Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Corocăieşti – 14 mai 1978

Domnul Iisus a zis: „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit pentru că avea temelia zidită pe stâncă.
Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea; ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare” (Mt 7, 24-27).

Slăvit să fie Domnul!
Ce mare har este să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu!
Înainte de a fi Cuvântul lui Dumnezeu, nu era soarele, nu era lumea. Când s a auzit pentru prima dată: „Să fie lumină!”, prin Cuvânt a fost!
Înainte de a auzi noi Cuvântul lui Dumnezeu, inima noastră era pustie şi întunecoasă. Dar prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, s-a făcut lumină în sufletele noastre.
Ne bucurăm din suflet, dar ne şi cutremurăm!… Pentru ce? Pentru că spune că cineva ar putea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi totuşi să nu-L păzească… Atunci întâmplarea din versetele citite mai sus se poate să se potrivească unora dintre noi.
Dar se poate, frate? Cineva să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-L păzească?
Dar se poate, frate? Cineva să spună Cuvântul lui Dumnezeu chiar cu buzele lui şi să nu-L păzească?
Se poate! Dacă nu s-ar putea, nu s-ar vedea aşa des!
Zilele trecute veneam de la lucru cu un autobuz. În faţa mea scria: „Fumatul oprit!”. De altă parte am văzut cum scria: „Conducătorul autobuzului are drept să controleze biletele”. De cealaltă parte scria: „Oricine va fi găsit fără bilete va fi amendat”. M-am uitat la toate aceste lucruri şi m-am gândit că e lege. Slavă Ţie, Doamne, că e lege. Şi peste lege nu se poate trece. Binecuvântaţi să fie acei care au întocmit legile drepte, pentru ca acei ce le calcă să fie într-adevăr pedepsiţi, ca să fie ordine şi dreptate după rânduială…
Dar am văzut în lume altceva! Când omul se urcă în autobuz, conducătorul îi ia bănişorii şi şi-i pune în buzunar fără să-i mai dea şi bilet. Când a plecat autobuzul, conducătorul aprinde ţigara şi nu se sinchiseşte că şaizeci de persoane trebuie să îndure şi să înghită fumul lui în plămâni. Şoferul habar nu are. În faţa lui scrie clar: „Fumatul oprit!”, dar el s-a obişnuit atât de mult cu acest scris, încât pentru el nu mai înseamnă nimic.
În faţa lui scrie: „Nimeni nu are voie să urce fără bilet!”, dar lui nu-i pasă. S-a obişnuit atât de mult, încât lui nu-i pasă de călătorii care merg fără bilet; ba, lui îi place aşa, că buzunarul lui se umple.
Aceasta-i Legea? Aşa se respectă Legea?
Aude cineva Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-L trăiască? Nu cumva avem Cuvântul lui Dumnezeu scris pe pereţi în casa noastră? Nu cumva îl privim mereu?
Nu cumva avem Cuvântul lui Dumnezeu în buzunarele noastre şi îl purtăm cu noi?
Ne-am obişnuit cu El aşa de mult, încât nouă nu ne mai spune nimic acest Cuvânt a lui Dumnezeu?
Îl putem avea scris pe pereţi şi în cărţi, şi totuşi să nu-l avem în inimile noastre!
O, dacă ar fi fost scris în inima acelui şofer cuvintele Legii care erau scrise în faţa lui, atunci inima lui nu l-ar fi lăsat să le calce.
O, de-ar fi scris în inima mea! O, de-ar fi scris în inima ta, frate, Cuvântul pe care-l auzim noi, cuvintele pe care le spune Dumnezeu, cuvintele pe care le spunem noi – atunci casele noastre nu ar fi prăbuşite, căci n-ar fi zidite pe nisip.
Unul şi-a aşezat casa pe stâncă! Binecuvântat să fie acest om cu judecată! Asta-i o judecată sănătoasă. Binecuvântaţi să fiţi voi, toţi care, atunci când ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu, îl şi păziţi cu scumpătate.
Binecuvântată să fie casa care se întemeiază astăzi! Noul cămin care se întemeiază astăzi să fie aşezat pe această Stâncă – Hristos. Şi atunci orice şuvoaie ar veni peste el, va birui.
De ce trebuie să vină şuvoaiele, fraţii mei dragi? De ce să vină şi vânturi, şi şuvoaie, şi valuri? De ce? Ele vin să examineze! Ele vin să încerce! Ele vin să dovedească ce suntem şi pe ce suntem aşezaţi, pe ce am clădit, pe ce clădim!
