În această zi, pomenirea Cuviosului mărturisitor Visarion.

sf_marturisitoriCuviosul părintele nostru Visarion, s-a născut în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, Maxim şi Maria, în anul mântuirii 1714, şi a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânăr, călătorind pe la multe locaşuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mănăstirea Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, a îmbrăcat schima monahicească, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. După un timp, a venit în Slovenia şi s-a aşezat la mănăstirea Pacra, unde pentru râvna sa către cele sfinte, s-a învrednicit de darul preoţiei.

La trei ani după hirotonirea să întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca să-şi întărească şi mai mult sufletul în dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului. La puţină vreme după întoarcerea sa din această călătorie, a venit în Ţara Ardealului, unde papistaşii căutau prin silnicie să smulgă credinţă dreptmăritoare din sufletele românilor ortodocşi.

Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însuşi Ziditorul tuturor, ca să mântuiască din pierzare pe românii drept-credincioşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioşilor râvna pentru credinţa cea adevărată. Trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slabă de legume. Pentru chipul mult îmbunătăţit al vieţii sale, drept-credincioşii români nu numai că-l ascultau şi urmau poveţele lui, dar cuprinşi de o mare însufleţire duhovnicească, îi sărutau mâinile şi picioarele cele sfinte.

În drum spre Sibiu a fost prins de stăpânirea catolică şi târât la judecată. În faţa celor care-l judecau, el a stat drept şi fără frică, mărturisind că dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului este singura adevărată şi mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta să arate uniţilor rătăcirea lor şi să-i îndemne să se lase de ea. Pentru această mărturisire a dreptei credinţe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniţă din Kufstein, în creierul munţilor tirolezi, unde după suferinţe grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieţii celor vrednici, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi se face pomenirea Cuviosului mărturisitor Sofronie.

Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici de la Cioara Sebeşului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugărie numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Ţara Românească, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustnicească l-a mânat să-şi facă un mic schit în mijlocul codrului şi să ţină acolo câţiva tineri la învăţătură. Dar diavolul, care pururea caută să strice cele bune, l-a izgonit prin oameni răi din schitul sau şi l-a silit să plece în străine locuri.

După ce străbătu o mare parte din ţinutul Sebeşului şi al Albei, îndemnând, cu multă râvnă duhovnicească, pe credincioşi să nu se depărteze de credinţă dreptmăritoare, a suferit grea prigoană din partea papistaşilor, care l-au aruncat în temniţa grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scăpat pe Petru din lanţuri, l-a slobozit şi pe cuviosul Sau Sofronie. Două luni a stat cuviosul în ţinutul Zarandului şi apoi s-a îndreptat spre Munţii Apuseni, ca să facă din crestele lor cetate nebiruită dreptei credinţe.

Neputându-l abate de la calea cea dreaptă, papistaşii l-au prins din nou şi l-au aruncat în temniţa din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbăvit iarăşi din temniţă. De acum, credincioşii n-au mai vrut să-l părăsească, ci, ca pe Domnul Hristos odinioară, îl însoţeau pururea câte 12 bărbaţi temători de Dumnezeu, ca nişte apostoli înflăcăraţi.

În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a ţinut “Marele sobor” din cetatea Bălgradului (Albă Iulia). Cu cuvinte lipsite de meşteşug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vlădică pe seama drept-credincioşilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul şi a înmuiat inima stăpânitorilor care au îngăduit ca românii să aibă vlădică după rânduiala Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-şi împlinit lucrul său, a plecat la sfânta mănăstire a Argeşului, unde s-a săvârşit în pace, mutându-se în locaşurile cereşti.

Tot în această zi pomenirea Sfântului Mucenic Oprea.

Acest mărturisitor al dreptei credinţe s-a născut în Săliştea Sibiului, pe vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, şi împreuna cu soţia şi copiii lui, ducea o viaţă de bună cucernicie şi plăcută lui Dumnezeu.

Pe vremea aceea, semeaţa împărateasă multă silnicie făcea credincioşilor de sub stăpânirea ei, ca să-i rupă de la Legea Răsăritului şi să-i plece unirii cu Roma. Le răpea bisericile, pe preoţi îi izgonea, pe cei care nu se clătinau de la dreapta credinţă şi nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri şi poveri şi umplea temniţele cu ei.

În amărăciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu să nu-i lase să piară cu totul. Şi Dumnezeu şi-a plecat urechea cu milă şi a ridicat pe Oprea din Sălişte, bărbat drept şi inimos, să le fie apărător în cumplita lor primejdie.

Şi evlaviosul Oprea porni cu încredere la luptă pentru apărarea dreptei credinţe. Mai întâi îşi întări sufletul cu post şi rugăciune, cu binecuvântările preoţilor izgoniţi de la sfintele lor altare şi cu bunele poveţe de la bătrânii înţelepţi. Apoi caută, prin munţii şi văile săliştene, gloatele drept-credincioşilor, pretutindeni îmbărbătând pe cei ce pătimeau, mângâind pe cei ce suspinau, şi sprijinind pe cei ce se clătinau.

Când se înfăţişa înaintea căpeteniei de la cârma ţării şi-i ceru oprirea prigoanelor şi sloboda mărturisire a dreptei credinţe, căpetenia îl mustra că pe un răzvrătit şi-l ameninţa cu temniţa şi moartea, dacă nu se pleacă unirii cu Roma.

