Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 2 august 1981
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
…La Cuvântul Evangheliei despre care s-a amintit mereu în toată seara aceasta aici am vrea să ne mai gândim, încă la câteva lucruri:
I. că orbii au fost vindecaţi când au crezut;
II. că orbii s-au întors înapoi nu cum s-au dus… ci văzând;
III. că orbii erau doi, nu numai unul;
IV. că Iisus le-a spus, după ce i-a vindecat, să nu spună nimănui.
Asupra acestor lucruri am vrea, dacă ne mai permite inima şi mintea noastră mai poate înregistra ceva, [să medităm], să ne mai gândim la ele.
Despre orbie s-a vorbit mereu şi mereu, şi mereu… Ea-i cea mai dureroasă boală dintre toate celelalte. S-a vorbit apoi şi despre orbirea cealaltă, a sufletului, că ea-i şi mai periculoasă decât orbirea corpului. S-a vorbit despre aceste lucruri mereu.
Acum am vrea să mai amintim numai că:
I. Iisus i-a vindecat pentru că ei au avut credinţă.
– Credeţi voi?
– Credem, Doamne!
– Fie după credinţa voastră!
Şi ei s-au vindecat, dovadă că ei au crezut.
Când Domnul Iisus, Care are toată puterea în cer şi pe pământ, le-a spus aşa, ei s-au vindecat.
Odată Domnul Iisus a fost în Nazaret, în satul în care El a fost crescut. Se spune că acolo El n-a putut să facă nici o minune, din pricina necredinţei lor, pentru că pentru ei El nu era Dumnezeu. El era „feciorul lui Iosif”, „feciorul tâmplarului” şi de aceea, fiindcă ei nu au crezut, Dumnezeu nu a putut face nici o minune între ei.
Dumnezeu, Care a putut face soarele ce stă pe cer de mii şi mii de ani şi nu s-a defectat şi luminează o lume întreagă… Dumnezeu, Care a făcut atâtea, se spune, totuşi că n-a mai putut face nici o minune. N-a mai putut face nici o minune în Nazaret. Că n-a fost acolo credinţă.
Puterea lui Dumnezeu trebuie unită cu credinţa noastră. Puterea lui Dumnezeu, ea însăşi, singură, nu face decât prin credinţa ta.
De atâtea ori ai strigat şi tu către Domnul. De atâtea ori ai zis: Doamne, fie ţi milă şi de orbii din casa mea… Şi până astăzi ei tot orbi sunt. Şi încă până astăzi, ei nu văd rugăciunea. Şi încă până astăzi, ei sunt fără fraţi. Şi cine n-are fraţi, n-are nici tată…
Doamne, unde-i credinţa noastră?
Orbii au avut credinţă. Iisus le-a spus: „Fie după credinţa voastră!”. Şi li s au deschis ochii în acel moment.
Avraam, tatăl celor credincioşi, când i-a spus Dumnezeu despre o ţară, nu a văzut-o, dar a crezut. Când i-a spus despre o sămânţă ca stelele, el a crezut, deşi nu a văzut, că „era de o sută de ani şi trupul lui era aproape mort”, spune Cartea cea Sfântă. Dar el a crezut în Dumnezeu. L-a crezut pe Dumnezeu. A crezut că ce spune Dumnezeu e adevărat. Şi aşa a fost.
Părintele Iosif, când Dumnezeu l-a trimis în Biserica noastră, când Dumnezeu l-a trezit pe el cel dintâi… când Dumnezeu i-a descoperit lui, cel dintâi, acest adevăr, lumină Evangheliei, lucrarea naşterii din nou în Biserica unde l-a pus Domnul, acest om slab cu trupul, bolnăvicios, în suferinţă, a crezut. Omul acesta a fost un uriaş al lui Hristos.
Omul acesta a fost un mare om al credinţei. El a crezut. În toată Biserica noastră cea încremenită şi amorţită în nişte forme seci, în nişte datini, în nişte reguli, în nişte rugăciuni care se făceau numai din carte (că nu mai era Duhul lui Dumnezeu Care să-i înveţe, Care să-i lumineze, căci erau scrise toate după tipic), unde se aduceau numai nişte lumânări… unde se sărutau numai nişte icoane… unde se trăgeau numai nişte clopote, dar fără credinţa vie, – acolo el a crezut cu adevărat. Ceilalţi, după ce se duceau din locul acela, deşi făceau toate aceste forme, făceau apoi şi cele mai grele păcate şi totuşi ziceau că sunt creştini.
