Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Botez de la Pechea – 9 august 1986
Multe ar fi de spus… Am vrut să amintim la început Evanghelia zilei de astăzi (pentru că se poate zice acum că-i duminică). Avem la rând Evanghelia din Matei capitolul 9, începând cu versetul 27, până la versetul 35. Este vorba despre vindecarea a doi orbi. Am vrea s-o citim, pentru că vreau să rămână un gând de-aici în amintirea noastră. Că de multe ori mergem la sfânta biserică, ascultăm Sfânta Evanghelie, dar prea puţin ne rămâne nouă din adevărurile puse de Dumnezeu în versetele acestei Evanghelii – şi care ar trebui să ne fie nouă ca nişte stâlpi de foc şi să ne călăuzească în viaţă. Pentru că avem nevoie de tot ce ni se spune acolo, că de-aceea ni se spune: că noi avem nevoie să reţinem aceste lucruri.
Vom citi deci din Sfânta Evanghelie după Matei Evanghelia de mâine de la biserică. Şi vrem să stăruim asupra unui singur adevăr (că sunt ele sute de adevăruri aici!) care se leagă apoi cu alte trei probleme la care trebuie să medităm în chip deosebit în zilele acestea.
„Când a plecat de acolo Iisus, s-au luat după El doi orbi care strigau şi ziceau: «Ai milă de noi, Fiul lui David!». După ce a intrat în casă, orbii au venit la El şi Iisus le-a zis: «Credeţi voi că Eu pot face lucrul acesta?». «Da, Doamne, au răspuns ei, credem!». Atunci S-a atins de ochii lor şi-a zis: «Facă-vi-se după credinţa voastră». Şi li s-au deschis ochii chiar în clipa aceea. Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: «Vedeţi, să nu ştie nimeni». Dar ei, cum au ieşit, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Iisus un mut îndrăcit”.
De-un lucru foarte însemnat am dori să [ţinem seama]: în primul rând, Dumnezeu a vindecat doi oameni care erau într-o stare imposibil de vindecat prin alte mijloace, decât prin puterea lui Dumnezeu. Şi această vindecare a fost răspunsul la rugăciune şi la credinţă. Două daruri mari le-a dat Dumnezeu acestor oameni: credinţa şi rugăciunea. Ei s-au dus la Hristos prin credinţă; şi au obţinut vindecarea prin rugăciune.
De ce-am vrut să ţinem seama despre aceste două mari trebuinţe de care avem fiecare dintre noi nevoie? Pentru că noi trăim acum, în această zi, în această săptămână, pe la mijlocul postului în cinstea adormirii Maicii Domnului. Părinţii noştri şi înaintaşii noştri au rânduit aceste zile de post şi rugăciune deosebită pentru a ne păstra nouă în inima noastră şi a ne ridica în faţa ochilor noştri sufleteşti tot mai înalt şi tot mai sus datoria noastră de-a o respecta şi de-a o cinsti pe Maica Domnului, acel vas ales şi sfânt de care Domnul Dumnezeu S a folosit pentru slava Lui şi pentru mântuirea noastră.
S-a spus de multe ori şi s-a spus mereu că arătarea lucrări Sfintei Treimi pentru prima dată în istoria pământului şi a lumii a fost la Botezul Mântuitorului în râul Iordan. Căci atunci, din ceruri, s-a auzit glasul Tatălui şi în Iordan era Fiul, iar peste El Se pogora Duhul Sfânt ca un porumbel.
