Predică la Duminica IV după Rusalii
Voi, părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie, ci creşteţi-i în învăţătura şi îndreptarea Domnului (Efeseni 6, 4).
I
Fraţilor, când legea Domnului nostru Iisus Hristos a pus femeia pe o treaptă de cinste, pe care n-o mai avusese până atunci, a făcut o faptă de cea mai mare dreptate. Dar odată ce a dăruit-o cu cinste, odată ce legătura dintre bărbat şi femeie a sfinţit-o, trebuia să meargă mai departe.
Când unirea bărbatului cu femeia este deplină? – Fără îndoială că atunci când e încununată de copii. Apoi, fraţilor, dacă legea noastră creştinească a ridicat din ruşine femeia, sfinţind legătura ei cu bărbatul, tot aşa a chezăşuit şi pentru copil o stare de cinste, ca unul ce are să ajungă om deplin. Învăţătura creştină cere ca omul să fie înfrumuseţat cu toate podoabele sufletului.
Dar înţelegeţi bine că nu poate să ajungă aşa când va fi om mare, dacă din copilărie nu-l vom învăţa şi nu-i vom sădi în suflet gândurile bune şi de folos. Dar asupra cui cade această datorie decât asupra părinţilor? Ei au însărcinare de la Dumnezeu pentru buna creştere a fiilor. Aceasta ne-o spune şi Sf. Apostol Pavel: Creşteţi-i în învăţătura şi îndreptarea Domnului. Din nefericire, deseori părinţii lasă pe fiii lor să ajungă nedrepţi, înşelători, şi pe urmă încep să se mire zicând, că de unde oare au înhăţat atâtea răutăţi? Aceasta este însă vorbă uşoară, pentru că datoria lor era să apuce înainte, să nu deschidă copiii ochii spre cele rele, sau, când îi vor deschide, ei să fie dinainte îndrumaţi spre cele bune.
Dar cât de puţini sunt acei care socotesc aceasta ca o datorie! Cei mai mulţi nu se îngrijesc decât să aibă copii, – încolo… ce-o da Dumnezeu! Dar lucrul acesta nu e deloc înţelept, fiindcă aici nu e vorba să ai copii mulţi, ci acei câţi îi ai, să-ţi fie buni. Ce folos vei avea de la mulţi şi răi? N-ai să doreşti mai degrabă să fie puţini şi buni? Se înţelege că mai mare merit este să ai mulţi şi buni, dar lucrul înţelept este să-i ai întâi buni şi apoi mulţi.
Ceia ce Biserica noastră ne învaţă despre creşterea copiilor e de aşa mare însemnătate, încât trebuie să ne adâncim tot mai mult într-însa, mai cu seamă că sunt mulţi care nu prea o bagă în seamă.
II
Fraţilor, mulţi sunt acei care vor avea să dea socoteală pentru sufletul copiilor. Aceştia, de o parte, sunt învăţătorii care îi călăuzesc în învăţăturile folositoare şi purtările bune, de altă parte sunt preoţii, care neîncetat au a-i îmboldi spre calea adevărului, binelui şi dreptăţii. Dar dacă vă veţi uita bine, veţi vedea că mai nainte decât toţi, părinţii sunt cei ce vor da seamă de sufletul copiilor. Mai nainte şi mai mult decât oricare alţii, ei sunt datori a pune temelia pornirilor bune în fiii lor. Pricina este că toţi cei ce vor da seamă de sufletele copiilor sunt datori pentru buna lor creştere din nevoia lumii ca toţi oamenii să fie de treabă şi toţi să ajungă la capătul pus de Dumnezeu pentru cei buni. Mai mult decât aceştia, părinţii sunt datori chiar din fire să-şi crească bine copiii. Vedeţi cloşca cum aleargă pentru puii săi mai ceva decât cea mai bună mamă. Ea nimănui n-are să dea seamă cum i-a crescut, dar firea o îndeamnă la asta; Dumnezeu a aşezat ca aşa să fie.
