Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)
De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul (Efeseni 6, 13).
În această cumplită încleştare cu diavolul, nu există şi nu poate exista nici un fel de armistiţiu. Nici o perioadă de pace. Nici un mijloc de înţelegere. Nici o clipă de răgaz.
Totdeauna trebuie să stai treaz. Totdeauna să fii gata. Totdeauna să ataci sau să te aperi.
Cea mai mică neatenţie, cea mai scurtă pauză pe care ţi-ai îngăduit-o, cea mai uşoară neveghere îţi pot fi mortale. Pe neaşteptate, o săgeată otrăvită, pe care un vrăjmaş ascuns ţi-o trimite, te poate ucide pe totdeauna.
Rămânerea noastră în picioare depinde de starea noastră în genunchi.
Biruinţa noastră în luptele cu satan şi cu puterile lui depinde numai de luptele noastre în rugăciune.
Iar puterea noastră de împotrivire contra păcatului depinde numai de puterea alipirii noastre de Crucea şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Veşnic vor fi osândiţi să se târască înaintea diavolului toţi cei care n-au vrut să îngenuncheze înaintea lui Hristos.
Veşnic vor fi osândiţi să se prăbuşească prin întuneric toţi acei care n-au luptat să se înalţe în lumină.
Şi veşnic vor fi osândiţi să îmbrăţişeze şi să sărute spatele şi urâţenia diavolului toţi acei ce n-au vrut să se alipească şi să sărute faţa şi frumuseţea lui Hristos.
Pentru că dacă nu sunt cuvinte şi închipuire pe lume spre a arăta fericirea care îi aşteaptă pe acei ce s-au unit cu Dumnezeu şi L-au slujit pe Hristos, tot aşa nu pot fi cuvinte şi închipuire care să arate în ce fel şi cât vor ţine chinurile şi osânda celor care s-au alipit de diavolul şi l-au slujit pe Anticrist.
Un cântec lumesc spune aşa: „De-ar fi al meu pământul i-aş da o nouă înfăţişare… În locul furtunilor, aş face să fie senin; în locul ploilor reci, aş da raze calde; în locul vremurilor aspre, aş face să fie timpuri senine… în locul gropilor, aş face drumuri netede. În locul iernilor geroase, aş face primăveri dulci… În locul pietrelor, aş creşte iarbă; în locul spinilor, flori şi în locul urii, dragoste…“.
Dar cântăreţii aceştia uită de inima lor, de viaţa lor, de „pământul“ lor. Ei ar dori să se schimbe pământul lui Dumnezeu, pământul care nu-i al lor şi pe care nu-l pot schimba. Pe când pământul care este al lor, pământul inimii lor pe care îl pot schimba, pe care trebuie să şi-l schimbe întocmai cum spune cântecul lor, pe acela nu vor şi nu doresc să-l schimbe.
Toată lupta diavolului se dă pentru a ne doborî, pentru a ne trânti. Iar după ce ne-a trântit, spre a ne omorî.
Când suntem în picioare, suntem tari. Când suntem îndoiţi, suntem în primejdie. Când suntem trântiţi, suntem învinşi.
De aceea, toată grija şi atenţia noastră trebuie să fie mereu de a rămâne în picioare. De a ne păstra statornicia şi încrederea nezguduite. De a ne ţine puternică credinţa noastră de la început în Dumnezeu. Nădejdea noastră, tare în biruinţa adevărului pentru care luptăm. Şi dragostea noastră, fierbinte; părtăşia noastră şi unitatea noastră, strânse şi calde cu fraţii şi frăţietatea în care ne-a aşezat Dumnezeu.
A rămâne în picioare înseamnă a păstra un echilibru, o cumpănă dreaptă în toate.
Numai cel ce stă bine întărit pe picioarele sale îşi poate cumpăni bine starea lui, poziţia lui, mersul lui şi lupta lui.
Din oricare altă poziţie, omul nu-şi poate ţine drepte nici fiinţa sa şi nici echilibrul său, decât în picioare.
Din nici o altă poziţie, omul nu se poate apăra şi nici nu poate lupta atât de bine, ca din picioare.
Iar picioarele înseamnă aici statornicia omului duhovnicesc.
Un om credincios trebuie să fie ca o statuie de marmură, cu picioarele bine înfipte în stânca pe care este zidit, iar Stânca aceasta este Hristos.
Chiar când este zdrobit de tot, picioarele lui să nu se desprindă de acolo.
Aşa să fim noi în orice vreme şi pe totdeauna. Tari şi statornici în învăţătura şi în Credinţa prin care am fost zidiţi de la început în Hristos. Nici o furtună să nu ne clatine. Nici o dogoare să nu ne dezlipească. Nici un îngheţ să nu ne desprindă de Iisus, Stânca noastră cea veşnică.
Sufletul meu şi fiul meu iubit, ţine-te şi tu puternic şi rămâi neclintit!
Roagă-te şi luptă-te ca să rămâi mereu în picioare. Din picioare să lupţi, din picioare să te aperi, din picioare să vorbeşti, din picioare să suferi demn, vrednic, cinstit.
Să nu fii laş niciodată! Să nu fii fricos! Să nu fii târâtoare, nici iepure! Să nu te milogeşti sau să fugi!
Dacă trebuie să mori, atunci mori ca un stejar lovit de trăsnet, în picioare.
Demnitatea a fost totdeauna atitudinea Domnului Iisus. Şi demnitatea trebuie să fie şi atitudinea ta, dacă eşti ostaşul Lui, în faţa oricăror vrăjmaşi. Şi în mijlocul oricăror încercări.
Priveşte la Iisus în faţa lui Pilat, în faţa lui Irod, în faţa marelui preot… În faţa Crucii, în faţa suferinţei, în faţa morţii.
Şi fii demn de Hristos şi tu, sufletul meu, şi tu, fiul meu iubit!
Stai tare în picioare – şi vei birui şi tu ca şi Iisus!