Văzând această neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena să se plângă împărătesei şi să-i ceară libertate pentru Legea Răsăritului, arătând ca unirea cu Roma s-a făcut atât de ascuns, încât nici preoţii n-au ştiut ce este. Împărăteasa, cu viclenie i-a spus că i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat poruncă pentru şi mai mari prigoane, iar Oprea să fie întemniţat de îndată ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de aceasta ticăloşie, evlaviosul Oprea a rămas în Banat ca cioban la oi. Dar, după puţin timp, înainte de Sfintele Paşti din anul 1752, evlaviosul Oprea nemaiputând rabda suferinţele drept-credincioşilor, merse iarăşi la Viena şi ceru împărătesei oprirea prigoanelor şi încheia jalba: “sau vlădica de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din ţară”. Împărăteasa porunci că fericitul Oprea să fie prins şi osândit la temniţă pe viaţă în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a aşteptat vreme îndelungata soţia sa Stana, stând la uşa bisericii, îmbrobodită în negru, plângând şi cerând milă ca să-şi poată creşte copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temniţă cu cununa nepieritoare a sfinţilor mucenici.

RUGĂCIUNE CĂTRE SFINŢII IERARHI IOREST ŞI SAVA AI ARDEALULUI ŞI SFINŢII MĂRTURISITORI VISARION, SOFRONIE ŞI OPREA CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZĂRII

 Cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelmce, credinţa cea dreptmăritoare; căci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest şi Sava, trăitori ai smereniei călugăreşti şi părtaşi ai darurilor cereşti, aţi îndurat chinuri de moarte pentru apărarea Legii noastre strămoşeşti şi a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbiţă dumnezeiască în mijlocul credincioşilor, întărindu-i în dreapta credinţă şi viaţa ta ţi-ai dat pentru Hristos; şi turma cea dreptcredincioasă din Ardeal pe căile mântuirii şi îndrumând Biserica lui Hristos la biruinţă; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbată a lui Hristos decât pe ai tăi şi decât însăşi viaţa ta, sufletul ţi-ai pus pentru dreapta credinţă.

De aceea, voi toţi care aţi odrăslit din coapsele Bisericii dreptslăvitoare din Ardeal şi care acum vă bucuraţi de slava mucenicilor şi a mărturisitorilor lui Hristos, primiţi rugăciunea noastră şi mijlociţi pentru noi înaintea Bunului şi Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamărit. Ocrotiţi, cu rugăciunile voastre, turma cea dreptslăvitoare, care vă cinsteşte ca pe nişte stâlpi neclintiţi ai dreptei credinţe. Rugaţi-vă Domnului ca să întărească dragostea şi unitatea de credinţă dintre fraţi, să reverse harul păcii în inima tuturor, să ferească turma dreptcredincioşilor de toată reaua întâmplare, ca într-un glas şi într-un suflet să preamărim pe Cel ce este Dătătorul tuturor darurilor şi Mântuitorul nostru. Priveghiaţi şi vă rugaţi pentru noi, că izbăviţi fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rău, să ducem lupta cea bună a mântuirii, în toate clipele vieţii noastre şi să fim neclătinaţi întru dreapta credinţă a moşilor şi strămoşilor noştri.

Bucurându-vă de dumnezeiasca mărire întru care v-aţi înălţat şi rugându-ne vouă ca să fiţi mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamărim pentru toate pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, zicând: Slavă Ţie Dumnezeule, Cel mare şi minunat întru sfinţii Tăi. Amin!

Tot în această zi, se face şi pomenirea Sfinţilor preoţi Mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş.

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preoţilor şi al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania s-au ridicat numeroşi apărători ai dreptei credinţe în fata încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i înstrăina de “Legea strămoşească”.

Între ei s-au numărat şi preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, sate care ţineau pe atunci de “scaunul” Sălişte. Primul dintre ei a fost hirotonit la Bucureşti de Mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniaţiei, a fost prins şi întemniţat la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu condiţia de a nu mai săvârşi cele ale preoţiei, şi a trăi şi a munci ca un simplu ţăran. În 1752 a fost delegat, alături de credinciosul Oprea Nicolae din Sălişte, să plece la Viena, pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioşilor din părţile de sud ale Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Sebeş şi Orăştie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiţi de împărăteasa, dar în loc să li se dea un răspuns la plângerile lor, au fost aruncaţi în fioroasa închisoare Kufstein, din Munţii Tirolului.

În anii care au urmat, reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autorităţilor habsburgice să elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, soţia lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se mai ştie nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însa cununile muceniciei.

Preotul Ioan din Galeş a fost hirotonit la Bucureşti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneţi apărători ai credinţei ortodoxe, în faţă oricăror încercări ale autorităţilor habsburgice de a impune o altă credinţă. În anul 1756 a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo până la moarte. Dar spre sfârşitul anului următor, a fost dus sub aspră paza militară la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar braşovean – Radu Duma – scria că în anul 1776 câţiva negustori din Braşov l-au cercetat în închisoare, mărturisindu-le că „mai bine va muri acolo, decât să-şi lase credinţa strămoşească“.

Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îşi sfârşiseră viaţa şi alţi mărturisitori şi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemniţat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare ţarinei Ecaterina a II-a şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga să se intervină pentru eliberarea lui. Între altele, scria: Aici în fortăreaţa este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta era preotul Ioan din Galeş, cel întemniţat în 1756, deci cu 24 de ani în urmă.

Pentru mărturia lor ortodoxă şi moartea lor martirică, Sfinţii Preoţi Martiri Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, sunt cinstiţi ca sfinţi de către obştea credincioşilor de pretutindeni şi mai cu seamă de cei din Transilvania, din mijlocul cărora s-au ridicat.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

sursa aici