S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu.
Amintim pe scurt că toată lucrarea uriaşă pe care a făcut-o a fost însoţită şi stropită mereu cu lacrimi şi sânge. De 7 ori cuţitele doctorilor au tăiat în trupuşorul său firav. Pe lângă acestea, câteva boli grele l-au ţinut ani şi ani de zile pe paturile sanatoriilor şi spitalelor din toate părţile.
În 1927 are prima mare operaţie. În 1930 cade istovit de munca cea grea. Grav bolnav, petrece mai mult de un an în Sanatoriul Geoagiu. În 1933 stropeşte din nou cu sângele pieptului său slăbit patul durerii. Pleacă la Davos în Elveţia, unde i se face o intervenţie la plămâni. (Un plămân e ridicat mai sus, rămânând întreg şi sănătos un singur plămân.) Se întoarce de acolo tot bolnav. După 4 săptămâni se află iarăşi la Geoagiu. O suferinţă ascunsă, cu abces intern, însoţeşte boala de piept, aducându-l până în pragul mormântului. E adus de la Geoagiu cu maşina. La Sibiu, după multă căutare, doctorii spun: „Trebuie operaţie”. Şi cuţitul taie pentru a treia oară. Apoi peste o lună, deşi starea îi este nespus de grea, a patra oară trebuie să se supună sub cuţitul doctorului.
De acum înainte durerile nu-l mai părăsesc nici o clipă. O viaţă de chin şi totuşi, părintele Iosif, plin de credinţă, e mereu vesel. Anul 1935 vine cu alte dureri şi alte suferinţe, tot mai amare, tot mai grele. Târât prin judecăţi, prigonit, ocărât şi batjocorit din pricina credinţei şi Evangheliei, dezbrăcat de haina preoţească, el nu cade totuşi de oboseală.
N-are decât o durere: „Ştie Domnul – spunea – câte zile mai am; Domnul mi-a dat un dar şi o misiune: să-L vestesc pe El. De aceea nu vor să mă lase în pace”.
În anul 1936, la Braşov, cuţitul doctorului îl încearcă pentru a 5-a oară. Apoi peste puţin, la Sibiu, a 6-a operaţie. În 1937, cuţitul operează pentru a 7-a oară în vasul acesta slăbit şi cârpit, apăsat de atâtea greutăţi.
De acum, starea omului lui Dumnezeu este tot mai grea. Mereu mai slăbit, dar lucrând mereu, urcă neîncetat Calvarul. În ultimele zile, doctorii au constatat că inima îi e slăbită şi că ar mai fi necesară încă o operaţie. E gata a se supune şi la aceasta, dar Domnul îi răspunde: „Destul!… Ai suferit de-ajuns, copilul Meu, ai muncit destul: acum vino să te odihneşti, vino să-ţi şterg lacrimile şi să afli pace, după ostenelile făcute pentru Mine şi Evanghelia Mea”.
«Glasul Dreptăţii» nr. 8 / 12 febr. 1938, p. 2