Dar pentru prima dată, cu adevărat, arătarea lucrării Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră şi a omenirii întregi s-a arătat nu la Iordan atunci – cum se spune mereu –, ci în momentul în care Sfânta Fecioară Maria l-a primit pe mesagerul ceresc, pe cel mai mare înger al lui Dumnezeu, Gavriil, care, după cum spune în Sfânta Scriptură, el însuşi i-a spus lui Daniel: „Eu sunt Gavriil, îngerul care stă în faţa lui Dumnezeu”. Şi Daniel, cutremurat, profetul lui Dumnezeu, cutremurat, a căzut la pământ, gata să i se închine. Atât de pătruns, atât de copleşit a fost de puterea, de importanţa, de slava uriaşă a acestui mesager, a acestui înger – cel mai mare – care stă în faţa tronului şi în faţa slavei lui Dumnezeu. El este cel pe care Dumnezeu îl foloseşte şi l-a folosit în cele mai importante împrejurări ale istoriei; în cele mai importante locuri arătate de Sfânta Scriptură. Cred că el a fost acela care a venit şi la Naşterea Mântuitorului, când s-a arătat păstorilor şi le-a spus: „Bucuraţi-vă! Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!”. Nu putea fi altul, decât arhanghelul Gavriil, care el însuşi dusese vestea aceasta sfântă, înainte, la Sfânta Fecioară Maria. Cred că el a fost acela care l-a înştiinţat pe Iosif; care i-a înştiinţat pe magi; care a păzit Copilul şi pe Mama lui în călătoria grea în Egipt; care i-a ajutat şi i-a ocrotit acolo şi i-a întors. Cred că el a fost acela care a ferit Copilaşul în toate împrejurările şi i-a înştiinţat pe toţi. Cred că el a fost acela care, în Apocalipsa, vorbeşte aşa de puternic şi cutremurător, şi autoritar şi cu Ioan, Sfântul Apostol, care era gata să se-nchine lui, copleşit de măreţia şi de puterea acestui mesager ceresc.
Iată, acest mare înger al lui Dumnezeu a fost trimis la Sfânta Fecioară. Ce poruncă a primit el! Ce cunoştinţă – în afară de cele ce le-a spus şi le-a scris Evanghelistul – a primit el direct de la Dumnezeu, că, atunci când a fost în faţa ei, s-a aplecat înaintea ei, s-a închinat şi i-a zis: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut un mare har! Dumnezeu este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei!”.
Ce cuvânt mare! Ce atitudine smerită! Ce comportare evlavioasă a avut acest mesager, îngerul cel mai mare, care stă în faţa lui Dumnezeu! S-a aplecat şi s-a închinat înaintea ei. Ce taină cerească! Ce importanţă divină! Şi ce rol etern şi divin a avut, într-adevăr, Sfânta Fecioară!
Bine au gândit înaintaşii noştri! Călăuziţi de Duhul Sfânt au fost acei care au instituit zile de pregătire în faţa acestui eveniment. Şi tot ce s-a spus despre ea a fost numai frumos. Despre toţi profeţii lui Dumnezeu şi despre toţi apostolii Domnului s-a mai putut spune, în Sfânta Scriptură, câte un cuvânt şi jignitor… şi câte un cuvânt slab. Dar despre ea, nicăieri, în toată scrierea sfântă, nu s au păstrat decât aluzii şi lucruri înălţătoare, fericite şi binecuvântate. Ea însăşi a spus: „Toate neamurile mă vor numi fericită”. Şi, într-adevăr, aşa a fost; pentru că zice ea: „Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine”.
Multe avem noi de învăţat din istoria şi din viaţa Maicii Domnului. Un lucru însă este mai presus de orice: ea a fost un suflet al rugăciunii. Şi, dacă în Evanghelia de duminică, de astăzi, noi putem vedea ce mare importanţă şi ce putere mare are rugăciunea, că ea a putut să facă o minune imposibilă de înţeles altfel, decât prin puterea lui Dumnezeu, ca ascultare a unei rugăciuni făcute cu credinţă, apoi tot aşa s-a întâmplat şi în viaţa Sfintei Fecioare. Ea a fost un suflet de jertfă şi de rugăciune. Dumnezeu a cunoscut-o încă de când era fiinţă fără chip. Şi, când s-a născut şi a ştiut unde a crescut şi cum a crescut, tot timpul a fost călăuzită de rugăciune şi de smerenie. Dacă îngerul a fost trimis la ea, a fost trimis la o fiinţă pe care Dumnezeu o alesese pentru că ea însăşi L-a ales pe Dumnezeu. Viaţa ei a fost o viaţă de rugăciune şi de credinţă, de aceea s-a întâmplat în viaţa ei minunea care s-a întâmplat – după cum şi viaţa orbilor acelora a fost o viaţă de rugăciune şi credinţă. Pentru că ei nu numai în clipa când au venit la Domnul şi au strigat: „Doamne, ai milă de noi!”, s-au rugat. Ei s-au rugat neîncetat. Şi, când a venit momentul, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea. El a zis: „Credeţi voi că Eu pot face…?”. „Credem”, au zis ei. Şi Dumnezeu a făcut după credinţa lor. Adică atât de mare a fost credinţa lor, cât minunea pe care o cereau. Vă închipuiţi ce mare [credinţă] trebuie să aibă un orb din naştere ca să poată să capete, ca răspuns la credinţa lui şi la rugăciunea lui, vindecarea aceasta, imposibilă pentru oameni altfel!