Suntem pe stâncă sau suntem pe nisip?… Am vrea cu durere, deşi suntem la o nuntă, să plângem pe acel frate care şi-a zidit casa pe nisip… Şi-a zidit şi el o casă, a depus şi el o muncă. Precum cel care şi-a zidit casa pe stâncă, aşa şi cel care a zidit-o pe nisip, a depus şi el o muncă destul de grea. Nopţi şi zile de sudoare, de alergare, de griji… Muncă s-a depus şi pentru această casă… Şi, la urma urmei, această casă să fie prăbuşită…
Ce dureros, ce dureros! Era şi el un frate, era şi el un om care dorea să aibă o casă a lui, dar se dovedeşte un chip de nechibzuinţă la el. Căci la începutul lucrării n-a controlat dacă temelia casei este pe nisip…
Ce este stânca? Stânca este o piatră puternică, cea care nu se mişcă. Oricâte vânturi ar veni peste ea, nu o mişcă pe o piatră puternică. Chiar dacă este în mijlocul mării, oricât ar lovi-o valurile, nu o pot clinti din loc. Are greutate şi toate se sparg, lovindu-se de stâncă.
Ce este nisipul? Nisipul este format din firişoare micuţe, micuţe de praf pe care le adună apa în val şi le împrăştie vântul, şi le spulberă când bate. De ce? Ele sunt foarte mărunte, foarte micuţe, foarte uşoare. Stau unul lângă altul, unul lângă altul ziua întreagă, dar nu lipite unul de celălalt. Şi, fiindcă nu stau lipite unul de celălalt, în orice clipă le pot spulbera vânturile şi valurile.
Fraţii mei cei dragi, suntem adunaţi la o nuntă, suntem o mulţime! Ce suntem noi oare? Ce suntem noi, nişte firişoare de nisip? Nimic nu suntem niciunul dintre noi…
Un firişor de nisip este talentul pe care-l ai…
Un firişor de nisip este înţelepciunea pe care o ai…
Un firişor de nisip este vechimea ta…
Un firişor de nisip eşti, frate!…
Tu ai dori să fii mai presus decât fraţii tăi, ca toţi să asculte de tine, ca toţi să facă ceea ce spui tu…
Şi firişoarele de nisip le spulberă vântul când vine şi le duce apa când vine! Atunci să lăsăm nisipul! Mâne-l apa… N-are nici o valoare! Haidem pe Stânca cea care este Hristos! Să stăm acolo toţi feriţi de griji, scutiţi de necazuri!
Gânduri bune au avut aceşti oameni şi o judecată a fost şi aceasta, dar nu s a potrivit cu voia şi cu planul lui Dumnezeu. Dumnezeu voieşte ca toate firişoarele de nisip să nu fie luate de vânt, să nu fie mânate de valuri şi de ape. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ca toţi oamenii căzuţi să fie scoşi la liman, să fie îndreptaţi spre o ţintă, să aibă viaţa toţi cei ce o doresc.
Atunci a făcut un plan! Ce să facem cu firişoarele nisip ca să le folosim? Ca să nu mai stea unul lângă altul, ca să nu mai stea unul cu altul, să facem o lucrare ca toate firişoarele să fie unul în celălalt… Şi să se poată face o unitate, şi să se poată face o închegare, şi să se poată face o legătură.
Acestea au fost planuri mari, o înţelepciune înaltă, o judecată înaltă, mai presus de minţile noastre, mai presus de puterile noastre. Atunci s-a ales un mijloc, s-a găsit un leac: „Să facem praf de stâncă!” Firişoarele mici de stâncă să le coborâm în praful nisipului jos, ca, amestecându-le unul cu celălalt, să le putem învălui. Căci piatra, firişoarele de piatră, ele nu-şi pierd puterea lor, ci au putere în sine însele să închege iarăşi, să unească iarăşi… Pentru ca firişoarele de nisip să nu mai fie împrăştiate, ci să fie închegate, să se facă din ele o stâncă, o unitate, şi să poată şi ele să fie folosite. Adică nisipul cel de aruncat, care nu e bun de nimic, să ajungă iarăşi stâncă puternică…
Ce plan a fost planul acesta mare şi minunat! Dumnezeu a acceptat ca Stânca să fie zdrobită! Să fie făcută praf! Să fie coborâtă jos, în praful firişoarelor de nisip, pentru ca din Jertfa Crucii, pentru ca din Sângele ce-a curs, pentru ca din lacrimile tale de căinţă, ale firişoarelor de nisip, să se închege ceva, să se întemeieze iarăşi ceva. Pentru ca să putem fi de folos şi noi în planul lui Dumnezeu.
