CERCETAREA DE SINE

Meditaţii ale fratelui Traian Dorz pentru Anul Nou

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sântului Duh. Amin.
Sfârşitul de an şi începutul de an sunt prilejuri în care nu numai fiecare om înţelept sau fiecare familie, ci chiar şi fiecare popor şi fiecare întreprindere omenească îşi face cu o adâncă seriozitate bilanţul, socoteala muncii şi a roadelor sale, a câştigului sau a pagubei, a înaintării sale sau a dării înapoi din anul şi din timpul vieţii petrecute, pentru a vedea nu numai că încă un an din viaţă s a dus, ci şi cum a trecut acest an şi cum îl întâmpină pe celălalt an, spre a putea ajunge la capătul fericit al timpului, al anului, al vieţii cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu.
Un om care merge mereu, dar nu stă niciodată să socotească cum merge, pe unde merge şi unde va ajunge la capătul drumului său, acela este un om nebun. Acela nici nu va merge bine şi nici nu va merge pe unde trebuie, dar nici nu o să ajungă bine. Un om care lucrează, dar nu stă niciodată să se controleze pe sine însuşi cu toată înţelepciunea judecăţii sănătoase, cu toată teama de a nu greşi, cu toată conştiinţa răspunderii sale faţă de stăpânul lucrării unde este, de stăpânul care l-a angajat, acela este un om şi mai nebun. Ce răsplată să poată primi de la Stăpânul cel Sfânt un astfel de lucrător care nu ţine seama nici de planul Stăpânului cu lucrarea în care l-a angajat pe el, nici de felul cum au lucrat cei dinaintea lui, nici de preţul pe care Stăpânul l-a investit în lucrarea aceasta şi nici de îndrumările sau de părerea celorlalţi lucrători cu care lucrează împreună? Ci face totul ca şi cum n-ar fi nici Stăpânul, nici înaintaşii, nici fraţii, nici răsplata unei drepte judecăţi pentru felul cum a lucrat sau cum lucrează el. Răsplata unui astfel de lucrător rău nu poate fi decât focul veşnic.
Ce să facem oare cu cei care merg aşa, dar nu vor nici ei să se controleze niciodată cum merg şi pe unde merg şi nici nu vor să primească vreo îndrumare de la nimeni? Astfel de oameni mai pot fi ei oare feriţi din nenorocirea în care sunt şi de pierzarea în care vor ajunge? Pe astfel de fii ai neascultării nici Dumnezeu nu mai luptă să-i salveze. Nenumărate locuri din Sfânta Scriptură arată starea lor şi urmarea acestei stări. Vai nu numai de ei, ci şi de cei care îi urmează în neascultarea lor îngâmfată! Dintre toate nebuniile în care pot cădea oamenii, nebunia neascultării de Dumnezeu, nebunia neascultării duhovniceşti este cea mai rea, fiindcă în ea omul nu se pierde numai pe sine, ci mai pierde şi pe alţii cu el; şi nu-şi pierde numai trupul său trecător, ci-şi pierde sufletul său veşnic şi, cu el, pe ale multora.
Cât de grozav lucru este că omul nu se cercetează cu teamă şi cu grijă, măcar o dată într-un an, în privinţa aceasta sau măcar o dată în viaţă, înainte de ziua morţii sale!
Iată alt sfârşit de an; iată alt început de an!
Noi, fraţi preaiubiţi şi surorile noastre, să nu uităm niciodată porunca Sfântului Cuvântul al lui Dumnezeu cu privire la cercetarea de noi înşine. Dacă suntem îndemnaţi aşa: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă”, „pe voi înşivă cercaţi-vă!”, „nu recunoaşteţi voi că Iisus Hristos este în voi, afară numai dacă sunteţi lepădaţi?” (II Cor 13, 5), atunci fiecare dintre noi este dator să facă acest lucru cu o teamă sfântă de Dumnezeu, măcar o dată pe an, acum! Pentru că aceasta o făcea în fiecare zi Sfântul Apostol Pavel şi toţi oamenii lui Dumnezeu, precum zice el: „Eu mă port aspru cu mine însumi, nu cumva, propovăduind altora, eu însumi să fiu lepădat” (I Cor 9, 27).
