Comori Nemuritoare

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Beiuş – 12 iunie 1982

(…) În Apocalipsa, ultima Carte a Duhului Sfânt, este scris în ultimele versete: „Şi Duhul, şi Mireasa zic: Vino!”.
Făgăduinţa venirii Domnului fiind aşa de aproape în împlinirea ei, şi Duhul Sfânt, şi Biserica cea Vie a lui Dumnezeu amintesc mereu nu numai chemarea de venire a Mântuitorului, ci şi înştiinţarea Lui de venire.
În Epistolele către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema” (adică blestemat). Şi adaugă acolo un cuvânt străin: „Maranata!…” (Domnul nostru vine!) Dar adevărata înţelegere a cuvântului este: „Domnul nostru, vino!”.
Nu este o înştiinţare: „Domnul nostru vine!”. Ci este o rugăciune: „Domnul nostru! Vino!”.
Aceasta este chemarea Duhului şi a Bisericii: „Domnul nostru! Vino!”. Şi cuvântul cu care se încheie Apocalipsa este: „Amin. Vino, Doamne Iisuse!”.
Aceasta este rugăciunea şi acesta este şi înţelesul acelor cuvinte pe care le-aţi auzit şi din adunarea din seara aceasta cu privire la Nunta Viitoare, cu privire la pregătirea acestui Ospăţ binecuvântat la care vor lua parte numai cei care vor fi găsiţi îmbrăcaţi în haina de nuntă.
Care haină de nuntă?
Fiinţa cea nouă, făptura cea nouă, omul cel nou, altoiul cel despre care am vorbit şi pe care trebuie să-l primească fiecare dintre noi, care facem parte cu adevărat din Biserica văzută a Domnului Iisus. Să facem parte şi din Biserica nevăzută, adică din cea duhovnicească, din cea care e găsită vrednică să moştenească Împărăţia cea nevăzută, cea nepieritoare, cea veşnică, cea nemărginită a Mântuitorului.
Seara aceasta este o seară deosebită. Momentul acesta este un moment deosebit, e un moment şi de cercetare, şi de bilanţ duhovnicesc, dar şi o ocazie deosebită de cercetare pentru fiecare dintre noi în parte, în ce fel stăm fiecare dintre noi în vremile de acum faţă de Adevărul lui Dumnezeu şi mântuirea Lui.
Ce bine este că acum e noapte şi că avem vreme, şi nu ne mai grăbim! Că, de obicei, oamenii se tot grăbesc… Şi atunci, din cauza grabei, oamenii nu au timp şi nu au linişte suficientă să poată preţui totdeauna însemnătatea Cuvântului şi a momentului pe care Dumnezeu ni le trimite.
Dar acum e o sărbătoare şi nu ne grăbim. Pentru că lucrurile mari, hotărârile mari nu se fac cu graba, pripite. Adevărurile mari nu le afli când eşti grăbit. Momentul acesta este un moment potrivit. Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare potrivită pentru ca să medităm adânc la aceste Adevăruri ale lui Dumnezeu cu care ne-am întâlnit astă seară în chip minunat şi fericit, dar cu care nu se ştie dacă şi altă dată, în felul acesta, ne vom mai întâlni.
Acei care au primit în viaţa, în inima lor şi în trăirea lor lucrarea Duhului Sfânt, adică naşterea din nou, altoirea, transformarea, schimbarea, aceştia să-L binecuvânteze pe Dumnezeu. Dar şi ei trebuie să mediteze adânc în momentul acesta şi la răspântia aceasta în ce măsură au lăsat în viaţa lor să lucreze altoiul cel nou, firea cea duhovnicească, gândul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu.
O înţelepciune japoneză spune aşa: „În fiecare seară, zilele noastre capătă aripi şi se duc să-I spună lui Dumnezeu ce am făcut cu ele”.
Câte zile din viaţa noastră am trăit până azi? Şi fiecare s-a dus seara înaintea lui Dumnezeu. Ce-au spus zilele noastre seara Domnului? Ce-au spus nopţile noastre dimineaţa? Ce-au spus ele când s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu? Ce am făcut noi cu ele?
De când am primit altoiul vieţii celei noi în viaţa noastră, în sufletele noastre, altoiul firii noi din Dumnezeu, – ce roade am adus noi cu adevărat? E un moment în care fiecare dintre noi putem să ne verificăm, avem acest prilej minunat.
Iar cei care nici măcar nu au primit altoiul lui Dumnezeu, nici măcar nu au avut o zi în care să poată pune un gând să se întoarcă la Dumnezeu şi să înceapă o viaţă nouă cu Dumnezeu… n-au avut, nici până acum, nici un moment în care să pună un legământ de pocăinţă adevărată, – acelora chiar şi în seara aceasta trebuie să le spunem şi noi.
Între cele şapte Taine ale Bisericii noastre este şi Taina Pocăinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această Taină trebuie să se petreacă o singură dată şi pentru totdeauna în viaţa noastră. Nu o „pocăinţă” din Paşti în Crăciun – şi apoi iar să ne întoarcem la felul de vieţuire; sau nici măcar să nu fi întrerupt felul de vieţuire păcătos şi lumesc, şi vinovat pe care l-am avut înainte.
Pocăinţa-i ceea ce se petrece o singură dată. Cum se petrece Botezul, cum se petrece Nunta în viaţa noastră, tot aşa trebuie să fie şi cu pocăinţa. Această Taină a Pocăinţei este convertirea noastră prin naşterea din nou, este clipa altoirii noastre în Dumnezeu.
Cine încă nu s-a altoit, nu s-a pocăit încă cu adevărat, acela nu a făcut încă o pocăinţă sinceră. Poate că s-a mărturisit de sute de ori, la sute şi sute de sărbători; dar, dacă nu s-a făcut Taina Pocăinţei adevărate, taina convertirii, a transformării, a naşterii din nou, a schimbării în viaţa lui, – asta n-a fost pocăinţă. Adevărata pocăinţă este atunci cânt ne naştem din nou şi începem o viaţă nouă cu Dumnezeu.
Aţi avut cu toţii o astfel de pocăinţă în viaţă? O astfel de naştere din nou, o astfel de transformare, o astfel de altoire? Dacă nu, credem că este momentul ca „astăzi” să primiţi în inimă Cuvântul şi pe Duhul lui Dumnezeu, Care să facă acea minunată mişcare cerească cum a făcut-o în Ierusalim în prima zi de Rusalii, în Ziua Cincizecimii.
Şi de-atunci şi până astăzi, trece mereu şirul… Intraţi şi voi în rândul celor mântuiţi! Hotărâţi-vă pentru Domnul!
E o nuntă acum! S-a spus aici despre o nuntă la care Stăpânul S-a dus să-Şi cerceteze oaspeţii şi a întâlnit pe unul care nu avea haina de nuntă, şi i-a zis: „Prietene, cum ai intrat tu aici?” Omul acela a amuţit.
Ce putea să mai zică un asemenea om găsit în asemenea împrejurări? În faţa lui Dumnezeu nu mai este nici un lăudăros care să mai aibă ce să spună sau ce să mintă.
Acum, pe pământ, pot să strige, pot să-L batjocorească pe Dumnezeu… Acum pot să râdă… dar va veni o zi în care Hristos Se va opri în faţa fiecărui om şi atunci se va vedea ce curaj va avea cel cândva măreţ şi trufaş care se lăuda cu puterea lui, cu slava lui, cu ştiinţa lui… Atunci toţi aceştia vor amuţi cum a amuţit cel găsit fără haina de nuntă, neîntors la Dumnezeu, neiertat cu adevărat în ziua cea mare a cercetării.
O, dacă s-ar fi rugat şi el! O, dacă nu ar fi amuţit, să nu fi tăcut, ci să se fi prăbuşit şi să spună cu lacrimi: „Doamne, n-am haină de nuntă, dar Tu eşti Bun, dă-mi-o şi mie!…” Cu câtă bucurie l-ar fi primit Stăpânul şi pe el şi l-ar fi îmbrăcat cu frumoasa haină de nuntă, ca pe acel nenorocit… Dacă şi-ar fi dat măcar în ultima clipă seama de sărăcia lui sufletească şi I-ar fi cerut lui Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă sinceră să-l mântuiască şi pe el, măcar acum, în ultima clipă, măcar în ultimul moment… Aşa cum a fost Harul pentru tâlharul de pe Cruce, în ultima clipă, când, cu o lacrimă, s-a întors spre Iisus şi I-a zis: „Doamne, nu merit, dar Tu eşti Bun. Pomeneşte-mă şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta”.
În clipa aceea Domnul Iisus i-a răspuns cu toată iertarea bunătăţii şi dragostei Lui, cum a răspuns totdeauna şi cum va răspunde El mereu şi cum răspunde şi astăzi celui care ar veni la El spunând: „Da, Doamne, n-am nici eu haină de nuntă… Sufleteşte, sunt un mizerabil, gol, dezbrăcat, murdar, zdrenţăros, pentru că nu m-am întors la Tine ca să capăt mântuirea şi înnoirea. Dar vin acuma. Îndură-Te şi de mine, îmbracă-mă şi pe mine. Dă-mi haina Ta de nuntă şi altoieşte şi în firea mea şi în inima mea felul cel mai sfânt pe care îl ceri Tu şi pe care îl pretinzi Tu cui vrea cu adevărat să vadă Împărăţia Ta. Eu Te rog, Te chem şi Te primesc!…”
Dumnezeu ar răspunde în chiar clipa aceea. Gândiţi-vă bine, cei care nu aţi făcut acest pas, la această posibilitate din clipa aceasta. Şi, la sfârşitul acestei adunări, când se va mai face o ultimă chemare, Duhul lui Dumnezeu să vă îndemne să luaţi marea şi mântuitoarea hotărâre de a vă preda Lui şi de a începe o viaţă nouă cu El chiar de la nunta aceasta; de a primi în inimă altoiul cel nou, hotărârea cea nouă, pocăinţa cea adevărată care aduce îndreptarea şi schimbarea vieţii şi care duce sigur, la capăt, la mântuirea cea veşnică a lui Dumnezeu.