Acest Meşter Zidar Înţelept a fost Dumnezeu. După Modelul lui Hristos a lucrat şi Sfântul Petru, care, în ziua Cincizecimii a unit 3000 de firişoare de nisip cu Stânca de pe Golgota. El a fost acela care a adus pe Hristos-Stânca la firişoarele de nisip printr-o unire şi le-a spus: „Aici nu mai sunt doi, ci Unul Singur: Hristos!” Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un gând, pentru că s-au unit cu Hristos, pentru că au fost uniţi cu Hristos şi toţi erau sudaţi.
Iată ce putere! Mare înţelepciune a fost înţelepciunea aceasta, fraţii mei dragi!
După Apostolul Petru au fost alţii care au făcut tot la fel. Misiunea noastră este aceasta, cum s-a mai spus: să-L ducem pe Hristos la lume şi pe oameni la Hristos. De la el au fost mulţi meşteri zidari până la noi, care au început să facă lucrul acesta.
Noi lucrăm la construcţii de case. Temelia casei o facem din piatră, zidurile pereţilor, din cărămidă, dar la cărămidă, pentru ca una cu alta să se unească – ca şi cu firişoarele de nisip care sunt neputincioase, mici, multe –, pentru ca să se facă această legătură, această unitate, folosim cimentul. Cimentul este praful, firişoarele de piatră, de stâncă, prelucrate, care, deşi au fost sfărâmate şi zdrobite, nu şi-au pierdut puterea lor de stâncă. Ele au putere iar să unească, iar să facă stâncă, iar să-i închege pe toţi acei uniţi cu ele.
Câţiva meşteri zidari au fost învinovăţiţi, când lucrările lor sau dărâmat, că n-au pus material de-ajuns. Au pus foarte puţin, o cantitate slabă de ciment în nisip, şi de aceea lucrarea n-a fost închegată cum trebuia, n-a fost legată, n-a fost unită aşa cum trebuia – şi de aceea zidurile s-au dărâmat. Pentru că a fost prea puţină cantitate din piatră, din tărie, şi prea multă cantitate de nisip, de firicele de nisip.
Fraţii mei dragi, fraţi lucrători, fraţi meşteri, priviţi în adunarea voastră! Nu se întâmplă de multe ori să fie numai nişte firişoare de nisip în ea? Nu se întâmplă uneori că frate lângă frate stă? Unul lângă altul, şi nu unul în celălalt?
Ce faci tu atunci, frate meşter zidar?
Ce faci tu atunci, frate meşter lucrător?
Ştii ce ar trebui făcut? Pusă o mai mare cantitate din Hristos, o mai mare cantitate din Stâncă! Mai multă cantitate din Hristos!
Apleacă-te atunci mai mult la lacrimile tale…
Pune atunci mai puţin din tine…
Mai puţin din înţelepciunea ta…
Mai puţin din talentul tău…
Mai puţin din situaţia ta…
Şi mai mult din lacrimile lui Hristos, din mila lui Hristos şi din smerenia lui Hristos.
Şi vei vedea atunci cum se încheagă firişoarele tale!
Vei vedea atunci adunarea ta cum se încheagă. Vei vedea atunci cum se uneşte!
Vei vedea cum se sudează. Vei vedea cum lucrează Dumnezeu, dacă tu te vei coborî cât mai jos şi vei pune cât mai puţin din tine şi cât mai mult din Hristos.
Să-i urmăm pe cei ce L-au coborât pe Hristos până la noi, dar, coborându-L pe Hristos, s-au coborât mai întâi ei înşişi.
Părintele Iosif… El a fost un meşter zidar atât de înţelept, care a vrut ca firişoarele acestea de nisip să le unească cu Hristos, pentru ca orice valuri, orice vânturi ar veni, să nu le poată lua, să nu le poată clătina. Părintele Iosif! Un trupşor slăbuţ şi bolnăvicios. Un preot simplu de la ţară, Dumnezeu s-a folosit de el şi a făcut o lucrare atât de mare prin ascultarea lui, prin lucrarea pe care a putut s-o facă prin el. El a fost acela care a amestecat prin Jertfa lui Hristos, prin Sângele lui Hristos firişoarele acestea de nisip, o mulţime de firişoare de nisip din Biserica noastră, din ţara noastră, din poporul nostru şi ne-a unit cu Hristos.