Mai trăim încă sub impresia zilei de miercurea trecută, când am sărbătorit Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi-n această Evanghelie se vorbeşte tot despre importanţa rugăciunii. Citiţi în Evanghelia de la Luca – tot de la Luca… Aşa de frumos a scris acest Evanghelist despre viaţa Mântuitorului! El a fost un om al rugăciunii. Băgaţi de seamă că tot ce scrie Sfântul Evanghelist Luca aminteşte importanţa rugăciunii la oricine. Şi la Maica Domnului, şi la orbii aceştia vindecaţi în Evanghelia de astăzi, şi la cele scrise în capitolul 9, unde se vorbeşte despre Schimbarea la Faţă. Zice: „În aceeaşi zi, Mântuitorul S-a dus pe munte să Se roage”. Şi ucenicii s-au dus cu El pe munte la rugăciune. De aceea s-a întâmplat minunea cu ei. De aceea s-a revărsat acolo peste ei puterea lui Dumnezeu.
Dacă am vrut să învăţăm ceva şi să reţinem ceva din tot timpul acestor stări de vorbă în seara aceasta, este importanţa credinţei şi-a rugăciunii. Acolo unde a fost credinţă şi rugăciune, Dumnezeu a făcut minuni.
Sărbătorim acum un eveniment care vorbeşte despre naşterea unui copil. Numai prin naşterea aceasta naturală, biologică, văzută, acest copil a ajuns să aibă un nume şi să aibă un drept, şi să aibă o cetăţenie. Dacă nu s-ar fi născut, n-ar avea nici nume, nici drept, nici cetăţenie.
Aşa este şi cu Împărăţia lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne naştem exact cum se naşte un copil din doi părinţi ca să aibă drept la moştenire şi la nume, şi la un buletin de identitate în ţara şi-n lumea aceasta. Tot aşa trebuie să ne naştem noi duhovniceşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi naşterea aceasta este aceea despre care i-a spus Mântuitorul lui Nicodim, în Ioan capitolul 3: „Nu te mira. Trebuie să vă naşteţi din nou. Dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu va putea moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi această naştere din nou ni s-a propovăduit nouă de-atâtea ori, în atâtea cuvinte, de la fraţii noştri care au vorbit prin cuvintele Domnului în seara aceasta aici. Şi de-atâtea ori şi-n alte părţi.
Ceea ce am vrea noi acum e numai să întregim, punând un punct pe „i”, adică fixând clar, categoric şi hotărât condiţia mântuirii noastre: la naşterea din nou se ajunge numai prin predarea şi legământul nostru. S-a citit Cuvântul lui Dumnezeu aici: „La ai Săi a venit, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Născuţi nu din carne, nici din voia unui om, nici din firea pământească, nici din sânge, ci din Dumnezeu”. „Le-a dat dreptul să se facă…”. Ne-a dat dreptul prin Botez să ne facem prin credinţă. Aşa cum a citit şi fratele Neculai Mihai, de la Romani: „În El am fost îngropaţi prin Botez şi-am înviat prin credinţă”. Acest lucru îl spune şi la Galateni, şi la Coloseni, şi peste tot. Şi Sfântul Apostol Petru vorbeşte tot aşa: despre Botez ca despre o-ngropare şi despre credinţă ca despre o înviere. Suntem îngropaţi prin Botez şi vom învia prin credinţă. Aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: am primit dreptul… dreptul prin Botez, să ne facem prin credinţă: prin hotărâre, prin legământ, prin naşterea din nou, copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din carne, nici din voia firii unui om, ci din Dumnezeu. Aceasta este naşterea care ne dă dreptul nouă la viaţa veşnică şi la cetăţenie în ceruri.