Deci chiar dacă toate celelalte îndemnuri ar pieri, rămâne firea, care nu îngăduie pe părinţi să-şi lase copiii în neîngrijire. Asta n-o poate avea nimeni decât părinţii şi pentru asta am spus că cea întâi datorie de a-şi creşte bine copiii le vine lor.
Părinţii pun temelia. Această temelie trebuie însă s-o pună aşa de bine, încât să uşureze sarcina celor ce vin după ei. Cine ia pe copil din mâna părintelui ca să-l ducă mai departe? – învăţătorul. Acesta are s-o scoată bine la capăt dacă temelia pusă de părinţi e sănătoasă. Dacă nu, munca lui va fi grea şi cine ştie dacă va fi încununată de izbândă! Când părinţii au lăsat pe copil să fie mincinos, înşelător, rău, fără inimă, prefăcut, este greu de tot ca învăţătorul să-l îndrepte. Scumpul mai mult păgubeşte şi leneşul mai mult aleargă, şi bietul învăţător poate să alerge degeaba ca să răscumpere lenea părinţilor.
Învăţătorul are zeci şi sute de copii. El nu poate pătrunde în sufletul lor ca părinţii, care au numai câţiva. Deci cea întâi urmare rea a neîngrijirii copiilor va fi că vei chinui degeaba un om ca învăţătorul, care se osteneşte să-i înarmeze cu învăţăturile folositoare vieţii.
Să vedem însă lucrul mai departe. Din mâna învăţătorului cine ia pe copil ca să-l ude şi să-l cureţe ca pe un pom ce neîncetat are nevoie de asta? – Preotul. El este păstorul cel bun care trebuie să-şi ducă turma spre plaiurile cereşti. Copilul însă care a fost neîngrijit de părinţi, de au intrat într-însul toate cusururile; copilul în care apucăturile rele au crescut şi s-au înrădăcinat ca pirul de nu-l mai poţi scoate, – cere multă trudă ca să-l poţi călăuzi. În răsadniţa şcolii a chinuit de ajuns pe cel ce s-a ostenit cu dânsul. Acum vine rândul preotului să-l ia în braţele sale şi să-l pună în oastea bunilor creştini. Dar, ca şi învăţătorul, şi preotul se va osteni, şi chinul lui va fi lung, căci nu mai are cui să-l dea, ci trebuie să-l ducă până la capătul zilelor lui.
Copilul, care a ieşit rău în lume, pe preot îl munceşte neîncetat, fiindcă, în loc să îngrijească de cei buni, el trebuie să se chinuiască să stingă relele apucături ale celui rău.
Părinţii, învăţătorul, preotul, iată deci trei tagme de oameni ce vor da seamă de sufletele celor încredinţaţi lor. Dacă părinţii vor lăsa să crească păcatele cum creşte buruiana rea în ogor, vor chinui şi pe ceilalţi doi care vin după dânşii.
Ceia ce e mai rău însă e faptul că chiar copiii, de la un timp, când vor ajunge mari, când se vor lovi cu capul de pragul de sus, vor băga de seamă că au apucat în calea cea rea. Şi pe cine vor da ei vina? – Fără îndoială că pe părinţi, fiindcă ei pun temelia bunei creşteri a copiilor.
Era lege la un popor vechi, că părinţii care nu creşteau bine copiii, la bătrâneţe nu aveau drept la ajutorul lor.
Legea creştinească e mai milostivă. Ea totdeauna a rânduit o cinstire şi un ajutor nemăsurat al copiilor pentru părinţii lor. Dar şi ei au datorii mari pentru copii. Cu ce obraz oare vor alerga la ajutorul copiilor, când ei n-au îngrijit de loc de dânşii?
Trebuie întâi o bună îngrijire de trupul copilului. Cu trupul acesta el va lucra o viaţă întreagă. Cum are să lucreze însă când ai să-i dai un trup pipernicit? Omul sănătos şi zdravăn este mai voios şi mai încrezător în puterile lui. Cel bolnav şi slăbănog este veşnic chinuit şi neputincios să lucreze.