Dacă noi suntem azi aici, suntem datorită aceluia care ne-a unit, care ne-a ţesut, care a trebuit să fie sfărmat şi zdrobit, datorită acelui meşter înţelept care a ascultat şi a ştiut pune cantitate din Hristos şi să nu pună din el. Pentru ca să avem o Biserică vie, pentru ca să avem o Lucrare vie, ca să avem un popor credincios şi cinstit, aşa cum ne doreşte societatea, aşa cum ne doreşte Biserica, cum ne doreşte patria. Aşa a lucrat şi aşa a dorit el.
Astăzi nu mai suntem slugi. Fraţii noştri, astăzi Domnul a făcut ca toată ţara să răsune de bucuria unităţii. Dar oare am putut să facem aceeaşi unitate? Am putut să facem aceeaşi închegare cum a făcut-o Dumnezeu prin acel om simplu al Lui, prin acel meşter, prin acel zidar înţelept? Am putut noi în zilele noastre să facem aceeaşi unitate? Cu durere, fraţii observă că nu! Şi aceasta dovedeşte că prea mult am pus din noi şi prea puţin am pus din Hristos.
Dorim ca, plecând din locul acesta, dragii mei fraţi care lucraţi pe ogoarele Evangheliei, să puneţi o mai mare cantitate din Hristos. Şi vom vedea atunci marea minune pe care o face Dumnezeu când poate să închege şi să unească sufletele, pentru ca firişoarele de nisip să nu mai fie unul lângă altul fără nici o unitate, ci toate închegate în ciment, toate unite în Hristos; să avem iarăşi aceeaşi bucurie, aceeaşi dragoste.
Dorim pentru noul cămin aşa. Dorim pentru fratele nostru mire şi sora mireasă aşa să fie, încât căminul lor să fie întemeiat pe Stâncă, iar ascultarea lor de Cuvântul lui Dumnezeu aşa să fie. Ei să strălucească în mijlocul tinerilor, să strălucească în mijlocul societăţii, în mijlocul adunării. Ei să strălucească şi să fie o pildă vie.
Dorim ca ascultarea de înaintaşii noştri ascultători, de părinţii noştri, de cei ce ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu să o aibă întotdeauna, să fie ascultători de Biserică, de mai-marii Bisericii.
Dorim să fie ascultători stăpânirii, ascultători de mai-marii poporului nostru.
Dorim să fie harnici şi credincioşi, pentru ca să aducă spor în toate lucrurile lor. O, hărnicie şi credincioşie, ce binecuvântate sunteţi! Copiii lui Dumnezeu, credincioşii lui Dumnezeu, noi muncim cu atâta drag, cu atâta bucurie când vedem că, prin munca noastră, familia noastră ajunge să fie fericită; când societatea noastră ajunge să fie fericită, poporul nostru şi Biserica noastră înfloresc mereu.
Munca ne este aşa de dragă, noi muncim aşa de fericiţi!
Am dori ca fiecare cămin să se întemeieze pe Hristos, pentru că numai atunci, numai prin Hristos se poate face o legătură trainică.
O, poporul nostru, dacă şi-a păstrat legătura lui, unitatea lui de neam, credincioşia lui, doar numai prin Hristos, numai prin Biserică şi le-a păstrat.
Dorim la cât mai mulţi tineri să-şi întemeieze căminul lor numai pe Hristos, numai pe această Stâncă-Hristos. Căci mai multe cămine întemeiate sănătos formează o Biserică vie, sănătoasă.
Mai multe cămine şi mai multe familii întemeiate aşa formează o societate sănătoasă pentru care luptăm, pe care o dorim fiecare dintre noi.
Domnul să binecuvânteze nunta din ziua de azi. Să binecuvânteze mirii noştri dragi, să-i facă tot mai credincioşi, tot mai roditori şi tot mai înfloritori.
Pentru sora noastră mireasă: Domnul să-i fie mângâierea cea dulce şi adăpostul ei, pentru că şi-a pierdut mama de la vârsta de 6 ani, rămânând fără mamă. Domnul să-i fie mamă, Domnul să-i fie adăpost. Şi să nu uite, aşa cum s-a spus aseară, „să-şi aducă aminte de fiii lui Barzilai, care au făcut mult bine” în vremurile de oarecând. Să nu uiţi, soră mireasă, pe cei ce ţi-au făcut ţie mult bine, să le întorci cât vei putea cu dragostea ta, cu primirea ta, cu rugăciunea ta.
Fă bine cât vei putea de mult acelor ce ţi-au făcut bine în vremile de întristare, în vremile de plâns. Amin.
Slăvit să fie Domnul!