Eu îi întreb pe fraţii cei mai cu vază din Lucrarea lui Dumnezeu şi le înfăţişez felul cum învăţ eu, nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar (Gal 2, 2). „Eu nu dau nici un prilej de poticnire nimănui, ci în toate privinţele arăt că sunt un vrednic slujitor al lui Dumnezeu, prin multă răbdare, prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin Cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu” (II Cor 6, 3-7).
O, ce cutremurător de serios este acest lucru: cercetarea de sine înaintea Domnului şi înaintea fraţilor!
Să urmăm deci, scumpi fraţi şi surori, şi noi pilda sfinţilor noştri înaintaşi şi să ne cercetăm pe noi înşine cu necruţare. Întâi: cât cunoaştem noi Cuvântul Domnului? Cât citim Biblia zilnic? – pentru a vedea apoi cât trăim noi înşine poruncile Domnului. Şi aş zice să ne cercetăm pe noi înşine fiecare măcar în lumina fiecărui verset din primele porunci ale Domnului Iisus date nouă în învăţătura de pe munte, la Matei capitolul 5, capitolul 6 şi capitolul 7. Acolo nu este vorba de nimic din afară, ci numai de cele din lăuntrul nostru. Ştia Domnul şi ştie El că omul este foarte gata totdeauna să schimbe cele din afară ale sale, dar aproape niciodată nu vrea să le schimbe pe cele din lăuntrul său. Iar ca să nu se schimbe pe sine, viclenia omului merge până acolo că schimbă chiar şi cuvintele Domnului Dumnezeu. Am mai spus asta, dar trebuie iarăşi să o repetăm. Când Domnul Iisus a zis: „Pocăiţi-vă”, El n-a vrut să spună: „Faceţi-vă secte”, ci: „Schimbaţi-vă lăuntrul; schimbaţi-vă nu cultul şi numele, ci schimbaţi-vă inima şi viaţa”. El n-a zis: „Botezaţi-vă”, ci a zis: „Naşteţi-vă din nou!”. Dar oamenii acum se „pocăiesc” repede, dar nu se schimbă niciodată. Se botează foarte uşor, dar nu se nasc din nou, decât foarte greu. Îşi schimbă cultul de două şi de trei ori, dar nu-şi schimbă nici inima, nici firea niciodată.
Domnul Iisus a dat un semn după care pot fi recunoscuţi cei care L-au ascultat. Şi semnul acesta este viaţa, trăirea, după care pot fi recunoscuţi cei schimbaţi dintre cei numai „pocăiţi” sau… făcuţi secte. Şi după care se pot cunoaşte roadele celor născuţi din nou dintre ale celor numai botezaţi. Trăirea celor pocăiţi cu numele este firească, lumească, amestecată, pe când trăirea celor schimbaţi este o trăire duhovnicească. De asemenea, roadele celor numai botezaţi se văd uşor, fiindcă faptele şi vorbele, şi urmările lor sunt tulburări, certuri, clevetiri, ură, neascultări şi dezbinare – roadele firii pământeşti, roadele păcatului. Pe când roadele celor născuţi din nou sunt cele ale Duhului Sfânt de la Galateni 5, 22: „Dragostea, bucuria, pacea, facerea de bine, blândeţea, înfrânarea”…
Dacă nu dorim cu adevărat noi înşine să ne cercetăm cu teamă de Domnul şi cu groază de păcat viaţa şi lucrarea noastră, în lumina Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, atunci, desigur, nici nu vom primi de la nici un frate lumina unei astfel de cercetări. Dar dacă avem un cuget curat şi o inimă smerită cum ne cere Domnul, atunci nu numai că noi ne vom cerceta cu nepărtinire mereu şi mereu, dar vom cere şi vom primi cu bucurie şi cercetarea şi chiar certarea altor fraţi, preţuind ca un mare ajutor al mântuirii noastre sfătuirea şi mustrarea fraţilor noştri. Această cercetare fiind atât de însemnată în siguranţa noastră că nu greşim în umblarea şi-n lucrarea noastră cu Domnul şi-n Lucrarea Sa.