Forme… Aici Dumnezeu a vrut să facă o trezire. Să aducă lumina. Să aducă viaţa de la început a primilor creştini, a marilor înaintaşi, a Sfinţilor Părinţi. Şi omul acesta trimis de Dumnezeu a crezut puternic… N-a văzut cu ochii săi, dar a închis ochii crezând. Fraţii lui l-au aruncat într-o groapă:
– Să nu mai ieşi, Iosife, de aici în veci. Lasă-ne pe noi fără Hristosul tău, lasă-ne pe noi cu obiceiurile noastre, cu formele noastre, cu religia noastră cea bună, cu care putem păcătui şi ne putem blestema şi urî unii pe alţii…
Şi aşa l-au aruncat fraţii lui într-o groapă, dar Dumnezeul lui Iosif l-a scos. Şi astăzi începe să se vadă că Dumnezeul lui Iosif a fost cu el. Că El l-a scos din groapă, şi astăzi vin fraţi de la mari depărtări, cerând: „Dă-ne, Iosife, hrană, că noi murim, nu mai avem nimic”.
Şi aceasta-i o dovadă: că voi toţi sunteţi în seara aceasta, în casa acesta adunaţi, la miezul acesta de noapte, cu sufletele înfiorate, cu inimile legate de undeva de Sus, uitând de grija cea lumească.
Fraţii mei dragi, surori iubite, aveţi credinţă! Dumnezeu poate să-i vindece pe toţi orbii voştri. Nu încetaţi a crede. Nu încetaţi a vă ruga. Rugaţi-vă!… Rugăciunea, lacrimile, genunchii folosiţi-le până le veţi mai avea… Până veţi mai avea lacrimi. Până veţi mai avea genunchi. Credeţi şi atunci. Când veţi închide ochii, să-i închideţi crezând că Dumnezeu va mântui casa ta, soţul tău, familia ta, căci pentru aceasta te-a chemat Dumnezeu l-a mântuire.
II. Orbii aceştia s-au întors înapoi văzând. Cât de greu le-a fost lor când s au dus la Domnul! Mai ales când i-a pus la încercare, că nu le-a răspuns de prima dată.
Cât de greu le-a fost să afle casa unde a intrat Iisus, Care Se ascunsese de ochii lor, de ochii credinţei lor, că şi aşa ochii trupului nu-L vedeau.
Cât de greu le-a fost până când L-au aflat pe Iisus, dar nu s-au lăsat până nu L-au aflat. Stăruinţa aceasta am vrea să o avem fiecare dintre noi.
Uneori ni se par căile încâlcite şi paşii ascunşi. Stăruinţa aceasta a orbilor era să nu se lase până vor da de El. Să nu ne oprim până când nu vom simţi că aici e Dumnezeu. Aici e Iisus. Aici pot să-I spun ceea ce am pe inima mea, ce am pe sufletul meu…
Orbii s-au întors vindecaţi înapoi… Aceasta este deosebirea cea mare care trebuie să se vadă la orişice suflet care s-a întâlnit cu Iisus: înainte s-au dus lovindu-se, împiedicându-se. În urmă, au venit sărind de bucurie, lăudând pe Dumnezeu şi văzând.
Aceasta-i schimbarea cea mare a sufletului ce se întâlneşte cu Hristos. Fraţii mei, oriunde vedeţi această schimbare, daţi laudă lui Dumnezeu, căci acolo s a făcut o întâlnire fericită cu Hristos.
Că te-ai întâlnit cu Hristos, schimbarea asta mare trebuie să se vadă în viaţa ta.
Dacă la cineva nu se vede în viaţa lui schimbarea asta mare, el nu s-a întâlnit cu Hristos, este numai o vorbă goală, este numai minciună, este numai un nume ce-l poartă, este numai o formă de care s-a amintit mai înainte, căci întâlnirea cu Hristos schimbă viaţa. Cel ce s-a întâlnit cu Hristos nu mai este cum a fost. El nu mai vorbeşte cum a vorbit mai înainte. El nu se mai duce pe căile pe care se ducea mai înainte. El nu mai poate face lucrurile pe care le făcea înainte. Nu mai poate. Că acum el e în lumină, el acum vede. Acum el e cu Hristos. Acum el e altul.
Am vrea şi din acest lucru să ne rămână şi nouă ceva din seara aceasta… Din întâlnirea orbilor cu Hristos, din întâlnirea noastră cu Hristos, să învăţăm ceva.
III. Am spus apoi că erau doi orbi.
Altă Evanghelie vorbeşte numai despre un orb. Evanghelia aceasta vorbeşte despre doi: unul orb cu ochii trupului şi celălalt orb cu ochii sufletului. Aşa am crede noi…
Nu! Sunt doi orbi, amândoi orbi sufleteşte. Care sunt aceşti doi orbi?
