Traian Dorz

vacaCopilul nu trebuie să fie răsfăţat niciodată.
Dacă nu are nici minte şi dacă nu are nici teamă de nimeni şi de nimic, copilul face adeseori lucruri care oricând pot să sfârşească rău…
Am văzut astfel de copii întrecuţi, care se obişnuiseră fără ruşine şi fără frică să nu asculte nimic. Oricine ar fi fost în casa lor, nu le păsa.
Se suiau pe masă, mâncau nespălaţi, puneau picioarele murdare în pat şi mâinile murdare pe lucrurile curate…
Băgau mâinile în buzunarul oricui şi n-ascultau pe nimeni.
Nimic nu-i mai urât şi mai nesuferit decât astfel de copii întrecuţi, care scot sufletul bieţilor bunici şi părinţi, îngrozind pe oricine îi vede.
Un astfel de copil este Mihăiţă.
Nu-l poate lăsa mamă-sa o clipă singur, că îndată îl vede cu groază ori cocoţat pe un dulap, ori suit pe o fereastră, ori umblând cu ceva nepermis.
Capul lui este plin de cucuie, picioarele şi mâinile de zgârieturi, cât a tot căzut şi s-a lovit, fără să fi învăţat până acum nimic bun.
Altui copil i-ar fi ruşine dacă ar striga mama lui atât de mult după el mereu: Fii cuminte, Mihăiţă! Nu te atinge, nu te sui, nu umbla acolo!
Alt copil ar înţelege de la o vreme dacă tatăl lui l-ar ruga atât de mult: Mihăiţă, te rog nu face aşa… Mihăiţă, nu-i frumos… Mihăiţă de ce nu vrei să înţelegi?
Dar Mihăiţă râde, se strâmbă şi face alt rău.
Bieţii părinţi nu ştiu ce să mai facă cu el.
Ei nu l-au învăţat să se roage niciodată, dar alţii l-au învăţat toate relele din lume.


Nu l-au pedepsit niciodată, dar l-au lăsat să facă tot ce voia el, îndată ce începea să strige sau să plângă. Astfel acum nimeni n-are ce să-i mai facă.
Dacă nu i se va întâmpla ceva cu totul deosebit, care să-l trezească din nebunia asta, numai bunul Dumnezeu ştie ce se va alege de el.

O dată acest ceva s-a întâmplat. Într-o zi, mergând la vale să se scalde, a văzut-o pe Tiţa, fata vecinului Gheorghe, care ţinea vaca de funie, să pască pe marginea drumului.
Întrecut cum era, deşi acum crescuse destul de mare – cred că avea peste şase ani – s-a gândit să sperie vaca Tiţei, ca s-o vadă fugind prin grâu şi să râdă.
Astfel, când fu aproape de vacă, Mihăiţă se aruncă în patru labe, ca un câine, şi, strâmbându-se şi ţipând, mergea ţopăind spre vacă.
Când l-a văzut, vaca s-a speriat de el şi sărind în lături a luat-o dintr-o dată la fugă printre nişte spini, trăgând-o pe Tiţa târâş pe jos după ea.
Mihăiţă văzu cu groază că Tiţa legase funia vacii de mână, iar acum, vaca, târând-o după ea, putea s-o omoare, să-i rupă mâna sau să-i zdrobească oasele prin răzoare şi spini.

Galben la faţă şi tremurând de frică, văzând ce făcuse, se ridică îndată în picioare şi fugi să iasă înaintea vacii ca s-o oprească.
Vorbindu-i frumos şi arătându-i nişte trifoi verde, vaca s-a oprit. Atunci se duse să-i ajute Tiţei să se ridice de jos.
Hăinuţele fetei erau zdrenţuite şi sfâşiate. De pe picioarele zgâriate i se prelingea sângele şiroaie, iar mâna de care încă era legată funia vacii era vânătă şi umflată.
Mihăiţă îi desfăcu cu mare greutate funia care se strânsese pe mâna fetei şi căuta s-o oprească din plâns, făgăduindu-i câte toate. Nu ştia cum s-o facă să nu-l spună tatălui ei ce făcuse şi cum speriase vaca. Fiindcă de tatăl Tiţei se temea el ca de lup, ştiindu-l un om foarte aspru.
Dar tatăl fetei văzuse de undeva totul şi acum venea fugind spre ei cu un bici în mână.
Mihăiţă nici n-a apucat să fugă până ce a şi fost înhăţat de la spate de cămăşuţă şi luat la croit cu biciul.
– Mai faci tu nebunii cât vei mai trăi pe pământ?
– Nu mai fac, bade Gheorghe… Îţi promit că nu mai fac niciodată!
– Te faci copil bun şi cuminte?
– Mă fac, bade Gheorghe, nu mai da.
– Mai na, să ţii minte cât mai bine şi să te faci cât mai bun.
Iar dacă spui acasă, am să-ţi mai dau o dată!

Nici după o săptămână nu-i trecuse lui Mihăiţă urmele biciului de pe spinare.
Acasă n-a spus nici un cuvânt, dar se făcuse Mihăiţă aşa de bun, de nu-l cunoşteai. Toţi se mirau cum se schimbase de mult.
Abia acum îşi dădea el seama ce mare rău făcuse şi ce mare nenorocire se putea întâmpla dacă vaca nu s-ar fi oprit?
Sau dacă se învârtea pe după vreun pom, cum era funia legată de mâna Tiţei?
Nici Tiţa nu trebuia să-şi lege funia vacii de mână, dar de unde să ştie ea ce va face el?
Tremurând încă de spaima trecută s-a hotărât să nu mai facă nebunii niciodată. Şi s-a îndreptat foarte mult.
Eu, când am auzit despre toate acestea, m-am rugat lui Dumnezeu, zicând:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Mântui-torul nostru, Te rog ajută-mă pe mine să cresc ascultător, cuminte şi bun. Învaţă-mă, Doamne, să nu fac nimic ce e oprit şi să nu fiu întrecut şi obraznic niciodată.
Fă-mă, Doamne Iisuse, să am o purtare bună oriunde voi fi. Şi niciodată să nu fac cuiva vreun rău, prin nimic.
Luminează-mi mintea, ca să pot înţelege mereu ce este bine şi ce nu, pentru ca niciodată să nu fiu ruşinat ori pedepsit, ci să cresc un om cinstit şi credincios, după voia Ta cea sfântă, Doamne.
Amin
Slăvit să fie Domnul!