Cel dintâi au nevoie de această cercetare fraţii lucrători, care, fiind fiecare împreună lucrător cu Dumnezeu şi un împreună lucrător cu ceilalţi fraţi, trebuie să se controleze neîncetat cu el însuşi în lucrul său, ca un zidar la zidul lui. Să se controleze pe el însuşi dacă zideşte după plan şi dacă clădeşte după aţă, adică după dreptarul întins ca o lege de-a lungul zidului, după planul stăpânului, de care trebuie neapărat să ţină seama fiecare şi toţi cei ce-şi predau rândul unul altuia şi îşi predau schimbul unii altora. Fiecare zidar înţelept şi conştient îşi dă seama că el este legat de ceilalţi prin acest plan şi prin acest dreptar; şi că fiecare este obligat să lucreze în armonie cu toţi ceilalţi tovarăşi ai săi împrăştiaţi de a lungul zidurilor clădirii în care sunt angajaţi. Fiecare lucrând separat, dar împreună cu toţi ceilalţi, pentru că lucrarea este în întregime a Stăpânului. Numai aşa lucrarea va merge frumos şi bine, iar la controlul Proprietarului ceresc, vor primi laudele şi răsplata Lui.
Gândiţi-vă ce s-ar petrece când unul nu s-ar ţine de planul şi de dreptarul celorlalţi şi ar clădi după mintea şi după ochiul lui. Şi mai gândiţi-vă ce ar fi dacă cei din schimbul trei n-ar mai ţine seama de felul cum au clădit cei din schimbul unu sau doi; şi vă veţi da seama ce răsplată vor primi aceştia la venirea dreptului şi înfricoşatului control al lui Dumnezeu, Care Şi-a dat nu numai Sângele Său pentru lucrarea asta, ci şi sângele atâtor sfinţi lucrători ai Lui care au ostenit aici mai întâi, pentru ca lucrarea asta să se facă după planul Său şi după voia Sa, iar la urmă să apară ca un întreg minunat, armonios şi fericit.
Acum gândiţi-vă că, dacă este atât de greu să aduci un singur suflet la Dumnezeu, apoi o adunare, apoi mai multe adunări, cât de multe osteneli şi lacrimi, şi sudoare, şi lupte, şi jertfe au trebuit s-aducă, ani îndelungaţi, zi şi noapte, pentru aceste sfinte şi veşnice bunuri ale lui Dumnezeu sufletele şi adunările; un lucrător adevărat şi mai mulţi lucrători adevăraţi ai lui Dumnezeu. Iar după ce aceste bunuri veşnice au fost strânse şi păstrate cu atâta greutate, ani şi ani, apoi predate celor care acum sunt ei la rând să lucreze, mai gândiţi-vă apoi că aici se strecoară până în frunte unul sau unii care, fără teamă, fără milă, fără respect şi fără grijă nici de Dumnezeu, nici de semeni, nici de Judecată, nici de cei care au muncit şi au luptat, nici de tot ce s-a făcut înainte, încep să dea cu târnăcopul mândriei, al răstălmăcirilor, dărâmând sufletele, nimicind adunările, risipind ceea ce cu atâta greu, de către alţii, s-a strâns. Şi veţi vedea ce lucru ucigaş şi demonic, viclean şi rău, pus la cale de satana este lucrul acesta.
Nu vom înceta niciodată să vă arătăm ruinele Sibiului şi-ale Săsciorilor, şi ale atâtor altor adunări minunate cândva şi atât de înfloritoare, iar astăzi nimicite. Nu vom înceta să vi le arătăm vouă, tuturor acelora care nu puteţi să deosebiţi nici astăzi dreapta de stânga voastră, nici duhurile curate dintre cele necurate, nici învăţătura sănătoasă din cea stricătoare şi nici pe lucrătorii adevăraţi dintre cei prefăcuţi, mincinoşi şi făţarnici. Şi nu vom înceta aceasta fiindcă, dacă nu arăţi nume şi fapte, aproape nimeni nu se trezeşte şi puţini sunt cei care ţin seama. E ca şi cum ai vorbi nimănui şi ca şi cum ai arăta nicăieri. De cele mai multe ori, ceea ce este pentru toţi nu şi-o ia nimeni pentru sine. Fiecare-şi zice: „Nu-i pentru mine! Nu mă priveşte”. Deşi este tocmai pentru el şi îl priveşte pe oricine.
Oare vă mai pasă cuiva de adunarea de la Sibiu ori de cea din Sighişoara? Oare îl mai doare pe cineva sufletul de Săsciori? Nu vă mai pasă vouă, celor care sunteţi pe aceeaşi cale, de ceea ce au făcut cei care au stricat acolo din aceste stâni minunate, pline de oi frumoase cândva, care erau printre cele mai frumoase din ţară? Nu vă mai pasă vouă fiindcă cel care a stricat acolo nu v-a mâncat încă oiţele voastre şi n-a făcut încă la voi ceea ce a făcut acolo? Sau nu vă pasă fiindcă voi nu v-aţi obosit cu nimic pentru tot ce s-a făcut acolo? N-aţi asudat, n-aţi plâns, n-aţi luptat, nu v-aţi chinuit, n-aţi postit, nu v-aţi rugat zeci de ani de zile. N-aţi muncit şi nu v-aţi jertfit, şi nu v-aţi predat nici avutul, nici viaţa voastră pentru aceste suflete. Dar oare nici Domnului nu-I pasă? Gândiţi-vă…
Cine nu ţine seama de înştiinţările Cuvântului, nici de ale fraţilor şi nici de ruinele şi nenorocirile Lucrării Domnului, cum să nu fie acesta osândit de Dumnezeu, el, care se numeşte lucrător? Sau cum se poate ca noi să ne facem stăpâni în Lucrarea Domnului, nevrând să mai ţinem seama de nimeni şi de nimic? Nu ne mai considerăm robi, ca să fim ascultători şi supuşi, ca să colaborăm cu fraţii noştri şi să ne simţim îndatoraţi să-i ascultăm. Ci ne considerăm stăpâni şi facem ce vrem. Nu ne pasă de nimeni? Nu ne pasă de Cuvântul, de îndemnul, de porunca Domnului, de sfaturile fraţilor, de felul cum lucrează cei¬lalţi? Ţi-e şi groază să gândeşti ce păcat de moarte fac cei care umblă ca şi cum nu am avea de dat seamă niciodată, niciunii lui Dumnezeu de ceea ce facem.
Dumnezeu să-i binecuvânteze cu o răsplată veşnică pe cei temători de Dumnezeu şi ascultători de fraţi. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe lucrătorii buni, uniţi, înţelepţi şi curaţi, care nu pot face nimic până nu întreabă chiar şi pe cei mai tineri dintre fraţii lor. Căci numai atunci este lucrarea frumoasă şi bucuria deplină, când participă la ea fiecare din familie, cu dragă inimă şi cu bucurie. Şi numai atunci munca este frumoasă şi fericită pentru toţi, când fiecare se simte respectat şi preţuit, chiar dacă participă şi numai cu cea mai neînsemnată parte şi chiar dacă munca lui este cea mai modestă.