Dacă ne gândim la Epistola II Petru 1, 9, acolo se vorbeşte tot despre un orb sufleteşte, un al doilea orb, un altul.
Ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu, după ce L-am aflat pe Domnul Iisus, să ne dăm silinţele să nu stăm, ci să urcăm de pe treaptă pe treaptă, pe scară. Căci în zadar ar spune cineva: „Doamne, şi eu cred! Dar cum să nu cred eu în Dumnezeu? Şi eu cred…”
Degeaba spui, frate şi soră… Unde este osteneala ta, dacă crezi? Dacă crezi, trebuie să alergi. Dacă crezi, trebuie să jertfeşti, trebuie să faci binele.
Crezi tu că lumea aceasta din jurul tău este pregătită pentru scrum? Ce faci atunci? Alergi după gunoaie? Asta-i credinţa?
Crezi tu că scrum se va alege de toate gunoaiele ce le-ai strâns în toţi anii şi în toate verile? Şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care e viu şi veşnic, abia poţi face câte un pas, că nu-ţi mai rămâne timp… Că eşti rupt de oboseală… Crezi? Aceasta e credinţa ta?
„Daţi-vă silinţele să uniţi cu credinţa voastră şi fapta. Şi cu fapta, cunoştinţa. Cu cunoştinţa, înfrânarea. Cu înfrânarea, răbdarea… Că dacă veţi avea aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori.”
Un copil leneş la o casă e numai o pagubă şi o ruşine. Să-i lucreze părinţii şi la o vârstă în toată plinătatea puterii lui…
Dacă vă daţi silinţele, nu veţi fi nici leneşi, nici roditori. Mult ne-am bucurat când am auzit noi într-o seară, la o sărbătoare, când ne-am întâlnit cu Hristos, că numele noastre sunt scrise în ceruri, acolo Sus. Da, sora mea, şi al tău nume este scris acolo Sus, în cer. Dar eşti tu o soră harnică? Sau eşti una leneşă?
Fratele meu, numele tău este scris în cer, tu eşti un lucrător cu Hristos. Dar când tu dormi, Lucrarea lui Hristos suferă. Rămâne pagubă, numai în ogorul tău rămâne recolta neculeasă, nesecerată, neplivită. Şi când va trece Stăpânul pe lângă toate ogoarele, va vedea şi ogorul meu şi va spune: „Oare ce-ai făcut tu, Petre, aici? Trebuia să fii la veghere, la rugăciune, la milă, la iertare, la dragoste… Ce făceai tu atunci? Trândăveai? Dormeai? Căutai interesele tale pământeşti?”.
Şi spune mai departe Cuvântul: „Cine nu are aceste lucruri este un orb. Umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de păcatele lui cele vechi…” Ăsta-i al doilea orb, tot sufleteşte, dar mai de plâns decât celălalt. Că celălalt ştie măcar că nu vede… Dar ăsta zice că vede…
Povesteam odată că erau două femei credincioase într-un sat. Cele mai credincioase – le ştia tot satul. Numai ele făceau prescuri în toate sărbătorile. Numai ele erau în toate sărbătorile, de dimineaţa, la biserică… Dar numai ele nu se vedeau una cu cealaltă. Dacă mergea una mai de dimineaţă la biserică şi stătea mai în faţă, cealaltă se trăgea mai încolo, mai înapoi.
Vor ajunge oare femeile acestea „credincioase”, care sărutau toate icoanele… vor mai ajunge ele vreodată în rai?
Până-i lumea!… Niciodată! Pentru că cine nu ştie să iubească pe fratele său, să ierte pe sora sa, cine nu ştie să trăiască în dragoste… o, fraţii mei, este un orb ce umblă cu ochii închişi. Şi toată religia lui este zadarnică.
Când puneau ele o lumânare la icoana lui Iisus şi o sărutau, spuneau sfinţii că din ochii lui Iisus curgeau lacrimi până jos. Curgeau lacrimile, pentru orbirea lor.
Curg lacrimile din ochii lui Iisus pentru orbii care nu văd. Pentru orbii care nu văd cerul. Pentru orbii care nu-şi văd fraţii. Pentru orbii care nu ştiu ierta şi iubi. Pentru orbii care nu se ştiu împăca. Plâng ochii lui Iisus de pe Crucea însângerată şi acum.
Noi spunem în Credeul nostru la biserică: „Şi S-a suit la Ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”. Da, de unde, fraţilor?
„El stă pe Cruce şi-az’,
din răni Îi curge-ntruna
cald sânge pe obraz.”
