O vorbire a fratelui Traian DorzStrângeţi fărâmiturile, vol. IV

Untitled-7Slăvit să fie Domnul!
În mijlocul acestei mari bucurii, vom citi una dintre cele mai dulci făgăduinţe care ne-a rămas de la Mântuitorul nostru încurajare şi mângâiere, şi putere pe drumul pribegiei noastre, de când S-a dus de la noi până va veni iar.
Este scris în Evanghelia Sfântului Matei capitolul 18, versetul 20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu – sau pentru Numele Meu – sunt şi Eu în mijlocul lor”. De când au ieşit de pe sfintele buze ale Mântuitorului nostru aceste sfinte cuvinte, ele, pentru cei care le-au crezut, au fost putere, au fost mângâiere şi au fost ajutor totdeauna în timpul pribegiei lor, când au trebuit să treacă, străini şi călători, peste faţa acestui pământ. Acum ele sunt mângâierea noastră şi întărirea, şi bucuria noastră. Ori de câte ori ne adunăm doi sau trei pentru Numele Domnului Iisus, trebuie să fim deplin încredinţaţi de adevărul acestor sfinte cuvinte. El este în mijlocul nostru.
Când sunt în mijlocul fraţilor, ascult sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu şi, fără să mă gândesc că cel care le spune este om, parcă le aud ieşind de pe buzele Domnului, de pe buzele sfinţilor Săi apostoli… aceste sfinte cuvinte insuflate toate de Duhul Sfânt, care sunt de folos spre zidire, spre mântuire, spre binecuvântare tuturor celor care le cred şi le primesc, şi se hrănesc cu ele, şi-şi întemeiază pe ele tăria sufletului, nădejdea mântuirii şi puterea credinţei lor.
Oriunde este o adunare, este o parte de cer. Cei care sunt adunaţi pentru Numele lui Hristos, în timpul acela cât ţine adunarea şi în locul acela unde este adunarea, trebuie să fie deplin încredinţaţi că stau în faţa lui Dumnezeu; şi unde este Dumnezeu, acolo este cerul pe pământ. În mijlocul oricărei adunări pentru Numele Lui, stă Domnul. În mijlocul celor care vestesc Cuvântul Său şi ascultă Cuvântul Său, Îi înalţă rugăciuni sau Îi aduc laude, El stă. Cel dintâi Care vine la adunare este Domnul. Cel din urmă care pleacă este El. El este totdeauna treaz, să-i asculte pe toţi cei care vorbesc şi să privească la toţi cei care ascultă. [Să vadă] cum vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu şi cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.
Îmi aduc aminte din copilăria mea, de când în toate părţile acelea încă nici nu era vreo adunare a Oastei Domnului, că ori de câte ori am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, pe unde m-am dus, l-am simţit până în străfundul inimii mele, plin de putere, plin de lumină şi plin de ajutor. Rare clipe din viaţa mea au fost acelea în care am stat nepăsător în faţa Cuvântului lui Dumnezeu. Am considerat că timpul cât stau în mijlocul fraţilor şi în faţa lui Dumnezeu trebuie să nu mai trăiesc trupeşte pentru nici una din trebuinţele trupului. Am timp destul pentru toate celelalte trebuinţe trupeşti după aceea, [când] nu stau chiar în faţa lui Dumnezeu; după ce El nu stă chiar în faţa mea aşa cum stă permanent în faţa noastră în timpul ceasurilor cât stăm în adunare. Locul acesta este sfânt. Oriunde este Hristos este cerul. Oriunde este El e sfânt. Oriunde este Cuvântul Său cel Sfânt, acolo trebuie să fie evlavie, sfinţenie, cutremur duhovnicesc.
Noi ne-am obişnuit… ne-am obişnuit… cu un fel neevlavios, foarte mulţi şi de foarte multe ori când stăm în mijlocul adunării, în mijlocul Cuvântului lui Dumnezeu. Cât de multă grijă ar trebui să avem noi să răscumpărăm – aşa cum s-a mai spus aici – acest timp în care Domnul stă în faţa noastră şi noi stăm în faţa Lui! Mântuirea este lucrul cel mai scump pentru fiecare dintre noi. Pentru ce altceva am fi alergat, am fi suferit, am fi ostenit atât de mult, am fi renunţat la atât de multe lucruri şi am fi părăsit atât de multe – pentru cele câteva ceasuri pe care le putem totdeauna petrece în mijlocul fraţilor noştri şi-n adunare¬ –, decât pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru dobândirea, până la urmă, a acestei comori scumpe care este mântuirea.
Dacă atunci când suntem în faţa Domnului şi când putem auzi cuvintele acestei sfinte mântuiri, şi când noi ne putem zidi duhovniceşte şi ne putem înarma cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu toată răbdarea, cu toată înţelepciunea, cu toată puterea de care avem nevoie ca să ne putem duce bine lupta mântuirii până la capătul alergării noastre şi până la primirea lui din Mâna lui Dumnezeu, zic, dacă atunci când avem chiar timpul cel mai potrivit pentru ca să ne căpătăm puterea şi ajutorul pentru ducerea acestei lupte cu biruinţă, noi nu folosim acest timp, atunci când vom putea învăţa mai bine, când vom putea zidi sufletul nostru, când vom putea căpăta înţelepciunea de care avem nevoie să deosebim bine care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută şi desăvârşită şi care este condiţia mântuirii noastre? Când oare vom putea învăţa mai bine câte sunt mijloacele de ispitire ale vrăşmaşului (prin care el aşază curse în calea paşilor noştri), să ne trezim? Când oare vom putea căpăta mai mult îndemn, mai multă putere şi mai multă lumină, dacă nu în mijlocul adunării, dacă nu din Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă atunci când îl avem din plin noi nu suntem atenţi, n-avem inima deschisă, n-avem urechile deschise şi de multe ori n-avem nici ochii deschişi? Atunci cum vom putea noi învăţa să ţinem piept puterilor vrăjmaşe şi să ieşim biruitori din toate luptele care se ţes împotriva noastră?