Toată Biblia, tot Cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte despre acest lucru. Dar acest lucru este o taină ca şi Taina cealaltă, a sfântului Botez. Taina credinţei, Taina Pocăinţei, taina naşterii din nou şi a convertirii e o taină. Aşa că, toţi cei care ne-am îngropat prin Hristos trebuie să înviem prin credinţă. Toţi cei care ne-am cufundat în Hristos prin Botez trebuie să ne îmbrăcăm cu El prin credinţă. Aceasta-i ceea ce cerem: să ne hotărâm pentru Domnul acum. Să facem al doilea pas. De-ngropat, ne-am îngropat toţi; de botezat, suntem botezaţi toţi. Dar nu toţi am înviat prin credinţă: prin legământ, prin hotărâre şi prin predare, la o viaţă nouă cu Dumnezeu. Cei care numai s-au îngropat, ei sunt numai îngropaţi. Cei care au înviat sunt înviaţi. Cei care sunt numai îngropaţi prin Botezul acesta şi nu sunt înviaţi prin credinţă, aceştia trebuie să învie prin credinţă, ca să aibă drept de cetăţenie şi de mântuire în viaţa veşnică.
Rugăm acum pe toţi cei care au auzit aşa de explicit şi aşa de clar aceste cuvinte, în tot ce s-a spus înainte: dacă este cineva care a fost pătruns (…). Noi ne-am sfârşit mesajul de astăzi, din prima parte a programului nostru. Rugăm deci pe toţi cei care au înţeles ceva să facă acum ei ceea ce urmează, partea lor. Noi am avut pe inima noastră (…) [cât va mai fi un astfel de prilej], am avut însărcinarea să spunem acest lucru. Acum, ca din partea lui Dumnezeu, vă rugăm fierbinte: împăcaţi-vă cu Domnul, cei care nu v-aţi împăcat. Predaţi-vă Domnului, cei care nu v-aţi predat. Hotărâţi-vă pentru Domnul, cei care nu v-aţi hotărât, şi începeţi o viaţă nouă cu El. În momentul acesta, când noi ne-ntoarcem la Dumnezeu, El scrie numele nostru în Cartea Vieţii. Şi, când cărţile cele mari vor fi deschise – citiţi în Apocalips, că scrie acolo că toţi cei care vor fi găsiţi scrişi acolo vor avea viaţa veşnică; iar cei al căror nume nu va fi scris acolo vor merge la osânda veşnică.
Domnul să ne-ajute ca, prin hotărârea şi legământul nostru, cei care ne-am scris mai de mult numele nostru, prin credinţă şi prin legământ, în Cartea Domnului, să ni-l ţinem până la sfârşit. Cei care nu şi l-au scris până astăzi să şi-l scrie astăzi prin credinţă şi prin hotărâre. Şi pe toţi să ne ajute să fim credincioşi până la sfârşit.
Încă o dată – şi pentru ultima dată – rugăm pe cei care doresc să se hotărască pentru Domnul să facă acest lucru acum.
Noi vom încheia cu o rugăciune de mulţumire către Domnul această primă parte a programului nostru. După rugăciunea de mulţumire, cei care vor să se hotărască, acolo unde sunt, în câteva cuvinte, să-I spună Domnului în rugăciune acest lucru, cum am mai spus. Să-I mulţumească Domnului că i-a chemat şi a dat Jertfa de răscumpărare pentru mântuirea lor. Că primesc Sângele lui Hristos pentru iertarea şi spălarea păcatelor şi vor să se hotărască pentru Domnul acum. E postul Maicii Domnului. E o vreme de rugăciune şi vreme de pocăinţă, şi vreme de mântuire mai mult ca altele. Pildele înaintaşilor noştri sfinţi ne îndeamnă la acest lucru. Maica Domnului se roagă pentru mântuirea noastră. Şi, cu cât avem o credinţă mai multă şi o viaţa mai evlavioasă, rugăciunile ei şi rugăciunile Sfinţilor Părinţi şi ale înaintaşilor noştri aduc pentru noi binecuvântarea lui Dumnezeu şi mânuirea Lui.
Iată, un suflet se hotărăşte pentru Domnul! Mai este cineva care vrea să se hotărască? Acum noi, cum am spus, facem rugăciunea de încheiere. După rugăciunea noastră, fratele şi ceilalţi fraţi şi surori care vor să se hotărască vor spune la rând. Avem timp noaptea aceasta. E o noapte închinată lui Dumnezeu. Niciodată nu ne vom aduce aminte, decât cu recunoştinţă şi cu mulţumire lui Dumnezeu, de noaptea aceasta.
Vom încheia deci. Ne vom scula cu toţii în picioare, vom încheia cu o rugăciune de mulţumire şi apoi fraţii şi surorile care vor să se hotărască vor spune cum ştiu, în câteva cuvinte, pe scurt, Domnului rugăciunea lor.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.