[…un vârf de deget muiat în apă]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1986, de la Sibiu

… Citiţi numai Evanghelia, să vedeţi cum dormea bogatul nemilostiv la uşa căruia era săracul Lazăr. Se desfăta în fiecare zi, mânca, se îmbăta şi se culca, până în clipa când l-a trezit moartea şi l-a aruncat direct în flăcările focului veşnic. Acolo s-a trezit. Şi-a ridicat privirile şi a-nceput să se roage – el, care nu învăţase să se roage, că nici părinţii lui nu-l învăţaseră rugăciuni. Nimeni nu-l învăţase pe el să se roage. Şi a crezut: „A… ce nevoie am eu de rugăciune? Aici e raiul, aici e iadul! Am ce să mănânc, am ce să beau, mă desfătez… nu-mi pasă mai departe. Asta este viaţa! Nu există altă viaţă”, a zis el; până-n clipa când l-a trezit moartea din această nebunie.
Şi spune: „A murit bogatul”… că moare şi bogatul odată. Cât de bogat să fie, odată moare. Cât de bine aşezat undeva să fie un om nepăsător de Dumnezeu şi îngâmfat, odată moare şi el. Şi s-a trezit atunci în focul veşnic şi şi-a ridicat ochii, şi a văzut că este viaţa în care el n-a crezut; a văzut că este raiul în care el nu crezuse. El crezuse viaţa lui de pe pământ, această înşelătoare, mizerabilă şi murdară viaţă, scurtă şi trecătoare… crezuse că asta-i raiul. Şi privea pe Lazăr cel sărac şi plin de bube de la uşa lui şi-a zis: „Asta-i: al meu e raiul, al lui este iadul. El e rânduit să fie în iad, eu, să fiu în rai totdeauna”. Ce vis nebunesc şi înşelător era şi ce somn era ăla în care dormea el!
Zice: „A murit săracul”… Moare odată şi săracul. Se sfârşeşte odată şi necazul celui care ştie numai suferinţă pe pământ. Că Dumnezeu, în bunătatea Lui, adeseori lasă omului bun, omului celui mai bun, îi lasă multe necazuri pe pământ. De ce? Pentru că necazurile sunt trecătoare, dar suferinţa celui bun, care trece cu răbdare prin ele, îl face vrednic de răsplata veşnică. Moare odată şi bogatul. Se sfârşeşte şi raiul bogatului de pe pământ; raiul acesta mizer, murdar, nebunesc, trecător, care ţine doar o clipă. Că, după ce-a trecut, parcă nici n-a fost. Şi a ajuns bogatul în flăcări şi şi-a ridicat ochii şi a văzut pe Lazăr de-acu¬ma sus, în Împărăţia cerească. Şi a zis: „Doamne, grozav mă chinuiesc aici. Trimite-l pe Lazăr, ăla de care mi-era mie scârbă când stătea la poarta mea şi căruia nu-i dădeam nici fărâmiturile care cădeau de la masa mea, ci numai câinii mei aveau milă şi-i lingeau rănile (scrie Evanghelia întocmai aşa cum vă spun. Citiţi şi veţi vedea, cei care n-aţi citit.), trimite-l să-şi moaie vârful degetului… vârful degetului… să-şi moaie în apă, să vină să-mi răcorească limba, că grozav mă chinuiesc în văpaia aceasta”.
Ce răcoare putea să-i dea… ce răcoare putea să dea un vârf de deget muiat în apă, în văpaia aia? Dar nici atâta nu avea. „Adu-ţi aminte, i-a zis Domnul prin glasul lui Avraam, că tu, pe pământ, ţi-ai luat cele bune, şi Lazăr cele rele. Acuma-i drept ca tu să te chinuieşti şi el să se bucure. „Doamne, a zis din nou bogatul, da’ trimite pe Lazăr să spună la fraţii mei – că mai am trei fraţi –, măcar ei să nu vină aicea unde sunt eu”.
„Au acolo cine să le spună. Li s-a spus şi lor destul. Dar dacă nu-i cred pe cei care le spun, nu vor crede nici dacă vine cineva… nici dacă se duce Lazăr”. „Nu, Doamne, zice el, dar dacă s-ar duce… şi învie un mort, ei vor crede”. „Nu i adevărat. Dacă nu cred pe cei care le propovăduieşte Evanghelia acolo acuma, nu vor crede nici dacă învie cineva din morţi. Pe lângă asta, zice, între noi şi voi este o prăpastie mare… Nimeni nu mai poate să treacă nici de la voi la noi, nici de la noi la voi”.
Trei rugăciuni a făcut bogatul din focul veşnic. Niciuna n-a fost ascultată. Şi din iad se ridică rugăciuni; şi din iad se ridică oameni care strigă spre cer, dar strigă în zadar. Oricine a ajuns acolo nemântuit, nemântuit rămâne. Cuvântul lui Dumnezeu scrie acest lucru, că bogatului nu i s-a ascultat niciuna dintre cele trei rugăciuni care s-au ridicat spre cer. După aceea cortina întunecată a uitării veşnice s-a tras pentru totdeauna peste vederea bogatului nefericit şi necredincios.
Binecuvântat să fie Domnul, Care pe noi ne-a făcut să-L cunoaştem pe El acum. Să rămânem credincioşi şi hotărâţi, alipiţi de Domnul până la sfârşit. Nopţi ca acestea sunt hotare eterne, hotare neuitate, care despart nu numai un an de altul, ci ne despart pe noi de un fel deşert de viaţă pe care-l trăisem înainte, [urmând] felul cel nou şi fericit de viaţă pe care dorim să-l trăim în viitor.

Lasă un răspuns


*