Ce bine şi ce limpede ar trebui să vadă aceste adevăruri toţi cei care se cred lucrători ai Dumnezeului iubirii, al unităţii, al păcii şi al armoniei! Şi ce groază ar trebui să aibă cei care nu fac aşa de ziua când Dumnezeu va veni să le ceară socoteală de felul cum lucrează…
Aceasta, pentru fraţii noştri lucrători.

Surorile noastre au şi ele o slujbă cu nimic mai prejos decât a fraţilor în înaintarea Evangheliei. Datoria şi răspunderea celor ce trebuie să se roage, să postească, să vegheze asupra creşterii copiilor lor şi a îndrumării tineretului sau să sprijine cu cuvântul lor cald şi cu dragostea lor sfântă pe soţii lor, pe fraţii lor, pe fiii sau pe părinţii lor în slujba Lucrării lui Dumnezeu, toate acestea care se cer surorilor noastre sunt datorii şi răspunderi cu nimic mai prejos, ci tot atât de însemnate ca şi slujba celorlalţi, a fraţilor lucrători.
După cum surorile noastre au şi ele un suflet care trebuie mântuit şi au fost chemate la o răsplată veşnică, pentru care trebuie să ostenească şi ele, tot aşa trebuie să aibă trează conştiinţa datoriei lor şi temerea lor de Dumnezeu, în împlinirea voii Sale.
O fiică credincioasă, ca tânără lucrătoare a Domnului, trebuie să aibă ea însăşi o viaţă strâns legată de Domnul Iisus prin citirea zilnică a Bibliei cu rugăciuni şi meditaţie. Pentru asta, ea trebuie, din îndemnul conştiinţei ei, fără a fi obligată de alţii, să caute a-şi face timp şi loc pentru a petrece cu Domnul cât mai aproape şi cât mai mult în citire, în meditaţie şi în rugăciune. Aceasta va fi o trăire personală şi lăuntrică a ei cu Hristos. Numai dacă în felul acesta tânăra credincioasă va avea o viaţă personală de legătură strânsă şi sfântă cu Domnul ei, atunci tânăra soră credincioasă va fi cu adevărat o fiică a Domnului şi va duce o viaţă folositoare şi binecuvântată atât în familia ei, cât şi în adunarea Domnului sau între ceilalţi oameni unde este obligată să trăiască şi ea şi să muncească. O astfel de fiică a Domnului va deveni şi lucrătoare: întâi prin purtarea ei, cât şi prin vorbirea şi îmbrăcămintea ei cuviincioasă şi pătrunsă de evlavie şi curăţie. Iar apoi va căuta cu grijă ce poate să facă şi ea cu fapta, pentru a ajuta mersul înainte al Lucrării Domnului. Mila pentru cei bolnavi, grija pentru cei săraci, interesul faţă de podoaba Casei Domnului, de răspândirea Cuvântului sau de înfrumuseţarea adunărilor sfinte, zilele de post şi rugăciune pentru curăţirea ei lăuntrică, pentru curăţirea Lucrării Domnului şi pentru biruinţa ei în afară, pentru fraţii lucrători, pentru bunul mers al adunărilor, pentru întoarcerea altor suflete la Domnul Iisus; iată, toate acestea şi altele asemenea lor sunt lucruri la care o soră tânără va căuta să ajute şi ea cu tot ce poate, în smerenie, în ascuns sau în tăcere, însă cu toată inima, ca una care ştie că la înaintarea Evangheliei suntem chemaţi să lucrăm fiecare dintre noi, cei care avem nădejde să moştenim făgăduinţele ei, potrivit cu puterea şi cu locul în care suntem puşi de Dumnezeu.
Soţiile, surorile şi mamele fraţilor lucrători trebuie să fie şi ele nişte tovarăşe de lucru şi de luptă împreună cu părinţii, cu soţii, cu fraţii sau cu fiii lor, înlesnind munca acestora pentru Domnul, iar nu îngreunându-le-o. Ele trebuie să lupte cu tot păcatul sau cu toată ispita ce ar putea să le ia privirea de la ţinta cerească şi să nu se lase niciodată nici cuprinse de lăcomie, nici oprite de firea pământească, nici legate de treburile şi grijile lumeşti, spre a nu pierde din vedere tocmai partea cea bună a „Mariei”, care singură nu va fi luată de la noi.
În vremea Domnului, surorile trebuie să fie ocupate cu lucrul Domnului, după cum, în vremea casei se ocupă cu ale casei; în vremea copiilor, cu copiii şi în vremea serviciului, cu serviciul. Să ştie bine fiecare soră credincioasă să-şi împartă timpul în aşa fel, încât, dintre acestea, niciunele să nu fie nici neglijate, nici amestecate, nici înlocuite. Cele scrise în Cuvântul Domnului la Proverbele capitolul 31 sunt un elogiu divin şi-o laudă cerească adusă soţiei, adusă fiicei şi mamei credincioase; surorii binecuvântate în Domnul. De asemenea, şi toate celelalte îndemnuri din Noul Testament, care le poruncesc surorilor despre capul acoperit la rugăciune, despre îmbrăcămintea cuviincioasă, despre ferirea de podoabe şi despre toată evlavia şi smerenia cu care trebuie să fie ele împodobite nu numai în înfăţişarea şi în umblarea lor trupească printre oameni, ci tot aşa şi n înfăţişarea şi-n umblarea lor sufletească, duhovnicească printre fraţi şi printre îngeri, în Domnul şi-n Lucrarea Lui. De altfel, aceste două părţi ale vieţi surorilor noastre, cea trupească şi cea sufletească, nu pot fi despărţite una de alta. În amândouă aceste părţi, ele trebuie să arate şi Domnului, şi oamenilor că sunt credincioase cu adevărat, din inimă faţă de Dumnezeu şi se cercetează şi ele în lumina Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, ca unele care ştiu şi ele că vor avea de dat, fiecare, seamă înaintea lui Dumnezeu pentru felul cum a ascultat şi cum a trăit Cuvântul şi porunca Lui.
Aceasta, pentru surori.

Tineretul Lucrării Domnului, atât în tot numărul lor, cât şi fiecare în parte, la fel, are datorii şi sarcini în sfânta Lucrare a lui Dumnezeu.
Întâia datorie şi chemare a unui tânăr este naşterea din nou: adică hotărârea şi predarea personală în slujba Domnului. Apoi găsirea felului în care fiecare poate să împlinească o parte din frumoasa lucrare a lui Dumnezeu în mijlocul familiei sale duhovniceşti în care s-a născut şi în care trebuie să-şi ducă până la capăt mântuirea lui, slujind pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Citirea Bibliei, meditaţia şi rugăciunea zilnică vor fi pentru orice tânăr un izvor de lumină, de putere şi de căldură în tot ce are – atât el, cât şi adunarea – nevoie să lucreze pentru Hristos.
Orice tânăr credincios va şti că, mai întâi, el trebuie să fie un vas de cinste şi sfinţit. Şi numai apoi va deveni el folositor Stăpânului şi semenilor săi. Zilele de post şi rugăciune pentru Lucrarea Domnului şi pentru fraţii lucrători, aducerea la adunare şi la Hristos a altor suflete noi, contribuirea lui la greutăţile Lucrării sfinte cu tot ce poate, trupeşte şi sufleteşte, ajutorarea celor lipsiţi, răspândirea Cuvântului Sfânt, găsirea felului în care poate fi ajutat lucrul Domnului şi în care poate să ajute şi el la înaintarea Evangheliei, iată datorii pe care fiecare tânăr credincios le are în Domnul şi pe care nu trebuie să le uite niciodată. Ci să caute zilnic, cu o dorinţă aprinsă şi din toată inima, să le împlinească, în măsura în care timpul, locul şi puterea îl ajută la aceasta. Dacă are un dar deosebit, el îl va pune în slujba Domnului şi în folosul frăţietăţii. (…)