Pentru că niciunii dintre cei care sunt în Cer nu au intrat acolo decât prin această naştere din nou şi prin această pocăinţă şi schimbare, pentru că este scris: „Dacă nu… este cu neputinţă să-L vedeţi pe Dumnezeu!”.
Atunci abia s-ar petrece în viaţa fiecăruia prima lucrare a Duhului Sfânt. După aceea, mereu din rod în rod tot mai binecuvântat, aţi vedea ce fericită este viaţa cu Dumnezeu. Ce minunată este viaţa unui om nou, a unui pom nou care a fost adus din pădure plin de spini şi sălbatic, dar aşezat şi plantat într-un loc nou, într-o grădină minunată, altoit de nişte mâini iubitoare, cu fire nouă şi sfântă, aducând apoi rodul minunat, spre bucuria Stăpânului.
Faceţi singuri deosebirea cea mare!… Căci ce mare, ce uriaşă este această deosebire când priveşti la un pom sălbatic, fără de nici un rod, şi când priveşti la un pom altoit, plin de roade bogate şi frumoase, şi minunate!
Lucrarea de astăzi a Duhului Sfânt în mijlocul Bisericii şi în mijlocul poporului nostru este pregătirea noastră pentru cea de-a Doua Venire a Domnului Iisus.
Toate înştiinţările Sfintelor Scripturi sunt în felul acesta: Să ne pregătim! De câtă vreme s-a tot spus: „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău!”.
De-atunci, înştiinţarea aceasta se înnoieşte pentru noi în fiecare zi. În fiecare seară când ne aşezăm în aşternutul nostru, noi ne aşezăm ca într-un sicriu, ne întindem cu faţa în sus. Tot aşa vom fi odată, când ne vom înfăţişa în faţa lui Dumnezeu. Deci fiecare seară, fiecare culcare în patul nostru să ne amintească tuturor că pe neaşteptate va veni clipa când ne vom întinde pentru ultima dată. Şi-apoi ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Şi ne vom duce direct în locul pe care ni l-am pregătit noi încă de pe când trăiam.
Chiar dacă ar fi rânduită, pe neaşteptate, să fie chiar noaptea aceasta!… Peste câţi nu au venit fie un cutremur, fie o inundaţie, fie o boală, fie o nenorocire, – şi oamenii s-au dus pe neaşteptate şi pe nepregătite în faţa lui Dumnezeu. Sau la câţi le-a venit un atac de cord, un accident şi pe neaşteptate au ajuns în faţa lui Dumnezeu!
Atunci pentru totdeauna se va fi sfârşit, pentru cei ajunşi în starea aceasta, lucrarea de chemare şi posibilitatea de mântuire. Gândiţi-vă bine deci, în această seară, că Duhul Sfânt ne îndeamnă pe toţi să ne pregătim să-L primim pe Domnul Iisus pentru ziua cea mare despre care spunem în fiecare duminică la biserică în Crezul nostru: „Şi iarăşi va să vie cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit…”.
Vreţi voi să fiţi părtaşi la Împărăţia fără de sfârşit? La Nunta fără de sfârşit? La Ospăţul fără de sfârşit al lui Dumnezeu? Vreţi voi aceasta?
Dacă da, atunci hotărâţi-vă astăzi! Iar dacă v-aţi hotărât, daţi-vă silinţele, înnoiţi-vă hotărârea şi aduceţi roade mai vrednice, mai frumoase, pentru că Domnul Iisus poate veni în clipa în care nici nu ne putem noi gândi. Şi pentru clipa aceea, cea mai fericită şi cea mai mare binecuvântare, şi cea mai mare hotărâre, noi toţi o putem lua de acum, ca să aducem roadele altoiului, ca să fim găsiţi în starea sfântă a plinătăţii lui Hristos: „fără prihană, fără vină şi pace”.
Îmbrăcaţi în haina imaculată, sfântă, curată, albă a Nunţii Cereşti, fără de care nimeni nu va putea intra acolo şi petrece în veci.
Gândiţi-vă ce mare cinste va fi să iei parte Acolo, la o masă cu cei aleşi, cu cei mai aleşi oameni! Dar Domnul Iisus a mai spus că vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, de la Extremul Orient şi de la Extremul Occident, de la extremul nord şi de la extremul sud şi vor sta în Împărăţia lui Dumnezeu, la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, – iar cei care au primit primii înştiinţarea de a fi fiii Împărăţiei, [dar nu au vrut-o], vor fi scoşi afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când vor vedea pe alţii intrând, iar pe cei vechi, oamenii cei vechi, înlăturaţi.
Slăvit să fie Domnul pentru cei care au şi venit, au şi primit înştiinţarea Domnului, care s-au hotărât pentru El şi ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii. Să-şi dea toate silinţele să le rămână scrise. Şi nici un păcat, şi nici o lepădare, şi nici un rău să nu le mai şteargă numele de acolo. Ca să rămână tot mai luminoşi şi tot mai vrednici, iar faptele lor de pe pământ să adeverească în faţa lui Dumnezeu că au rămas în alegerea lor şi păstrarea mântuirii lor. (…)