[De la Ierusalim, la Ierihon]

Fragment din Cuvântul fratelui Traian Dorz către fraţii din Roma, Botoşani – Strângeţi firimiturile, vol. IV

Am avut nu de mult Evanghelia duminicii cu samariteanul milostiv. Am meditat mult la gândurile şi adevărurile pe care le-a pus Domnul pentru noi în pilda aceasta. Lăsăm la o parte pe omul care a vrut să-L ispitească pe Domnul punându-i întrebarea: ce să facă pentru ca să fie mântuit? Domnul i-a adus aminte: „Tu ştii ce trebuie să faci, dacă vrei să faci”. Şi, printre toate, i-a amintit despre Pilda cu samariteanul milostiv, care avea ca scop să-l înveţe pe acel om – şi pe noi toţi – cât de atenţi trebuie să fim noi nu numai faţă de binefăcătorul nostru, ci şi faţă de semenii noştri. Cât de atenţi trebuie să fim noi cu privire la starea noastră sufletească, a fiecăruia. Şi-i vorbeşte despre omul care a plecat din Ierusalim şi a coborât spre Ierihon, când îi zice: „Un oarecare cobora din Ierusalim spre Ierihon şi a căzut între tâlhari”. În Ierusalim era el. Cum am fost şi noi în Ierusalim îndată după Botezul nostru, când părinţii noştri şi părintele nostru ne-a lepădat de satana şi ne-a împreunat cu Hristos. În ce Ierusalim eram noi atunci! Dacă am fi rămas acolo, nu ne-ar fi prădat niciodată tâlharii păcatelor. Dar îndată după aceea, când am început să cunoaştem binele şi răul, noi am părăsit Ierusalimul, starea cea înaltă şi curată din copilărie, de lângă Domnul, şi ne-am coborât spre Ierihonul păcatelor, spre starea cea mai de jos, aşa cum coboară lumea întreagă şi cum au coborât toţi cei între care eram şi noi cândva. Sigur că am căzut între tâlharii păcatelor. Sigur că ne-au doborât pe toţi. Sigur că ne-au chinuit, ne‑au jefuit şi ne‑au lăsat aproape morţi. A venit însă Domnul, prin Cuvântul Său, prin Evanghelia Sa, prin fraţii pe care i-a trimis să ne mărturisească Cuvântul Sfânt să ne caute pe unde eram pierduţi şi să ne ajute să putem şi noi afla iarăşi binecuvântarea Samariteanului milostiv. A venit Domnul prin fraţi, prin adunare, prin Cuvânt, printr-o cântare, printr-un îndemn sau poate printr-o încercare şi ne-a căutat, şi ne-a găsit.

Ce fericită a fost clipa când ne-a găsit Domnul pe noi şi noi L-am găsit pe El! Când ne-a aflat Domnul pe noi şi noi L-am întâlnit pe El! Cum S-a aplecat El spre rănile noastre! Cum a turnat întâi untdelemnul mângâierii, apoi dezinfectantul mustrărilor şi al pocăinţei pentru relele pe care le făcusem şi din cauza cărora am căzut între tâlharii păcatelor!

Domnul ne-a izbăvit de ei. Pentru că toţi cei care mergeau pe lângă noi şi ne-au lăsat acolo coborau şi ei din Ierusalim. Sărmanii… cei care coboară nu te pot ajuta niciodată. Numai Samariteanul milostiv [poate], care urcă spre Ierusalim, care vine de jos în sus şi care-i caută pe cei căzuţi şi pierduţi, să-i ridice şi să-i ducă iarăşi la starea sfântă din care căzuseră, la locul de oaspeţi, adică în Biserica Domnului, în adunarea Domnului, unde plăteşte El pentru noi ca să fim vindecaţi. Adunările frăţeşti sunt ca un spital în care Samariteanul milostiv adună sufletele bolnave pe care le strânge de pe drumurile păcatului şi doreşte să le dea vindecarea şi mântuirea din nou.

În adunarea noastră sunt fraţii iubiţi care ne mărturisesc nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi în grija cărora ne dă bunul Samaritean să ne ajute, ca să ne vindecăm deplin şi să ne putem păstra sănătatea, şi să putem lucra şi noi, după ce ne‑am însănătoşit, pentru El. În această adunare, Domnul ne-a încredinţat acestor ospătari ca într-un han de călători (…), până vom ajunge cu toţii la starea cea înaltă din Ierusalimul ceresc, până va veni Domnul să ne caute şi să ne găsească acolo unde ne-a aşezat El, pentru ca să ne căpătăm sănătatea şi mântuirea noastră sufletească.