De aceia îi trebuie o îngrijire nemăsurată, adică hrană de ajuns, curăţenie şi ferire de boale. Cum este udatul, plivitul şi căldura soarelui pentru floarea abia răsărită, aşa sunt acestea pentru copil.
Vinovaţi peste măsură sunt părinţii care lasă copiii să zacă bolnavi şi nu aleargă la cei mai învăţaţi decât dânşii. Nu vă gândiţi oare că o boală poate să nenorocească un om pe toată viaţa? Vreţi să aveţi veşnic în faţă mustrarea că din pricina voastră copilul sufere?
Atâţia copii se văd ofiliţi şi îmbătrâniţi înainte de vreme. De ce asta? – Din pricina hranei slabe şi fără putere cu care le e hrănit trupul. Când dai de câte un pom subţire, şi numai vine unul şi-ţi spune că e bătrân, îţi vine dezgust. Tot dezgustul te prinde când dai cu ochii de omul tânăr, dar slab şi fără putere.
Daţi toată luarea-aminte la cele ce vă spun, fraţilor, căci aproape toţi părinţii greşesc în felul acesta.
III
Asta e datoria pentru întărirea trupului copiilor. Dar vine apoi una şi mai mare: pentru sufletul lor. Când copilul începe să vorbească şi să priceapă, atunci trebuie să începi a-i pune dinainte tot pilde bune. În acest timp, grija pentru trup şi cea pentru suflet trebuie să meargă mână în mână. Vorbe bune, pilde frumoase şi îndemnuri neîncetate să nu lipsească.
Când omul nevoiaş vine şi-ţi cere să-l ajuţi, dă copilului să-i dea, căci în chipul acesta şi pe dânsul îl deprinzi cu milostenia. Sunt unii copii porniţi să chinuiască dobitoacele din casă: tu înnăduşă din toate puterile acest lucru. Cum îl vei deprinde de mic, aşa va fi mare. Te îngreuiezi să-l creşti cât e mic, îţi va fi spre ruşine, când va ajunge mare. După cum pomul trebuie să-l munceşti, să-l săpi, să-i piu gunoi, să-l curăţi de omizi, de uscături ca să capeţi roadă, – aşa trebuie să te munceşti şi cu copilul.
Vine vremea de dat la şcoală. Tu fă aceasta cu toată bucuria. Nu-ţi lipsi fiul de binefacerile învăţăturii. Totuşi, spre marea noastră mirare, se găsesc părinţi care nu lasă copiii la şcoală, parcă i-ar duce la tăietoare. Dimpotrivă când copilul a ajuns într-această vârstă, părintele trebuie să-l dea la şcoală, pentru ca copilul să înainteze tot mai departe. El va avea două călăuze, şi cu asta va merge tot mai bine, ca mielul care suge la două oi. Sfântul Ioan Gură de Aur astfel îndemna pe părinţi: Creşteţi, părinţi, pe fiii voştri, în învăţătura şi frica lui Dumnezeu.
Voi aţi dat fiilor fiinţă, deci tot voi sunteţi ţinuţi să-i duceţi mai departe, crescându-i în învăţătură, adică îndemnându-i la bine, şi în frica de Dumnezeu, depărtându-i de la cele rele. Nimenea nu poate face asta mai bine decât părinţii, pentru că, fiind cinstiţi şi iubiţi de fii, au asupra lor şi mai multă putere. Cine nu ştie că printr-un sfat potrivit, cu o mustrare la locul ei, ba uneori cu o vorbă, cu un semn, cu o mişcare, cu o căutătură – puteţi căpăta de la dânşii ceia ce alţii n-ar scoate cu lungi cuvântări?
Deci, părinţilor, nu veţi da oare seamă cu amănuntul lui Dumnezeu pentru creşterea fiilor voştri, când aveţi atâta putere asupra lor? Mai puneţi pe lângă aceasta că, de voi atârnând hrana, îmbrăcămintea, cheltuiala, moştenirea, cât de uşor veţi putea să-i stăpâniţi după gustul vostru, însufleţindu-i şi răsplătindu-i când sunt buni, amenin- ţându-i şi pedepsindu-i când sunt răi! Dacă, deci, voi lipsiţi de la datoria voastră, ce iertare veţi avea?