Poporul Meu, poporul Meu, până când va mai fi o vină, Hristos nu Se coboară de pe Cruce, ci stă tot răstignit pentru păcatul tău.
Unde-i Hristosul tău? În cer? Sau stă tot pe Cruce? Unde-i credinţa ta atunci? Cum e credinţa mea? Cum vedem noi? Cum ne-am întors noi la Hristos?
La un singur cuvânt am vrea să ne gândim. Şi după aceea, pentru că timpul este înaintat, vom mulţumi Domnului şi pentru această seară sfântă şi binecuvântată. O noapte sfântă… Ne-a mai făcut Dumnezeu parte de încă o noapte sfântă, încă una, pe lângă celelalte multe. Când va face oare şi la ai noştri? Când va face oare şi la ai voştri?
Că vine noaptea cealaltă, după care nu se va mai face ziuă niciodată, şi atunci vor striga mamele: „Unde eşti, fata mea? Unde eşti, copilul meu? Unde eşti, soţul meu?…” Şi atunci tu, care n-ai avut atâta dragoste ca să-L cauţi pe Iisus mereu… ci numai pâinea aceasta trecătoare ai tot căutat-o şi pe urmă numai odihna şi aşternutul te-au atras… unde eşti tu? Că vine noaptea cea mare! Şi nu ne mai putem vedea niciodată! Ne vom despărţi pentru totdeauna…
O noapte sfântă ne-a mai dăruit Iisus!… Ca să mai putem alege cât încă nu i prea târziu, cât încă Braţele Mântuitorului mai aşteaptă deschise şi pe ultimul păcătos… Noaptea aceasta este o noapte sfântă!
Fraţii mei şi surorile mele, a fost şi ea cerută de la Dumnezeu. Şi Dumnezeul cel Bun S-a mai îndurat să ne mai facă parte de încă o noapte sfântă. În noaptea aceasta sfântă am vrut să ne mai gândim la încă un cuvânt aici amintit.
IV. Când orbii s-au dus la Iisus, Domnul le-a spus: „Nu spuneţi la nimeni”.
Nu ştiu cine ar putea să răspundă la întrebarea aceasta: De ce a zis Iisus să nu spună nimănui? Că au fost ei orbi şi i-a vindecat Iisus? Aceasta să nu o spună?…
Pentru că altădată, Iisus, ucenicilor, le-a spus aşa: „Ce vă spun Eu la ureche, voi să strigaţi de pe acoperişurile caselor.”
Ţi-a spus Domnul că te iubeşte? Ţi-a spus Domnul că-i iubeşte pe toţi păcătoşii? Ţi-a spus Domnul prin Duhul lui cel Sfânt că Crucea însângerată este locul de salvare pentru toţi cei pierduţi, pentru toţi cei vinovaţi, ca să vină la Iisus?
Spune în gura mare lucrul acesta. Ca toţi cei vinovaţi să vină la Iisus. Spune în gura mare lucrul acesta.
Dar ce să nu spui, atunci? Ce trebuie să nu spui? Fratele meu şi sora mea, ce să nu spui atunci?
Nu spune cât te-ai rugat. Nu spune cât ai plâns… nu spune cât ai plâns. Nu le spune pe acestea… Căci acestea nu se spun.
Spune despre dragostea lui Dumnezeu cât vei putea. Spune despre bunătatea şi iertarea Lui cât vei putea.
De multe ori, printre oameni se aude câte un cuvânt… Şi ce bine ar fi să nu se audă printre fraţi şi surori! Când cineva spune un cuvânt şi zice: „Să nu ştie nimeni!… Uite ce am auzit despre fratele… Dar nu mai spune la nimeni!… Uite ce-am văzut la sora… Dar să nu mai spui la nimeni!…”
Fratele meu şi sora mea, dacă vrei tu să nu mai ştie nimeni, întâi tu trebuie să taci. Nu spune. Căci dacă tu spui, şi la altul îi zici să nu spună, cum crezi tu că nu spune, când tu însuţi n-ai putut să nu spui?
Nu-i spune din suflet nimănui ce nu trebuie să se ştie. Dacă alţii spun de fraţi ceva rău, tu plângi şi te roagă, şi nu judeca.
Domnul Iisus le-a spus la orbi să nu spună că El le-a făcut bine. Domnul Iisus n-a vrut să fie El lăudat. Domnul Iisus n-a vrut ca toţi să-L arate cu degetul: „Uite, Ăsta i-a vindecat…” El a vrut să se ferească de laude, ca să nu ştie nimeni.