Fraţi preaiubiţi şi surorile noastre! Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru marele har pe care l-a arătat faţă de noi când ne-a cercetat şi ne-a găsit unde eram căzuţi, şi S-a aplecat spre noi, să ne aducă şi să ne ridice pe asinul Său, în mijloacele Lui de transport, şi să ne ducă în adunarea unde ne-a încredinţat fraţilor care poartă grijă de sănătatea şi de mântuirea noastră până va veni Domnul. Rămâneţi în Casa Domnului, în casa de oaspeţi, în hanul Domnului, unde El a trimis îngrijitorii Săi să ne sfătuiască, să ne îndrume, să ne mustre sau să ne mângâie. Samariteanul milostiv a turnat întâi pe rănile celui căzut untdelemn, adică un calmant, o mângâiere, o îmbărbătare, un îndemn cu dragoste. Pentru ca omul căzut în starea aceasta să nu-şi piardă speranţa, ci să aibă încredere că şi pentru el a trimis Dumnezeu o clipă de îndurare şi a pregătit un prilej de mântuire. Când am auzit Cuvântul Domnului, l‑am auzit cuvânt de mângâiere, cuvânt de lacrimi, cuvânt de îmbărbătare… un cuvânt dulce de chemare: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva şi deschide, voi intra la el, voi cina cu el, voi nopta cu el, voi sta lângă el până dimineaţă, când va veni învierea şi viaţa veşnică”.

Fericiţi cei care au ascultat chemarea cea dulce şi blândă şi au primit îndemnurile şi mângâierile Domnului. (…) Lor li s-a turnat pe răni un calmant sfânt. Când Mântuitorul spune: „Veniţi la Mine voi, toţi cei împovăraţi şi cei chinuiţi şi Eu vă voi da odihnă”, ce calmant mângâietor este pe rana sufletelor noastre un astfel de untdelemn vindecător… Îi mulţumim Domnului pentru această stare. El n-a venit să ne mustre cum ne mustră alţii când cădem în vreo nenorocire: „Aşa‑ţi trebuie! De ce te-ai dus? De ce n-ai avut grijă? De ce n-ai avut minte? De ce ai făcut aşa? De ce ai făcut aşa?”. Numai mustrări şi judecăţi…

Domnul S-a apropiat cu milă de noi. El a văzut în ce stare eram. Şi, după ce ne-a dat mângâierea şi îmbărbătarea Cuvântului Său, după aceea ne-a adus şi mustrările din cauza păcatului care ne căzuse şi ne prăbuşise acolo. Altă dată a spus El: „Vezi, de-acum te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti. Vezi, ai păţit rău: te-au prăbuşit păcatele, ai ajuns un nenorocit… pătimaş cu băutura, pătimaş cu fumatul, pătimaş cu lăcomia, cu răutatea, cu certurile, cu zavistiile, cu neînţelegerile, cu gândurile rele, cu trufia, cu toate celelalte fapte rele care sunt tâlharii ce-i pândesc pe toţi cei care coboară din Ierusalim, adică părăsesc starea curată şi se duc spre păcat, şi se prăbuşesc spre poftele şi păcatele veacului acestuia. Dumnezeu ne-a izbăvit de ele. Dar – după ce ne-a dat mângâierea, după ce ne-a vindecat rănile, după ce ne-a dus în casa adunărilor Sale, după ce ne-a încredinţat îngrijitorilor Săi – ne porunceşte acum la fel ca slăbănogului de la lacul Betesda: „Vezi, acum te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti. Te-am ajutat să ajungi spre Ierusalim, în adunarea sfântă, sub îngrijirea sfântă, unde ai Cuvântul Sfânt, cântările sfinte, rugăciunile binecuvântate, fraţii sfinţi. Să nu-i mai părăseşti. Să nu mai cazi din nou. Să nu părăseşti adunarea, să nu te depărtezi de adunarea sfântă şi să nu mai asculţi şoaptele acelora care te îndeamnă şi te ispitesc să-i părăseşti pe fraţi, să părăseşti adunarea şi să te duci în alte părţi”.

Aveţi grijă, pentru că aceasta este o poruncă, nu numai un sfat. Şi o condiţie pentru păstrarea mântuirii noastre, nu numai pentru ferirea noastră de prăbuşiri. Noi, dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi rămânem acolo unde ne-a aşezat El, şi ascultăm de mai-marii noştri care sunt puşi să ne mărturisească nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne sfătuiască să mergem pe calea cea bună, dacă ascultăm de ei, atunci rămânem mai departe credincioşi în Biserica Domnului, în adunarea Domnului în care ne-a chemat El de la început şi în care au fost părinţii şi înaintaşii noştri.

Desigur că, în lupta noastră pentru vindecarea deplină şi pentru păstrarea noastră în starea cea sfântă, în locul cel sfânt, în adunarea cea sfântă în care ne-a adus Domnul după ce ne-am predat şi ne-am hotărât pentru El, ispititorul ne va mai aduce multe ispite şi mulţi ispititori. Dar, dacă noi stăm tari în ascultarea Domnului, dacă păstrăm sfântă legătura noastră de ascultare cu fraţii şi îndrumătorii noştri şi suntem strâns legaţi prin iubire, prin rugăciune şi prin părtăşie frăţească cu adunarea din care Domnul a făcut să facem noi parte şi în care ne-a adus El în clipa legământului, atunci, prin aceste binecuvântate ziduri de apărare şi locuri de adăpost, el ne fereşte de căderi, de prăbuşiri şi de nenorociri din care, dacă nu ne-am mai feri şi am mai cădea iarăşi, ar fi cu neputinţă să fim izbăviţi din nou.