Traian Dorz, Cununile Slăvite
1. Orice credincios din poporul Domnului este dator să nu-i primească şi să nu-i urmeze pe cei care fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii primite întâi;
să nu-i primească şi să nu-i urmeze nici pe cei ce le aduc o altă evanghelie, adică o altă interpretare, deosebită, asupra învăţăturii şi a credinţei lor.
Blestemându-i şi pe cei care o aduc,
şi pe cei care îi primesc (Gal 1, 8-9 şi 5, 12; Rom 16, 17-18; II In 10, 11).
2. Dumnezeu a rânduit pentru noi steagul acesta şi Oastea aceasta în care ne-a chemat şi ne-a poruncit să-I slujim şi să ieşim la luptele Lui.
În ea ni s-a dat făgăduinţa mântuirii, calea mântuirii, slujba mântuirii şi în ea trebuie să ne-o ducem până la moarte,
aşa cum am primit-o de la început prin omul trimis de Dumnezeu, care ne-a spus clar solia cu care a venit el.
3. Nici unul dintre noi n-avem dreptul să n-ascultăm sau să părăsim calea asta pentru alta.
Nici unul dintre noi n-avem nici o dezvinovăţire şi nici o iertare dacă n-ascultăm şi dacă nu o păstrăm întocmai cum am primit-o de la Dumnezeu.
4. Pentru fiecare dintre noi are valabilitate porunca ascultării de mai-marii noştri (Evr 13, 17; I Tes 5, 12-13; I Tim 5, 17).
Căci unde nu este ascultare, este neascultare;
şi unde nu este ordine, este dezordine.
5. Aşa că dacă nu asculţi de părinţii tăi duhovniceşti şi de fraţii tăi, atunci de Dumnezeu nu asculţi.
Dumnezeu nu-ţi va trimite nici ţie şi nici nimănui îngeri din cer să te lămurească,
ci te îndrumă să-i asculţi pe mai-marii tăi.
Iar dacă nu-i asculţi şi nu-i recunoşti pe aceştia,
alţii nu-ţi va mai trimite Dumnezeu niciodată (Lc 16, 31).
Ci vei muri în rătăcirea trufiei tale.
6. Te rugăm, Domnul şi Dumnezeul nostru, dăruieşte tuturor ostaşilor un înalt simţ al înţelepciunii, al disciplinei şi al statorniciei, cu care să Te slujească,
fiecare luptând cinstit şi credincios până la moarte sub Steagul unde l-ai aşezat,
în Oastea în care l-ai înscris,
între fraţii cu care l-ai unit,
până la biruinţa din urmă a Ta şi a lor.
7. Nu lăsa, Doamne şi Dumnezeul nostru, pe nici unul dintre ostaşii Tăi să fie nesupus, nici dezertor,
nici vagabond, nici dezordonat,
nici tulburător şi nici nepăsător,
nici dezbinat de Oastea Ta şi de Biserica Ta,
ci, în unitatea frăţească unde l-ai rânduit tu să stea,
– acolo să lupte şi să trăiască,
să moară şi să învie.
8. Orice credincios lucrător pentru Domnul va avea neapărat de-a face cu gurile bârfitoare, cu gurile uneltitoare, cu gurile mincinoase.
Aceste guri rele se vor ţine mereu pe urmele lui ca nişte căţele,
lătrându-l neîncetat şi muşcându-l cât mai otrăvitor şi mai vrăjmaş,
ori de câte ori li s-ar da vreun prilej să facă asta.
Vai de sufletele lor! De mii de ori ar fi fost mai bine să nu se fi născut.
9. Când vreodată lucrătorul Domnului se întâmplă să greşească – fiindcă nu este om viu care să nu mai şi greşească –,
gurile rele, mărind greşeala lui
şi mai adăugând şi multe altele, pe care el nici nu le-a gândit, nici nu le-a făcut,
se lărgesc şi se lungesc, umplând ţara şi lumea cu toate vorbele rele despre el.
Ce tristă şi vinovată ocupaţie au aceste secături batjocoritoare!
10. Toţi bârfitorii, netrebnici de un lucru bun, se ocupă numai cu uneltiri.
Când nu au ce să mai spună, atunci scornesc şi inventează.
Când n-au nici ce mai inventa pentru prezent, răscolesc în trecut.
Şi tot ce era necunoscut altora din viaţa fratelui lor, gurile acestea rele întorc pe dos,
numai spre a-l înfăţişa cât mai negru în faţa celor ce-l iubesc şi îl preţuiesc pentru munca şi sufletul lui,
din pricina harului dăruit lui de Dumnezeu, Care, cunoscându-i inima şi viaţa,
îl are în dragostea Lui şi îl rânduieşte la o slujbă unică.
11. În toată istoria minunată a vieţii unui trimis al Domnului şi al lucrării lui Dumnezeu cu acesta,
gurile rele rămân mereu pomenite cu blestem şi cu scârbă.
Cei care le-au avut au împărtăşit soarta câinilor (Apoc 22, 15).
Aceasta a fost slujba lor în trecut, aceasta este şi în prezent – şi aceasta trebuie să le fie şi plata.
12. Dragă suflete,
cu toată inima mea întristată te întreb:
oare nu cumva ai şi tu o gură rea, bârfitoare, uneltitoare şi mincinoasă?
N-ai şi tu cumva ură împotriva vreunui frate, vreunui îndrumător, vreunui binefăcător al tău sau al poporului tău?
Iar ura aceasta care arde în inima ta îţi face ochiul rău şi limba bârfitoare?
13. Nu cumva veninul pizmei din tine se revarsă împotriva unui nevinovat
sau împotriva unui om ales al Domnului?
Nu cumva te faci vinovat de păcatul lui Core (Num 16)?
Sau de al Mariei şi al lui Aaron (Num 12, 3-15)?
Sau de acel urât păcat înaintea lui Dumnezeu pentru care au fost osândiţi cei ce l-au bârfit pe David?
14. Nu-i lăsa, Doamne, pe cei bârfitori mai ales în amăgirea cea şi mai mare că, făcând o astfel de faptă, Îţi aduc o slujbă Ţie sau Lucrării Tale.
Căci o mai mare prăpastie ca aceasta nu este alta (In 16, 2).
15. Nu ne lăsa niciodată, Doamne, într-o astfel de stare încât, făcând răul împotriva fraţilor noştri, să credem că poate ieşi vreodată pentru cineva vreun bine din acest rău (Rom 3, 8).
Căci oricine ar fi acela – osânda lui nu va întârzia.
16. De obicei, ori de câte ori unui om i se pare că este lovit pe nedrept,
ori bârfit şi învinuit fără temei,
ori judecat şi osândit pe nedrept,
acel om îndată este ispitit să alerge la apărare şi la răzbunare, la dreptate şi la despăgubire.
Unii aleargă la oameni, la judecători, la arme.
Iar alţii aleargă la Dumnezeu.
17. Dar credinciosul adevărat, în vremea când este lovit şi învinuit pe nedrept,
va alerga la rugăciune
şi va spune Domnului: Doamne, ai milă de fratele meu care m-a vorbit de rău, nefiind eu vinovat,
căci sufletul lui s-a acoperit de vina unei judecăţi nedrepte (In 8, 15).
Fiindcă este cine să-l judece: cuvintele lui grele şi neadevărate. Şi nu-i judecător care să-l osândească mai greu.
18. Adevăratul credincios, în vremea suferinţei sale, va alege totdeauna alergarea la rugăciune.
Acolo, stând la picioarele Domnului, inima lui se va linişti
şi gândurile sale limpezite vor găsi măsura răbdării, a tăcerii şi a răspunsului său
la învinuirile nedrepte aduse împotriva sa.
Aşa cum a făcut şi Domnul său Iisus.
19. În rugăciune, sufletul credincios va avea calea cea bună pe care trebuie s-o urmeze, faţă de cei care au răspândit şi răspândesc lucruri neadevărate despre dânsul;
acolo capătă el puterea de a-i înţelege şi de a-i ierta pe toţi vrăjmaşii şi bârfitorii săi.
Şi va căpăta milă şi iubire pentru ei.
Aşa cum a avut Domnul său Iisus.
20. O, ce fericită este inima care este totdeauna gata să alerge la rugăciune!
Care, ori de câte ori este lovită şi bârfită, nedreptăţită şi păgubită
sau înşelată, ameninţată şi zdrobită,
aleargă îndată la rugăciune
şi îşi caută la picioarele Crucii lui Hristos liniştea şi vindecarea,
mângâierea şi despăgubirea,
apărarea şi dreptatea ei.
O, Preadulce şi Bun Mângâietorul şi Apărătorul nostru, Te rugăm, dăruieşte-ne puterea şi ajutorul de care avem nevoie, ca să suferim, să iubim şi să iertăm pe toţi răufăcătorii noştri, rugându-ne pentru întoarcerea şi mântuirea lor, cum ne-ai învăţat Tu.
Căci a Ta este Împărăţia, şi puterea, şi slava, Dumnezeul nostru, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh
şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor.
Amin.