Unii, când fac binele, îl trâmbiţează, spunând peste tot: Iată că asta noi am făcut… Eu am făcut… Eu fac binele, nu ceilalţi… Eu…
Mi-aduc aminte că la noi la biserică, atunci când s-a făcut iconostasul, erau nişte icoane vechi. S-a făcut o pictură nouă şi zice, părintele Şandra după ce s-a terminat slujba:
– M-am gândit, zice el uitându-se către altar, că-s cam vechi lucrurile aces¬tea. Şi acum fiecare are o casă nouă, nu-i ca aceea de demult. Casele azi sunt frumoase. Sunt zugrăvite. Sunt altfel, nu cum erau mai de mult. Şi-ar fi bine şi Casa lui Dumnezeu să nu fie rămasă tot în urmă. Dacă vă gândiţi că e bine, noi ne-am gândi să facem iconostasul acesta din nou… Avem atâtea icoane, unele mai mici, altele mai mari, cu Praznicele, cu Mântuitorul, cu Apostolii. Avem un pictor vestit. Va costa o icoană 200 sau 400 de lei, depinde de fiecare. Dacă vă gândiţi, cine vrea să doneze; şi pe icoană să se scrie acolo numele lui: Donată de… cutare.
N-au trecut 15 minute când s-a strâns suma de bani pentru tot iconostasul. Pentru că era acolo numele celui ce a donat, să ştie toţi până în veci că „eu am plătit-o pe cea mai scumpă, pe cea mai frumoasă”. Dar dacă s-ar fi spus: „Să nu ştie nimeni…”, nu s-ar fi făcut iconostasul nici în ziua de astăzi. Oamenii, când fac binele, vor să ştie toţi; dar când fac răul, vor să nu ştie nimeni.
Sora mea, fratele meu, ai grijă că suntem într-o noapte sfântă aici, suntem la lumină…
N-avem noi în viaţa noastră lucruri care n-am vrea să le ştie nimeni?
N-am spus noi câte un cuvânt după care am spus apoi: „Să nu mai ştie nimeni?”.
Fraţii mei şi surorile mele iubite, tot ceea ce am spus noi la întuneric se va vesti de pe acoperişul casei şi tot ceea ce am gândit noi că nu ştie nimeni vor şti îngerii toţi din cer.
Se înregistrează tot, tot; tot se înregistrează. Am fost la nuntă alaltăieri (şi acum am putea fi la alte nunţi) şi când am venit de acolo se ştia şi aici ce a fost acolo. Doamne, dar de unde? Se zice că nu mai face Dumnezeu minuni!
Face Dumnezeu minuni! Face Dumnezeu multe minuni.
Mai anii trecuţi a trimis preşedintele Colectivului din Răbăgani la Beiuş [nişte lucrători] care au demolat acolo moara de ulei cea veche (pe care o ştiu fraţii). Eram cu fratele Ioane şi cu fratele Sive. Şi mai erau acolo vreo zece oameni cu noi. Oamenii aceştia au făcut acolo lucruri pe care n-ar fi vrut să le ştie nimeni: au vândut materialul şi pe urmă au venit să ne dea şi nouă câte un 25 de lei.
– Doamne, nu ne lăsa! am zis noi. Fie ai voştri!…
N-am ajuns noi acasă când preşedintele Colectivului ştia ce s-a făcut…
Toate se ştiu, frate! Abia vei ajunge în cer şi toate înaintea ta vor fi acolo. Tu ai gândit că nu ştie nimeni tot ce i-ai spus la fratele sau la sora şi ai zis: „Să nu mai spui la nimeni, să nu mai ştie nimeni!…”
O, dacă vrei să nu mai ştie nimeni, să nu fii lăudat – să fii tu păcătosul, tu căzutul, tu nenorocitul, tu lepădatul, tu vinovatul. Asta să ştie toţi.
Vă aduceţi aminte de David că odată, când ajunsese şi el, sărmanul muşcat de un şarpe (în Psalmul 21), a cântat plângând, de pe acoperişul casei. Să ştie toţi că pe David l-a muşcat un şarpe.
Sfinţii nu şi-au ascuns căderile, slăbiciunile şi alunecările. Oamenii şi le ascund pe ale lor şi le spun pe ale altora.
Să ne ajute Dumnezeu să ne gândim adânc că nu este nimic să nu ştie nimeni.
Şi să nu mai spunem niciodată către fratele nostru: „Să nu mai spui la nimeni!”.
Ci să ne ajute Dumnezeu să ne întoarcem şi noi la casele noastre, din seara aceasta, vindecaţi. Vindecaţi ca şi cei doi orbi. Amin.
Slăvit să fie Domnul!