Text preluat din «Istoria unei jertfe» vol. II, de Traian DORZ
O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.
Era 2 februarie [1947] – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacrimi pe aceeaşi melodie:
Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.
Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.
Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.
Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.
– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.
Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.
– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios.
Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937; al doilea, al părintelui Iosif, în 1938, al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.
Oare cine ni-l va face neuitat pe cel de al patrulea?
Pentru mine, cel puţin, „al patrulea“ avea să fie peste 20 de ani. În acel tot februarie (din 1967) când voi păşi în urma carului cu boi pe drumul care duce spre cimitir, conducând spre veşnicie sicriul tatălui meu Constantin… (Carul lui cel cu boi frumoşi… în care dusese cu atâta drag cândva cărţile şi revistele sfinte ce cuprindeau în ele Cuvântul cel scump al lui Dumnezeu, pe care şi el l‑a iubit atât de mult…)
Mi-a fost dat tot mie ca, după nouă ani, să-i scriu şi fratelui Marini, ca şi atunci, Părintelui Iosif, cu condeiul scăldat în lacrimi, pe prima pagină a foii, încadrată în chenar negru, cu chip îndoliat, zguduitorul nostru cuvânt de rămas bun.
Din nou dulcea purtare de grijă a Domnului ne-a dăruit foaia prin care să putem comunica totul fraţilor. Şi prin care să ne mărturisim durerea şi nădejdile unii altora. Ce greu ar fi fost fără ea! Ce minune că am primit-o chiar acum!
Iată înştiinţarea dureroasă şi cuvântul nostru cel dintâi către fraţi:
„A trecut la Domnul fratele Ioan Marini…
De sub greutatea celei mai adânci dureri care ne copleşeşte inima, vestim fraţilor noştri şi tuturor celor care l-au cunoscut că fratele nostru IOAN MARINI a plecat dintre noi, Acasă, la Domnul.
Lucrarea Sfântă a Oastei Domnului a dat o nouă jertfă!…
Această tainică şi sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, născută şi crescută din jertfă, prin jertfă şi parcă numai pentru jertfă, a trebuit să aducă din nou pe altarul Evangheliei preţul nou, jertfa nouă, a unuia din cei mai buni fii ai ei… A aceluia care purta printre noi cel mai frumos steag…
Sfâşiaţi de această nouă şi dureroasă rană, ne închinăm smeriţi înaintea Tatălui Ceresc… Şi nu putem înţelege această nouă încercare, decât gândindu‑ne că numai El Singur ştie de ce Îşi alege întotdeauna ca jertfă, din turma Lui, pe cel mai frumos miel.
E o adâncă, o cutremurătoare taină în lucrarea Dragostei lui Dumnezeu, Care a iubit atât de mult lumea încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat ca Jertfă pentru ea… Şi, de atunci, şi până acum, El iubeşte tot atât de mult această lume, încât pe cei mai buni dintre fiii Lui îi aduce ca jertfă pentru ea… Pentru ca acei care vor asculta chemarea lor şi vor crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16).
În măsura în care un om s-a unit mai deplin cu Hristos şi s-a asemănat mai mult cu El, în aceeaşi măsură a avut parte pe pământul acesta de soarta Lui. Iar această soartă este totdeauna jertfa, mistuirea şi sfâşierea de fiecare zi în slujba altora, pentru folosul altora, pentru ajutorarea altora… De la cel mai mic lucru: viaţa, până la cel mai mare: moartea…
Gânduri pline de durere, dar şi pline de lumină ne umplu sufletul lângă acest nou şi scump mormânt al Oastei…
Pe altarul Evangheliei Tale, o, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Oastea Ta a adus ca jertfă tot ceea ce a avut mai ales, mai bun şi mai drag în ea. Începând cu Părintele Iosif şi până la cei de azi, mieii cei mai blânzi şi mai de preţ ai turmei Tale au căzut jertfiţi… Şi, de aceea, ştim că jertfa noastră, ca jertfa lui Abel, a fost bine primită înaintea Ta… Tu i-ai chemat, Tu i-ai ales, Tu i-ai jertfit.
Ai Tăi erau. Şi – fiindcă Tu poţi face orice vrei cu ceea ce este al Tău, deşi doar Tu poţi măsura durerea adâncă ce ne-a sfâşiat – ne smerim în faţa înţelepciunii şi a dragostei Tale, până la ţărâna din care ne-ai creat.
Facă-se, Tată, facă-se deplin voia Ta!
Şi, binecuvântând Sfântul Tău Nume, Te rugăm, ajută-ne să putem crede chiar şi în aceste grele clipe, că toate lucrează împreună spre binele celor ce Te iubesc.
Să privim la sfârşitul minunat al felului de vieţuire pe care l-a adus alesul nostru frate, alesul Tău copil, şi să-i urmăm şi noi pilda…
Pilda lui… luminoasa urmă a vieţii lui printre noi, plină de sfinţenie, de îndrăzneală şi de credinţă. Şi să credem, Doamne, să credem adânc că o lucrare în care se nasc astfel de suflete mari nu poate fi decât lucrarea Ta… Că o lucrare care Ţi-a adus şi Îţi aduce astfel de jertfe nu poate să ajungă decât la biruinţă.
O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.
Chiar când e sfărmat altarul, Focul nu se stinge;
Chiar când e zdrobită harfa, Coarda încă plânge…
Frate Marini, fratele nostru!… Calfă credincioasă a neuitatului nostru Neemia, te duci de-acum şi tu să te odihneşti de multele osteneli şi zdruncinări de aici, din lumea aceasta, lângă Domnul Iisus, Mântuitorul tău, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe alţii. Mai mult decât pe ai tăi. Mai mult decât pe tine. Şi lângă Părintele Iosif, cu care te-ai asemănat atât de mult şi în viaţă, şi în moarte. Şi după aceea.
Te duci ca să măreşti cu încă unul ceata celor care ni s-au dus şi ne aşteaptă Acolo.
În cerurile Lui şi în sufletele noastre, Domnul Iisus te-a aşezat pe veşnicie în locul care este printre cele mai scumpe.
Odihneşte în pace, scumpul şi dragul nostru frate. N-am uitat şi nu vom uita niciodată ceea ce ne-ai spus tu din partea Domnului.
Şi, la revedere, frate Marini, la revedere, pe curând, Acasă la Domnul nostru Iisus.