Locul de adunare este un loc sfânt. Când Domnul stă în mijlocul nostru, adunarea este o parte din cer. Aşa ar trebui să fie. Are trupul nostru destul timp să-şi potolească trebuinţele sale înainte şi după. Am cunoscut fraţi de mare putere duhovnicească, de mare credinţă şi de mare evlavie. Am stat ceasuri şi nopţi întregi în adunare şi zile întregi cu ei, dar nici unul nu s-a mai clintit de pe scaun. A putut să ardă de sete şi n-a pus pe buze un strop de apă. A putut să fie copleşit de somn… şi-a rupt mai degrabă carnea, decât să doarmă şi să fie neatent la Cuvântul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia fraţilor din Corint asupra grijii deosebite pe care trebuie să o aibă atunci când se apropie de Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Domnului. Dar le atrage atenţia în chip deosebit şi atunci când se duc la adunare, cu câtă grijă trebuie să stea, cu câtă evlavie trebuie să asculte, cu câtă atenţie trebuie să vegheze la fiecare cuvânt. „Vă adunaţi – spune el, mustrând pe cei care erau nepăsători – să vă faceţi nu mai buni, ci să vă faceţi mai răi”. Şi meritau această mustrare, pentru că atunci, la un moment dat, aşa se petreceau lucrurile în mijlocul lor. Dar mai târziu, când ei au citit cuvintele mustrării sfântului apostol şi când în mijlocul lor s-a făcut acea frământare şi trezire, şi redeşteptare duhovnicească, ce pocăinţă sinceră şi ce îndreptare curată s-a petrecut în mijlocul acelora la care el văzuse scăderi atunci. Şi după aceea le-a spus: „Cu câtă bucurie privesc acum la pocăinţa şi la îndreptarea voastră!”. Vă laud că în toate privinţele ţineţi întocmai învăţăturile aşa cum vi le-am spus. Ce frumos lucru s-a putut spune despre Biserica, despre adunarea din Corint apoi, după ce ei au primit mustrarea şi şi-au corectat comportarea în faţa lui Dumnezeu şi-n faţa Cuvântului Său cel Sfânt!

Câteva cuvinte am fi avut de spus asupra acestor lucruri. Dacă suntem deplin încredinţaţi că ori de câte ori doi sau trei suntem adunaţi pentru Numele lui Hristos, apoi pentru Numele lui Hristos vă rugăm. Să nu uităm nici o clipă din timpul adunării acestea. El este în mijlocul nostru; şi noi trebuie să avem în tot timpul acesta o comportare, o atitudine, o umblare, o ascultare, o atenţie aşa cum [aveau] altădată mulţimile care veniseră de zile întregi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi îl ascultau fermecate şi uitau de foame, şi uitau de sete, şi, în mijlocul pustiei, zile-ntregi, erau atente la buzele Domnului şi la cuvintele Lui.
Mântuitorul a spus ucenicilor Săi odată: „Adevărat, adevărat vă spun că mulţi prooroci şi mulţi oameni neprihăniţi au dorit să vadă măcar una din zilele pe care le vedeţi voi şi nu le-au văzut; să audă măcar unul din cuvintele pe care le auziţi voi şi nu l-au auzit”. Şi a mustrat Capernaumul, şi a mustrat Horazinul şi Betsaida, şi i-a mustrat pe locuitorii care auzeau Cuvântul lui Dumnezeu, comparându-i cu Sodoma şi cu Gomora, şi a spus: „Adevărat vă spun că, în Ziua Judecăţii, locuitorii Sodomei se vor ridica alături de voi, de locuitorii Caperna¬umului, şi vă vor osândi. Pentru că, dacă s-ar fi făcut acolo minunile care s-au făcut aici, de mult s-ar fi pocăit. Şi locuitorii Ninivei se vor ridica faţă de acest popor în Ziua Judecăţii şi-l vor osândi, pentru că ei s-au întors la cuvintele unui prooroc ca Iona; dar aici – spune Mântuitorul – este Unul mai mare decât Iona”.
Pe zi ce trece, bogăţia cunoştinţelor noastre faţă de Domnul se înmulţeşte tot mai mult, cu numărul tot mai mare al credincioşilor lui Dumnezeu care ne-au mărturisit nouă nu numai cu cuvintele lor, ci şi cu viaţa lor adevărul mântuirii sufletelor noastre. Pe măsură ce pildele acestea sfinte şi cuvintele acestea sfinte sunt tot mai multe în faţa noastră, noi avem datoria să creştem şi mai mult.
Dar acum să ne măsurăm creşterea noastră duhovnicească, felul nostru de ascultare faţă de al înaintaşilor noştri. Abia acum ne vedem cât de slabi suntem noi în credinţă şi cât de mult am rămas chiar şi înapoia lor. În vremile lor de încercare, ei s-au arătat în toate privinţele vrednici de încrederea pe care Domnul a avut-o în ei.
În vremea încercării noastre, am văzut cât de slabi suntem cu toţii şi cât de puţină credinţă adevărată şi dragoste adevărată avem în inimile noastre faţă de Dumnezeu, chiar şi aici, în timpul adunării. În multe locuri s-a observat această stare. Şi am vrea să rugăm din toată inima pe toţi fraţii şi surorile noastre… dacă firea vrea să asculte şi vrea să-nţeleagă. Socotiţi timpul adunării ca un timp închinat total lui Dumnezeu. Şi, dacă vine setea, să rabde trupul. Şi, dacă vine foamea, să rabde trupul. Şi, dacă vine somnul, să rabde trupul şi să lupte, pentru că şi sufletul a răbdat de atâţia ani de când trupul l-a târât prin toate păcatele. Acum, când sufletul are prilejul să se-ntărească, să se curăţească, să se sfinţească prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, şi trupul are nevoie ca sufletul lui să fie tare. Că dacă sufletul este slab în trup, trupul îl târăşte în toate păcatele şi-n toate întinăciunile şi-l duce la pierzare. Dar dacă sufletul este tare şi sufletul ţine frâul trupului, atunci trupul trebuie să se supună; trupul trebuie să se sfinţească, trupul trebuie să asculte, pentru că şi el are nevoie de mântuire. Pentru că şi trupul acesta va învia. Când vom învia, materia din care suntem alcătuiţi se va reface. Se va reface în chip spiritual şi vom învia nu numai cu sufletul nostru, ci şi cu trupul nostru, în forma cea veşnică în care vom suporta pe urmă urmările faptelor noastre. Atunci şi trupul nostru, şi sufletul nostru vor purta împreună roadele ascultării sau ale neascultării lor. În Întâia Epistolă a Sfântului Pavel către Corinteni, la capitolul 15, se vorbeşte pe larg despre învierea trupurilor. Mântuitorul Însuşi a spus în Evanghelia Sa de la Sfântul Ioan: „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului Omului şi cei care vor asculta vor învia: unii pentru viaţă veşnică şi alţii pentru osândă şi ocară veşnică”.
Deci dacă în timpul acesta scurt cât trăim pe pământ Dumnezeu ne-a rânduit şi nouă prilejul să ne mântuim sufletul şi să ne mântuim fiinţa şi viaţa, cât de însemnate sunt pentru noi clipele în care putem auzi viu şi puternic Cuvântul lui Dumnezeu şi cât de însemnate sunt pentru noi toate cuvintele care ne vin de pe buzele Domnului! Pentru că în fiecare dintre ele a pus ceva de care avem fiecare dintre noi, personal, nevoie.
De aceea am ruga să nu mai dăm în faţa Domnului o privelişte aşa de tristă şi dureroasă: atunci când suntem în adunare, tot umblăm dincoace-ncolo şi suntem neatenţi asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Ne lăsăm purtaţi de dorinţele trupului, că, dacă-i este puţin sete… să nu rabde trupul deloc! Îndată el pretinde să fie adăpat. Nu interesează că tulbură Cuvântul lui Dumnezeu, nu interesează că sustrage atenţia sa şi a celorlalţi de la auzirea Cuvântului, nu interesează că Domnul vorbeşte… omul să se ocupe de trebuinţele sale trupeşti. Ce privelişte tristă trebuie să fie pentru ochii Domnului o adunare dezordonată, o adunare în care sufletele venite de departe, să asculte un cuvânt venit de departe, să stea în faţa Domnului venit în mijlocul lor, se ocupă cu totul de altceva şi-n aceste puţine ore, şi-n aceste puţine clipe rânduite pentru mântuire. (…)
Din tot sufletul nostru trebuie să-I mulţumim cu recunoştinţă lui Dumnezeu pentru clipele acestea în care putem, uşuraţi şi liniştiţi, să ne rugăm împreună, să ne bucurăm împreună, să ne-ntărim şi să ne sfătuim, şi să ne învăţăm împreună din Cuvântul lui Dumnezeu cum să trăim mai bine în voia lui Dumnezeu, în mijlocul semenilor noştri. Cum să ne ducem mai curată viaţa noastră de credinţă cu Dumnezeu. Cum să ne purtăm în chip mai vrednic în faţa celorlalţi oameni. Aici învăţăm, din Cuvântul lui Dumnezeu, toate aceste lucruri. Pentru că din aces¬tea se alcătuiesc faptele şi paşii vieţii noastre spre mântuire: din învăţătura sănătoasă, din îndemnurile curate, din rugăciunile prin care cerem putere, din sfătuirile frăţeşti şi din toată această zidire prin Cuvântul lui Dumnezeu. Din asta învăţăm!
Şi, atunci când Dumnezeu ne-a dăruit prilejul ca aceste lucruri pentru învăţătura noastră şi pentru creşterea noastră duhovnicească să ni le putem împărtăşi şi să le putem asculta liniştiţi, cât de recunoscători trebuie să-I fim lui Dumnezeu! Şi cât trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru oamenii prin care El a lucrat ca noi acum să putem în linişte să ne bucurăm de Cuvântul Său şi de petrecerea frăţească.
Cât de mult trebuie să ne rugăm, din toată inima, ca Bunul Dumnezeu să rânduiască şi mai departe vreme de pace şi libertate şi, la conducerea poporului nostru, conducători înţelepţi şi binecuvântaţi, care să înţeleagă trebuinţele poporului şi să caute cu tot dinadinsul să-i înţeleagă şi să-i sprijine pe cei care caută să facă bine şi care doresc să ducă o viaţă curată şi sfântă în mijlocul societăţii, în mijlocul celorlalţi oameni şi înaintea Feţei lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu ne-a rânduit aceste vremuri de pace şi de bucurie (şi ne-aducem aminte cu amărăciune de atâţia ani în care am dorit măcar o zi şi măcar de departe să ne vedem faţa unii altora), atunci noi trebuie să înţelegem că aceste vremuri şi aceste ocazii Dumnezeu ni le-a rânduit pentru ca şi mai mult să căutăm să le folosim pentru creşterea şi pentru zidirea noastră duhovnicească.
Ce scumpă comoară pe pământ este adunarea!… Din Psalmul 133, ori de câte ori îl citesc sau îl cântăm, îmi aduc aminte cu multă recunoştinţă în faţa lui Dumnezeu de bucuriile adunării şi de harul pe care-l dă El în timpul întâlnirilor noastre frăţeşti. Când ajung în mijlocul fraţilor, de multe ori, nu-mi pot stăpâni, în tăcere, lacrimile, privind aceste feţe binecuvântate care sunt toată bucuria şi mângâierea noastră pe pământ… Mă uit în jur şi orice faţă pe care o privesc îmi aduce aminte de-o dragoste, de-o credinţă, de-un legământ, de-o hotărâre şi de atâtea binecuvântate trăiri în slujba lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi suntem o cântare de laudă pentru mila lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi suntem o dovadă a bunătăţii, a iubirii şi milei Lui. Fiecare dintre noi suntem o faptă de trecut sau de viitor martir în slujba lui Hristos. Într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecăruia dintre noi, Hristos ne cere să purtăm o cruce. Am purtat-o în trecut, o purtăm în prezent şi o vom purta în viitor. Nici unii dintre noi nu suntem scutiţi de-o cruce. Aşa este voia lui Dumnezeu, Care a pus pe umerii Fiului Său celui mai iubit o cruce – cea mai grea cruce. Pentru ca în felul acesta să se arate sfinţenia ascultării, smerenia iubirii şi trăirea în toată voia lui Dumnezeu. Domnul Iisus a fost cel dintâi dintre noi – aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel –, ca-n toate să aibă întâietatea. Dacă pe El, cel iubit şi curat, Domnul nu L-a scutit de-o cruce, nu trebuie să dorim nici noi să fim scutiţi de ea. Dar trebuie să ne rugăm Lui să ne dăruiască putere; şi, privind la El, să putem avea totdeauna răbdarea de care avem nevoie să ne purtăm crucea cu credincioşie spre mântuire.
Ne bucurăm din toată inima când ne privim unii pe alţii… şi amintirile noastre ne vorbesc mai mult decât cuvintele noastre. Privirile noastre, întâlnindu-se, ne spun atât de mult, în tăcere… Dumnezeu să binecuvânteze aceste suflete curate şi sfinte care, de ani de zile – de mulţi ani de zile – îşi duc crucea cu răbdare şi îşi împlinesc cu credincioşie slujba ascultării faţă de Dumnezeu. Preţuim pe aceia care stau în faţa lui Dumnezeu cu toată evlavia şi cu toată ascultarea, în sfinţenie, pentru că anii îndelungaţi pe care i-au trăit cu Dumnezeu i-au învăţat cu câtă ascultare şi cu câtă sfinţenie trebuie să se stea în faţa lui Hristos.
Rugăm pe cei mai noi şi pe cei mai tineri să ia pildă de la fraţii care, în credincioşie şi-n sfinţenie, duc şi astăzi lupta şi ascultarea lor în slujba lui Dumnezeu. În mijlocul adunării – aşa cum s-a vorbit – e prezent Domnul; şi noi avem datoria să ascultăm cuvântul cercetării. Ceea ce facem în afară, ne văd oamenii. Dar ceea ce avem înăuntru ne vede Dumnezeu pe fiecare dintre noi.
„Luaţi seama cum ascultaţi”, spune Mântuitorul. Şi, dacă e nevoie să luăm seama bine cum ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, atunci datoria cea mai mare o avem să ne cercetăm noi înşine – cum spune la II Corinteni capitolul 13, versetul 5 (lucru despre care a amintit fratele David): „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă sau nu. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi că Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”. Ce este însemnat aici? Că, fiind adunaţi în Numele lui Hristos, noi înşine trebuie să fim pătrunşi de o trăire sfântă în Hristos.
Sfântul Apostol Pavel scrie la Galateni: „Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic. Totul este o făptură nouă”. În faţa lui Hristos, importanţa cea mare este dacă suntem noi în credinţă sau nu. Dacă suntem în Hristos sau nu. Dacă Îl avem pe El în viaţa şi-n trăirea noastră de fiecare zi. Nu numai în cuvintele sau în cântările noastre, ci-n trăirea noastră. Pentru că Domnul nu ne va mântui nici pentru cântările, nici pentru cuvintele noastre, ci pentru trăirea noastră în El, prin mărturisirea vieţii noastre zilnică în El. Acest lucru este însemnat.
Ascultăm cu plăcere cuvintele lui Dumnezeu. Le citim cu plăcere şi ascultăm şi aceste cântări. Dar dacă noi vom rămâne numai cu cuvintele auzite şi vom rămâne numai cu învăţarea cântărilor, atunci, pentru noi, adunarea este o distracţie religioasă, nu o cercetare şi o zidire temeinică şi serioasă în Cuvântul lui Dumnezeu; (…) o viaţă de distracţie religioasă. O viaţă de adunare numai de faţă, numai de formă, dar nu o viaţă în Hristos şi o trăire în adevărul Său. Atunci la capătul vieţii noastre să nu ne mirăm când ne vom pomeni lăsaţi afară, pentru că undelemnul adevărat din candelele noastre va lipsi, fiindcă noi în adâncul inimii noastre nu-L avem pe Hristos. Mântuitorul Însuşi a spus: „Ce-Mi ziceţi Mie: «Doamne, Doamne» şi nu faceţi voia Mea?”. Şi l-a asemănat pe cel care aude Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu-l face, cu un om nesocotit şi nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. Când au venit şuvoaiele şi vânturile, şi ploile şi s-au izbit în casa aceasta, ea s-a prăbuşit. Era clădită pe nisip, clădită pe distracţii, clădită pe petreceri, clădită pe timpuri frumoase. Nu s-a gândit niciodată omul acesta că vor veni şuvoaie şi vor veni vânturi şi vor izbi în casa aceasta. Că, dacă s-ar fi gândit, atunci şi-ar fi pus problema serios: „Cum zidesc? Pe ce-mi întemeiez eu clădirea mea şi zidirea mea, şi temelia construcţiei mele?”.
Este vremea să ne cercetăm bine, fraţilor şi surorilor! Oricine pune mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu are o răspundere înfricoşată înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem adunaţi aici înaintea lui Dumnezeu. El ne ascultă ce vorbim şi ne va judeca pentru ce am spus. Şi va judeca şi pe cine ascultă cum ascultă Cuvântul.
Ştie Domnul dacă ne vom mai întâlni vreodată… Sunt mulţi cu care ne-am întâlnit o dată şi nu ne-am mai întâlnit; şi nu ne vom mai întâlni niciodată cu ei. Dar clipele acestea sunt foarte însemnate. N-avem voie să spunem lucruri uşuratice (…) şi lucruri lesnicioase, şi lucruri numai aşa ca să treacă timpul, numai aşa ca să ne ascultăm unii pe alţii, să ne spunem unii altora ceva. Vă spunem cu inima plină de cutremur, că vorbim în faţa lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm când auzim Cuvântul lui Dumnezeu, crezând că, şi dacă nu-l împlinim, se consideră totuşi, în faţa lui Dumnezeu, un merit că am venit şi am auzit Cuvântul. Că vom avea vreun merit că am învăţat cântări şi am cântat; că vom avea vreun merit că am făcut eforturi până la adunare şi am jertfit ceva pentru Dumnezeu, dacă nu trăim din toată inima şi cu tot cutremurul nostru sufletesc, în măsura în care putem şi ştim cum să trăim Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm! Sfânta Evanghelie pune condiţia aceasta: „Cine zice că crede în Hristos trebuie să trăiască şi el cum a trăit Hristos”. Că dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Fiul Său, cum să ne cruţe pe noi? El este un Dumnezeu Drept şi Sfânt şi cere ascultare deplină de Cuvântul Său, în schimbul mântuirii.
De aceea noi, care ne-am hotărât pentru Domnul şi care cunoaştem Sfântul Său Cuvânt, avem datoria să spunem cu toată tăria că cine nu trăieşte Cuvântul acesta din toată inima lui, cine nu se cercetează pe sine şi nu se încearcă pe sine permanent dacă este în Hristos sau nu, dacă este în credinţă sau nu şi cine nu se îndreaptă după sfătuirile Cuvântului lui Dumnezeu şi după îndemnurile cuvântului sfânt al fraţilor, cine nu se îndreaptă şi nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, să nu se amăgească [crezând] că numai participarea de faţă la adunare ar fi un motiv de mântuire şi aceasta îl face vrednic de merit înaintea lui Dumnezeu.
Pe măsură ce trece timpul şi cercetăm mai adânc Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne dăm seama mai adânc de sfinţenia acestui Cuvânt, ne acoperim de răspundere în faţa lui Dumnezeu: în ce măsură ne silim să-l trăim şi-n ce măsură nesocotim poruncile sfinte ale lui Dumnezeu? Că dacă n-a cruţat El pe cei care Îl ascultau cândva şi nu l-au împlinit, dacă nu i-a cruţat pe nici unii adevărul Său, cum să ne cruţe pe noi, care acum avem atât de multe exemple înainte şi atât de multe dovezi ale dragostei Lui în faţa noastră?
Să privim cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu. Şi să privim cu seriozitate păcatele noastre şi starea noastră în faţa lui Dumnezeu. Şi să ne cercetăm fără părtinire, fiecare pe sine însuşi, în ce măsură trăim şi-n ce măsură nu trăim Cuvântul lui Dumnezeu. Şi să nu ne amăgim că avem timp, că viaţa este lungă înainte, că suntem încă tineri, că suntem sănătoşi, că suntem puternici. Că nici tinereţea, nici sănătatea, nici puterea nu sunt o garanţie în faţa morţii şi în faţa lui Dumnezeu. Ci numai credinţa şi ascultarea este garanţie. Fericit este cel care ascultă şi împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu, spune Cuvântul. Nu care aude. Care ascultă! Că ascultarea nu-i numai auzire. Ascultarea este auzire şi împlinire. Auzirea cu mintea şi împlinirea cu inima şi cu via¬ţa. Aceasta este fericirea adevărată şi aceasta este singura posibilitate de nădejde, de mântuire pentru fiecare dintre noi.
Am spus, ştie Domnul dacă ne vom mai întâlni vreodată. Pe pământ, poate că nu. Noi ne rugăm să rânduiască Dumnezeu încă multe prilejuri să ne vedem unii cu alţii, pentru că ni se bucură inima totdeauna când ne vedem. Că nu este – după bucuria prezenţei lui Dumnezeu – nici o altă bucurie mai mare decât întâlnirea cu fraţii. Şi, după dragostea de Dumnezeu, n-avem o dragoste mai mare, decât când ne vedem unii cu alţii, fraţii, între noi, cei care-L iubim pe Domnul şi care ne cunoaştem de ani de zile – sau… de zile – că-L urmăm şi avem în inimă aceeaşi iubire şi dorinţă spre mântuire. Dar se poate foarte uşor întâmpla să nu ne mai întâlnim. Am fi vrut atunci ca, de la această întâlnire a noastră din seara aceasta, să păstrăm toată seriozitatea cu care am vrea să ascultăm mai departe Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că viaţa noastră este trecătoare, pentru că suntem în mâna lui Dumnezeu, pentru că suntem în timpul luptelor grele cu vrăşmaşul mântuirii noastre, al sufletului nostru: satana, păcatul, lenea şi firea din noi. De aceea, fiecare dintre noi trebuie să luăm o hotărâre mare şi, din seara aceasta, să ducem o mai atentă luptă împotriva păcatului şi împotriva firii noastre.
Dumnezeu ne-a lăsat – aşa cum am mai spus şi altădată (şi nu-i de-ajuns ori de câte ori s-ar spune) – cele trei mari mijloace pentru ajutorarea noastră în lupta împotriva păcatului şi pentru dobândirea mântuirii: Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea şi adunarea frăţească. Cuvântul lui Dumnezeu este puterea cea mai mare, harul cel mai mare şi ajutorul cel mai mare.
Prin Cuvântul lui Dumnezeu avem adevărul şi dragostea. Prin el avem luminarea şi curăţirea minţii noastre şi a inimii noastre, adică naşterea din nou.
Prin rugăciune avem legătura noastră cu Tatăl, părtăşia noastră cu Dumnezeu, prin care putem să aducem la cunoştinţa Lui toate cererile, toate dorinţele, toate trebuinţele noastre.
Şi prin adunarea frăţească avem mijlocul unde putem avea totdeauna prezenţa Domnului, harul bucuriei frăţeşti şi binecuvântările pe care ni le aduc din partea Domnului cei care au şi ne spun un cuvânt de la Domnul. În mijlocul adunării frăţeşti avem mângâierea frăţească, mustrarea frăţească, ajutorarea frăţească, bucuria frăţească, îndemnurile frăţeşti.
Pe aceste trei mijloace trebuie să le folosim totdeauna cu toată scumpătatea şi toată grija:
citirea şi meditarea asupra Cuvântului lui Dumnezeu, că din El primim lumina asupra căilor noastre, asupra faptelor noastre, asupra zilelor noastre;
rugăciunea, pentru că prin ea primim putere de la Dumnezeu, prin ea avem mijlocul să-I deschidem Lui inima noastră şi să-I aducem bucuria mulţumirii şi recunoştinţei noastre pentru darurile pe care le primim;
şi să preţuim adunarea, fraţii noştri, pentru că acolo este totdeauna prezent Domnul şi acolo avem totdeauna părtăşie şi bucurie deplină în Hristos, prin Trupul Său, care sunt fraţii noştri, mădularele Domului.
Dar în mijlocul acestor trei mijloace, noi trebuie să trăim o viaţă de tot mai multă curăţie şi de tot mai multă sfinţenie. Ce ne arată Cuvântul lui Dumnezeu, să punem în viaţa şi în trăirea noastră zilnică. Ce-I spunem Domnului în rugăciune, să punem în trăirea noastră zilnică. Ce auzim din Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul adunării, să punem în trăirea noastră zilnică. Mâine să fim mai buni decât astăzi. Astăzi să fim mai buni decât ieri. Mai rodnici, mai harnici, mai ascultători. În fiecare zi îmbogăţindu-ne sufleteşte, noi să-I aducem lui Dumnezeu o slujbă tot mai înaltă. Aşa au crescut în Domnul marii noştri înaintaşi, acei oameni care au ajuns apoi plini de toată plinătatea Duhului Sfânt, de toată plinătatea lui Dumnezeu, de toate roadele Duhului Sfânt şi de tot harul de care apoi i-am văzut cât de vrednici s-au făcut înaintea lui Dumnezeu, să fie aleşi împreună cu El şi părtaşi la slujba Lui cea înaltă şi la zidirea Trupului Său, care este Biserica. Noi suntem acum continuarea lor. Dumnezeu a lăsat în toate generaţiile şi în toate neamurile, în toate rândurile de oameni, o sămânţă de urmaşi ai Săi. Solia care a venit de la Tatăl prin Domnul Iisus, El a lăsat-o Sfinţilor Apostoli. Sfinţii Apostoli, la rândul lor, Sfinţilor Părinţi. Şi prin ei, până astăzi şi până la sfârşit, solia lui Dumnezeu, lucrarea Sfintei Scripturi, lucrarea Evangheliei şi a Împărăţiei lui Dumnezeu va merge până când va ajunge iarăşi în Mâna Lui, de la Care a pornit. Dar până atunci, toţi cei cărora Dumnezeu le-a făcut harul să-i cheme la lucrarea Sa mântuitoare trebuie să trăiască cu cutremur şi cu toată puterea conştiinţei lor fiecare clipă rânduită de Dumnezeu.
Ce mare har este adunarea! Dintre cele trei daruri ale lui Dumnezeu: Cuvântul Său, rugăciunea şi adunarea, adunarea este de aşa mare însemnătate! Este de aşa mare binecuvântare! Ne lipseşte atât de mult când nu ne vedem unii cu alţii! Suntem aşa de stingheri… dar Dumnezeu, chiar dacă ochii noştri trupeşti nu se văd, ne-a lăsat la îndemână puterea Duhului Sfânt, puterea rugăciunii şi puterea iubirii, prin care ne putem totdeauna uni, putem să ne-ntâlnim totdeauna şi putem să ne simţim mereu apropiaţi de fraţi. Când, în odăiţa noastră, în fiecare dimineaţă, îngenunchem în singurătate şi spunem: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri…”, atunci ne gândim nu numai la noi, ci la toţi fraţii şi surorile noastre pentru care ne rugăm. Atunci suntem împreună. Fiecare fiind cu Domnul este împreună şi cu ceilalţi. Cine face parte sănătoasă din mădularele Trupului lui Hristos, care L au toate cap pe Hristos, acela este totdeauna în părtăşie cu toate mădularele Sale şi este totdeauna fericit.
Dar ceea ce am vrut din toată inima să amintim aci fraţilor şi surorilor noastre este îndemnul şi cerinţa Domnului de a trăi într-adevăr o viaţă de deplină ascultare de El; de deplină seriozitate. În adunare trebuie să fim totdeauna ascultători, plini de evlavie, cu mintea permanent atentă la toate cuvintele lui Dumnezeu; să tragem din ele pentru noi învăţăturile pe care Dumnezeu ni le dă. Că nici un cuvânt al lui Dumnezeu nu este zadarnic. El este potrivit pentru o stare pe care o avem fiecare dintre noi şi pentru o trebuinţă pe care o avem fiecare dintre noi. Să tragem pentru trebuinţa aceasta a noastră hrana aceasta din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, dacă-i vorba că avem în cugetul nostru un păcat, să primim din cuvântul care ni se dă mustrare pentru păcatul nostru şi îndemn să ne pocăim de el. Dacă suntem într-o stare grea, într-o suferinţă, într-o purtare a unei cruci grele, să primim din Cuvântul lui Dumnezeu mângâiere şi ajutor să ne ducem cu răbdare crucea. Adeseori zilele noastre se-ncovoaie sub greutatea unei cruci gre¬le. Dumnezeu cunoaşte şi starea aceasta. Ştie neputinţa noastră şi ştie câtă nevoie avem de întărire frăţească. Să fim deplin încredinţaţi că orice suferinţă, oricât de grea ar fi, este trecătoare. Nimic nu ţine veşnic. Nici o suferinţă, nici un necaz, nici o cruce, nici o durere nu ţine veşnic. Toate sunt trecătoare. Şi de aceea trebuie să ne mângâiem cu Cuvântul lui Dumnezeu când suntem în încercare şi-n suferinţă, să căpătăm mângâiere, să căpătăm nădejde că Dumnezeu ne va ajuta să trecem prin toate. Şi tot din Cuvântul Domnului să-nvăţăm totdeauna să fim plini de răbdare în toate încercările şi să fim plini de credinţă în toate căile noastre.
Domnul Iisus ne-a învăţat în Sfânta Sa Evanghelie că noi trebuie să ducem o viaţă curată şi sfântă în mijlocul tuturor celorlalţi oameni. Aşa să învăţăm noi. Aşa am învăţat din Sfânta Evanghelie: să trăim frumos în mijlocul tuturor oamenilor. În Biserica noastră şi-n credinţa noastră strămoşească, să fim fii credincioşi şi ascultători, dându-ne în toate ocaziile silinţa să ne-mplinim cu credincioşie toată datoria noastră. În mijlocul societăţii în care Dumnezeu ne-a aşezat, în mijlocul poporului nostru, El ne-a învăţat să ne-mplinim cu scumpătate şi cu grijă, şi cu cinste toată datoria noastră. Aşa am învăţat noi din Evanghelie. Aşa am învăţat să trăim, pentru că mântuirea sufletelor noastre pe care o dorim, pe care-o iubim, pentru care ne ostenim este legată de ascultarea şi de curăţia, şi de cinstea, şi de sfinţenia, şi de evlavia, şi de tot ceea ce ne pretinde Cuvântul lui Dumnezeu în trăirea noastră şi în umblarea noastră zilnică.
De aceea, pentru ca să aibă putere în viaţa noastră şi-n gura noastră Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să dovedim cu fapta noastră, în primul rând, că suntem cu adevărat credincioşi. Aşa ne pretindem nouă. Şi, dacă ne pretindem nouă acest lucru, avem dreptul să-l cerem şi altora. Cine trăieşte el însuşi Cuvântul lui Dumnezeu are nu numai dreptul, ci are şi datoria să ceară aceasta şi la alţii. În mijlocul poporului nostru, Dumnezeu ne-a încredinţat nouă marea misiune de a mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu şi marea datorie de a trăi noi cu fapta acest cuvânt pe care-l mărturisim altora. Numai aşa va avea putere cuvântul nostru şi numai aşa va avea rod, dacă noi trăim întâi ceea ce spunem altora. Nu va avea nici o putere cuvântul nostru şi nici un rod dacă noi nu vom face şi nu vom trăi în viaţa noastră în fiecare zi ceea ce spunem altora, ceea ce citim, ceea ce ne lăudăm că ştim şi cunoaştem. De aceea, este vinovat de un păcat de moarte înaintea lui Dumnezeu orice credincios care ştie şi nu face; care vorbeşte şi mărturiseşte, şi învaţă pe alţii, şi el însuşi nu-şi dă toate silinţele să facă Cuvântul lui Dumnezeu cu fapta; să-l împlinească cu trăirea lui şi cu umblarea sa în fiecare zi.
Dumnezeu ne cere acest lucru în schimbul mântuirii noastre. Lumea, oamenii ne cer acest lucru în schimbul mântuirii lor. Pentru că numai în felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu va căpăta preţ şi va căpăta putere, şi va căpăta respect în faţa lumii, dacă noi înşine îl vom trăi cu viaţa noastră şi cu fapta noastră în fiecare zi. Aşa ne-a învăţat şi aşa ne învaţă pe noi Domnul nostru Iisus Hristos. Oriunde am citi: în cuvintele Sfintei Evanghelii, în scrierile Sfinţilor Apostoli, în toate învăţăturile lăsate nouă, aceste cuvinte ne pretind trăirea noastră.
Din Cuvântul Domnului din Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, din capitolul 3, citim câteva îndemnuri: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă. De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi voi când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul în toţi. Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta să faceţi totul în Numele Domnului Iisus şi mulţumiţi prin El lui Dumnezeu Tatăl”.
„Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască în voi în toată plinătatea.” Acestea sunt condiţii puse de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
„Orice faceţi cu cuvântul, cu fapta, să faceţi totul în Numele lui Hristos, ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni.” Iată o trăire, iată o condiţie, iată un nivel de viaţă la care trebuie să ajungem, la care trebuie să ne dăm silinţele să ajungem, fără de care nu putem nădăjdui în mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că aceasta este o condiţie pusă de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
S-a vorbit despre Jertfa Domnului Iisus. Despre dragostea lui Dumnezeu, Care „atât de mult a iubit lumea, că Şi-a dat pe Singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Dar credinţa în El, pentru a nu pieri şi a avea viaţa veşnică, este chiar condiţia de a trăi după voia lui Dumnezeu.
Părintele Iosif Trifa a lăsat în cartea sa şi ne-a spus de-atâtea ori cu graiul său: „Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit”. Dar, practic, ce înseamnă asta, aflarea lui Iisus şi vestirea lui Iisus cel răstignit? Înseamnă chiar ceea ce scrie şi Sfântul Apostol Pavel, ceea ce a zis Mântuitorul, ceea ce ne spune Sfânta noastră Evanghelie: trăirea în Hristos, împlinirea cu fapta. Aflarea lui Iisus înseamnă a-L cunoaşte pe El, a-L avea pe El. Şi asta înseamnă a trăi după chipul şi după pilda vieţii Lui de ascultare şi de smerenie: într-o blândeţe ca a Lui, într-o bunătate ca a Lui, într-o iubire ca a Lui, într-o înfrânare ca a Lui, într-o sfinţenie ca a Lui, într-o iertare ca a Lui, o viaţă de rugăciune cum a fost viaţa Lui, o viaţă de facere de bine ca a Lui, o viaţă de ascultare de Tatăl, o viaţă de neieşire din voia Tatălui.
Aceasta este aflarea lui Hristos cel Răstignit.
Şi vestirea Lui este a urca mai departe şi a spune mai departe, acelora care doresc să afle mântuirea, exact aceste condiţii. Că nu se poate mântui nimeni pe altă cale şi în alt fel, decât în felul acesta. Fără această condiţie nu poate să existe mântuire, pentru că este scris: „Nimic întinat nu va intra acolo; nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în întinare, ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului”. Deci, pentru a ajunge în starea aceasta, trebuie să ne dăm toate silinţele fiecare dintre noi, în fiecare zi, să ne curăţim de tot ceea ce este spurcăciune şi de tot ceea ce este minciună. Şi să trăim în mijlocul celorlalţi oameni o viaţă vrednică de mântuire.
Suntem aici adunaţi în Numele Domnului şi pentru Numele Domnului. Adunaţi să ne bucurăm de cuvintele Sale, să ne întărim din cuvintele Sale, să ne îmbărbătăm din cuvintele Sale, să ne mustrăm cu cuvintele Sale, pentru că este nevoie şi să ne primim mustrarea, pentru că atât de multe din purtările noastre nu sunt – sau n-au fost – potrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. Din toate avem nevoie să luăm, atât cât avem nevoie, pentru o creştere duhovnicească şi pentru o viaţă dreaptă şi sănătoasă în ascultarea de Dumnezeu.
E fericit acela şi va fi binecuvântat de Dumnezeu acel suflet care, stând în faţa Cuvântului Său Sfânt, se lasă mustrat, se lasă îndemnat, se lasă atras de acest Cuvânt spre mântuire, prin Domnul Iisus, prin Crucea Lui, prin care poate primi putere şi iertare, şi ajutor, şi îmbărbătare mai departe.
Sunt aici suflete cu diferite stări. Fiecare dintre noi ne-am înfăţişat înaintea lui Dumnezeu. El singur ne cunoaşte pe toţi şi numai El ştie de ce avem trebuinţă fiecare dintre noi. Unii suntem de-acum înaintaţi în vârstă şi anii noştri se apropie de sfârşit. Avem şi noi de îndreptat foarte multe lucruri din viaţa şi din trăirea noastră. Sunt aici unii tineri care au viaţa înainte. Ei au nevoie să fie şi mai atenţi la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, pentru că vine vremea când şi pentru ei va sosi încercarea credinţei şi luptele lor trupeşti şi sufleteşti pe pământ. Nu vor putea trece cu biruinţă prin toate aceste încercări, dacă nu vor cunoaşte şi dacă nu vor fi pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu. Vin încercări în viaţa noastră familială. Nu vom putea trece biruitori, dacă nu suntem pătrunşi deplin de Cuvântul şi de îndrumarea lui Hristos. Vin încercări în viaţa noastră trupească. Pot să vină încercări în viaţa omenirii; pot să vină încercări în viaţa noastră a tuturor. Nu le vom putea trece cu biruinţă, dacă nu vom fi deplin încredinţaţi, deplin ascultători, deplin pătrunşi, deplin orientaţi în cuvintele lui Hristos.
Nimic pe lume şi nimeni nu ne poate da lumina şi ajutorul pe care ni-l dă Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu ne poate da ajutorul pe care ni-l dă puterea lui Dumnezeu, ocrotirea lui Dumnezeu, călăuzirea lui Dumnezeu în toate împrejurările vieţii noastre. Cum să avem noi această călăuzire şi cum s-o putem avea la îndemână când avem nevoie de ea, dacă noi nu cunoaştem şi dacă noi nu ne apropiem de ea acum, din timp?
Am trecut prin destule încercări. Dacă n-am fi avut mai din timp grijă să ne însuşim Cuvântul lui Dumnezeu, să ne umplem mintea cu el, când n-am mai avut în mână cartea, când n-am mai avut pe masă Evanghelia, cum ne-am fi putut găsi noi mângâiere şi-mbărbătare, şi-ajutor, şi-ntărire, dacă n-am fi avut Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră şi-n mintea noastră? Să învăţăm, să memorăm Cuvântul lui Dumnezeu. Să învăţăm, citindu-l, să-l reţinem în capul nostru. Nu numai când îl citim să ne aducem aminte de el; ci, citindu-l, să ni-l însuşim. Să învăţăm în fiecare zi, cei care pot, măcar un verset şi să nu-l uităm… dacă nu putem un capitol întreg. Am cunoscut oameni care cunoşteau o Evanghelie întreagă pe de rost, cum ar spune o poezie. L-am rugat: „Spune-mi, te rog, capitolul 17 de la Ioan”. A închis ochii şi a spus de la început până la sfârşit, fără greş, toate versetele capitolului 17. Şi aşa făcea şi cu capitolul 3, şi cu capitolul 7, şi cu oricare. Oameni care au citit şi au reţinut. Aceştia au multă mângâiere şi mult ajutor prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu atunci când nu au la-ndemână şi nu pot avea la-ndemână, poate la un moment dat, cartea. Să învăţăm să reţinem aceste lucruri şi să gândim la ele în inima noastră de fiecare dată. Pentru că acest cuvânt ne însoţeşte, pentru că fiecare dintre noi îl cunoaştem şi odată ne va judeca chiar acest Cuvânt. M-am gândit de multe ori, citind Cuvântul lui Dumnezeu şi vorbind din el altora, cum chiar acest Cuvânt al lui Dumnezeu va fi odată pe masa Domnului în Ziua Judecăţii şi după el mă va judeca: „Ai cunoscut versetele, ai citit capitolele, ţi-ai însemnat versetele acestea de multe ori şi-n multe locuri; cu creionul roşu le-ai subliniat. Dar iată cum le-ai trăit”. Şi chiar Cuvântul acesta, Biblia mea, va mărturisi din faţa Domnului împotriva mea, dacă eu, cunoscând-o, n-am ascultat-o. [Dacă] citind-o altora şi vestind-o altora, eu însumi n-am trăit-o şi n am împlinit-o.
Iată răspunderea pe care o avem înaintea Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl mărturisim şi înaintea lui Dumnezeu pentru Care vorbim. În ziua Judecăţii, toate verstele acestea şi toate cuvintele pe care le-am auzit se vor preface versete de foc şi cu litere de foc vor fi scrise în faţa ochilor noştri; şi cu strigăte uriaşe vor mărturisi împotriva noastră că le-am ştiut, le-am cunoscut, le-am vestit şi altora şi noi înşine nu le-am trăit. Nu ne-am cutremurat când am spus cuvântul pe care noi înşine îl călcam. Nu ne-am cutremurat când am mărturisit altora Evanghelia pe care noi înşine ştiam că n-am ascultat-o sau că n-o ascultam chiar atunci când o mărturiseam altora. Crezând că, dacă oamenii nu ne cunosc, nu ne cunoaşte nici Dumnezeu; şi că, dacă ochii oamenilor nu ne văd, nu ne-au văzut nici ochii lui Dumnezeu. Crezând că ne putem ascunde de Faţa Sa. Dar nu! De ochiul lui Dumnezeu nu ne putem nicăieri ascunde… şi nici nu trebuie să ne putem ascunde. Fiindcă ochiul lui Dumnezeu e pretutindeni şi El ne cercetează conştiinţa noastră. Şi de aceea trebuie să ne purtăm în chip vrednic în faţa oricui. Şi chiar în singurătatea cea mai adâncă, noi trebuie să ne purtăm ca nişte oameni cu adevărat credincioşi, ca în faţa lui Dumnezeu.
Aşa am învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa simţim că trebuie să ne purtăm şi noi şi să-i îndrumăm şi pe alţii să se poarte. Pentru că odată va veni ziua în care vom fi cercetaţi fiecare după faptele noastre şi ne vom primi răsplata fiecare: şi cei care au vorbit Cuvântul, cum l-au vorbit, şi cei care l-au ascultat. Şi cu toţii, cum l-am împlinit.