Este încă ceva mai mult; voi aveţi pe fiii voştri în pază încă din cei dintâi ani, când inimile lor simt ca un aluat gata să ia orice chip îi veţi da, sau ca o ceară moale pe care o poţi schimba în fel de fel de tiparuri. Dacă ei acuma sunt rău crescuţi de voi, la o vârstă mai mare nu vor fi în stare să primească învăţămintele cele folositoare ale învăţătorilor mai înalţi. Atunci a cui va fi vina cea mare, dacă nu a voastră? În zadar se vor osteni cu toţii pentru folosul fiilor voştri, dacă voi nu sunteţi cei dintâi să puneţi mâna la lucru. Oare ce foloseşte ca Stăpânirea să mai ţină atâtea școli, dacă voi ţineţi departe pe fii de dânsele? Cu ce tragere de inimă să mai lucreze capul şcolii, când voi nu arătaţi nicio râvnă?
Ceia ce vi se cere vouă nu e să le daţi multă învăţătură, că nu toţi pot asta, dar este altceva mai de preţ: să naşteţi într-înşii pornirile bune. A-i face blânzi şi bine-voitori cu toată lumea, săritori, drepţi, iubitori de adevăr, miloşi; acestea trebuiesc mai înainte şi mai presus de orice. Fără acestea, orice adunare de oameni se risipeşte. Toată învăţătura nu face doi bani fără acestea. Poţi să ştii toate tainele cerului şi să ai toate comorile pământului; dacă inima ta e neagră, dacă eşti apucător, dacă eşti mincinos, nedrept, ursuz, – în zadar sunt toate. Bunele porniri ale sufletului sunt podoabele omului. Pe acestea trebuie să vă siliţi a le sădi în sufletele copiilor. Învăţătura are cine le-o da, numai să nu-i opriţi voi. Ceia ce sunteţi datori însă, mai pre sus de orice, este ca inima lor să nu fie pătată de nimic. Sfinţii, pe care Biserica îi cinsteşte, noi îi cinstim pentru învăţătura lor, dar mult mai mult pentru curăţia cugetului şi a inimii lor.
Din nenorocire, se găsesc părinţi care, departe de a se gândi să împodobească pe fiii lor cu frumoase însuşiri, îi iau tovarăşi în calea pierzării, la beţii, tâlhării, bătăi, îi îndeamnă la minciuni, la nedreptate şi multe de felul acesta. Despre astfel de părinţi, vom spune numai câteva cuvinte, că ei nu sunt părinţi, ci ucigaşi ai copiilor lor şi care nu vor căpăta iertarea nici în veacul de acum, nici în cel viitor.
Şi în timp ce vă vorbesc, oare voi ce faceţi, fraţilor? Lucraţi spre folosul fiilor voştri? îndepliniţi cu râvnă aşa lucruri însemnate? Sunteţi cu grijă de nevinovăţia şi folosul copiilor? Ştiu că mulţi se gândesc cu totul la altceva, zice sf. Ioan Gură de Aur (Omilia 55, la Evanghelia de la Matei) Ce faceţi voi? Vă îngrijiţi să vă faceţi copiii mai bogaţi, mai grozavi, mai puternici; dar a-i face mai buni, mai blânzi, nu îngâmfaţi, nu vă gândiţi. Tocmai despre asta însă veţi da seamă, fraţilor. Nimeni n-are să vă întrebe ce avere le-aţi lăsat, căci nu acestea au preţ în faţa Dreptului Judecător, ci ce comoară pentru suflet le-aţi lăsat.
De aceia, fraţilor, mai înainte de toate, să ne gândim la mijloacele de a face pe fii mai buni. Să le sădim în suflet adevărul, binele şi dreptatea. Cu acestea ei vor ajunge de folos tuturor: vouă, părinţilor, vă vor da bucurie nepieritoare, iar lui Dumnezeu adevăraţi urmaşi ai învăţăturii Sale şi moştenitori ai cerului. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor