Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra darul de biruitori
Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului şi despre legătura ce trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu Cerul de Sus. Însă această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul, Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi va vesti vouă“ (Ioan 16, 13). Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Iezechiel, cap. 37:
„Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu duhul – zice proorocul Iezechiel – şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti… Şi mi-a zis Domnul: … «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată Eu voi face să intre duh în voi şi veţi învia… Şi când am proorocit, iată că s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie os la încheietura sa… şi iată erau pe ele vene şi crescuse carne şi pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului… şi spune: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi au intrat în ei duhul şi au înviat şi o mulţime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor»“.
Citiţi pe larg la Iezechiel cap. 37, vers. 1–11 (imaginea alăturată arată această minune). Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului, decât acesta, în care se vorbeşte despre o oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. E parcă acest loc anume făcut pentru cei din Oastea Domnului.
Noi suntem oasele şi „morţii“ care zăceam prin văile acestei lumi.
Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apocalipsa 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel Ceresc a început să sufle peste noi şi hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit, El ne-a pus în picioare. El ne-a dat o viaţă nouă.
Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o viaţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din imaginea alăturată.
Minunea aceasta trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră sufletească, iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului. Aceasta e minunea pe care i-a spus-o Iisus, noaptea, lui Nicodim, când îi zicea că trebuie „să se nască de Sus“, să se nască din nou, căci altcum nu va putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan cap. 3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din nou şi atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere şi cu dar de la Duhul Sfânt. De această naştere din nou, de această înviere la o viaţă nouă prin harul şi darul Duhului Sfânt avem lipsă şi noi. Fără această renaştere şi înviere sufletească nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Oastea Domnului a înviat şi ea multe oase uscate – o oaste întreagă – cu Cuvântul lui Dumnezeu. Peste sate şi oraşe, pline de „oase uscate“, strigăm şi noi cu Iezechiel proorocul acum, de ani de zile, Cuvântul lui Dumnezeu: „Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului!“; „Suflete pierdute, primiţi darul şi harul Duhului Sfânt, ca să înviaţi la o viaţă nouă!“… Puterea noastră nu e a noastră, ci e a Duhului Sfânt. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nimenea nu poate fi ostaş biruitor.
Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe urma suflării Duhului Sfânt. Este un vânt de la miazăzi şi răsărit care a suflat peste hotarele ţării noastre.
În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi numai până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această Mişcare, decât doar atât că, pe mine, Vântul Cel Ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas-două şi, trezindu-mă, am început să strig: Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie!… Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului!… Suflete pierdute, primiţi darul ce vi se îmbie!…
Noi, ostaşii Domnului, am ieşit din suflarea Vântului Ceresc şi trebuie să stăm neîncetat sub revărsarea şi binecuvântarea Lui.
Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă neîncetat peste noi! Suflă peste oasele noastre cele goale şi uscate! Suflă peste ele cu darul şi cu harul Tău, ca să capete duh şi viaţă!
Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta, Preabinecuvântat Vânt Ceresc, ea trăieşte prin suflarea şi lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea păcatelor şi să-i ajutăm şi pe alţii să învie! Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă peste noi, ca să fim o Oaste de biruitori! Amin.
Preot Iosif TRIFA