Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 11 / 12 martie 1933, p. 1-2

„Vor veni zile cumplite, ca vor fi oameni iubitori de argint… fara de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neiubitori de bine… obraznici, îngâmfati, având chipul bunei credinte, iar puterea ei tagaduind. Si de acestia te fereste” (II Tim 3, 1-5).

În viata Domnului Hristos, au fost vazuti oameni dintre evrei care umblau dupa Dânsul nu din dragoste, nu pentru a asculta învataturile Sale, ci pentru a-L urmari si a gasi tertipuri cu care apoi sa-L cleveteasca si sa-L necinsteasca în fata poporului. La adunarile Sale nu se aflau numai cei ce veneau cu draga inima sa asculte si sa învete, ci si vrajmasi, care icneau si scrâsneau împotriva lui. Pe când deci pentru unii pasirea înaintea Domnului era prilej de înaltare, pentru altii era pricina de pacatuite, fiindca ei veneau cu gând rau.

vamesul-si-fariseul_17_02

Este foarte ciudat ca acelasi lucru sa slujeasca unuia spre înaltare, altuia spre cadere. Totusi este asa.
Dar de unde este aceasta? Din inima omului. Caci daca inima ta nu este curata, toate le vezi strâmbe. Te uiti ca printr-un geam prafuit, care nu lasa sloboda patrunderea luminii.
În starea aceasta din urma erau fariseii. Crezându-se stiutori ai Legii lui Dumnezeu mai priceputi decât altii, ei umblau sa strice lucrul Domnului si sa abata inimile oamenilor de la El.
Oamenii acestia totdeauna vedeau maruntisurile, poruncile cele mici, dar niciodata nu se duceau cu mintea la cele mari. De grija copacilor, ei nu vedeau padurea.
De aceea Domnul le spunea: „Voi strecurati tântarul, dar înghititi camila; urmati cele marunte, dar ati uitat mila, dreptatea si credinta; ci Eu voiesc mila, nu jertfa”.
În toate religiile însa se ridica fariseii, care nu vad lucrurile cele vrednice pe care le faci, dar te iau la socoteala pentru cine stie ce amanunte, care li se par ca nu au fost destul de cinstite de tine.
Ei, apoi atunci sa-l vezi pe fariseul fatarnic cum te judeca el! Sa-l vezi cum bate darabana si tulbura lumea ca ai calcat legea si esti abatut din caite credintei si ca toti trebuie sa se fereasca de tine.
Mai cu seama fariseii acestia sunt cei care atâta si rascolesc lumea. Si ei se ridica tocmai în vremuri când se lucreaza ceva, când unii se încordeaza sa faca pentru Domnul ceva mai mult, sa dobândeasca un spor de suflete pe caile credintei.
Orice pasire noua la lucru este, pentru acestia, cel mai bun prilej de a se afla în treaba, a cauta sa descopere oarecare strâmbatate în lucrul tau si apoi a trâmbita în lume: „La o parte! Fugiti de ei! Cutare e eretic!”.
Ce e aceasta? E o cumplita fatarnicie, este alergarea cu lumânarea ca sa descopere ceva, pentru a se pune el în vaza ca este pazitor al credintei si lumea sa-l cinsteasca. Drept ca fariseii de odinioara, pe care-i biciuieste Mântuitorul ca umbla sa fie vazuti de lume, ca sa fie laudati.
Apoi acestia sunt curat tâlhari ai dreptei credinte, pentru ca ei sunt numai niste politisti mânati de un singur gând: sa te vada ce ai gresit, iar când au gasit ceva pe care ei îl pot tâlcui ca greseala, bucuria lor!… Hai la trâmbita si la surle… „Cutare a gresit! Vai de el!”.
Cu alte cuvinte: „Noi suntem ce suntem! Aia… nu va mai uitati la ei!”.
Cum sa-i numim pe acestia? Oare ar fi o greseala sa le zici hingheri ai dreptei credinte? Cu nici un chip. Caci ei stau la pânda, sa vada cine le va mai cadea în gheara. Sa lucreze ceva de la ei nu sunt în stare. Singurul lucru pe care-l pot este sa faca larma… „Sariti, oameni buni, ca Gheorghe Vasile a cazut în vina!”.
Oare ce-ar face oamenii acestia daca n-ar mai gasi nimic de bârfit? Vai de ei!
Dar, ca tot omul care cauta si nu gaseste, ei trebuie sa umfle lucrurile, pentru ca sa spuna ca au gasit si apoi sa aiba cu ce stârni lumea.
Oamenii acestia sunt aspri judecatori ai fratilor lor, când doar tot temeiul fiintei lor este ca fratii sa greseasca. Aceasta e maduva vietii lor. Dar mai este aceasta viata crestineasca? Este fapta cuviincioasa a sta la pânda, sa vezi cine-ti mai cade în palma!
Aceasta este tocmai tagaduirea dragostei. Si daca dragostea nu este, unde mai este legea crestineasca?
Pentru care lege strigi tu, hingherule al dreptei credinte, caci calci peste toata temelia ei?
Daca tu ai nevoie sa scoti vinovati, ca sa ai din ce trai, nici vorba ca ai sa vezi pretutindeni numai vinovati. Aceasta este gândire politieneasca, ale carei pacate se gasesc pretutindeni.
Dar mai este ea si gândire crestineasca?
Sunt pe lume oameni negativi, care traiesc nu din ce fac ei, ci din ce nu fac. Întunericul este fiindca avem lumina. Dupa cum broasca nu traieste în apa curgatoare, sanatoasa, ci în apa clocita, asa si negativii traiesc numai din gunoaiele care se pot gasi în faptele oamenilor.
Avem si noi deci viermii credintei, care spurca viata noastra, care suiera a paguba, ca corbii la hoituri, fiindca din atâta traiesc.
Si astia sunt paznici ai credintei! O, Dumnezeule Doamne!
Din multi gresiti care sunt pe lume, mai cu seama fariseii acestia sunt cei mai nesuferiti, ca ei sunt chipul urii, dar vor sa fie paznici si îndrumatori; umbla cu chipul bunei credinte, dar nu au dragostea care trece peste credinta.
Atunci cunoasteti-i ca atare si puneti-i la locul lor!

[Preluare din] «Cuvânt bun»