Doamne, eu mereu tot cuget rostul multora pe lume,
dar oricât mi-aş bate capul, nu găsesc răspuns anume…
Multă vreme suferinţei nu-i vedeam un rost sub soare
până ce-am privit mai bine viaţa asta trecătoare,
până ce-am luat aminte ce rămâne şi ce piere,
şi-atunci am văzut măsura dintre râset şi durere,
dintre soarta şi sfârşitul celor cu viaţa-amară
şi-ale celor cu o viaţă păcătoasă şi uşoară.
Şi când am luat aminte la răsplata lor odată,
am văzut că suferinţa este binecuvântată,
că ea face calea strâmtă să sfârşească-n fericire,
pe când viaţa fără lacrimi duce-n veşnica pieire.
De aceea-n astă lume, unul trece ca prin apă,
fără plâns şi fără chinuri el trăieşte pân’ la groapă,
pe când altul, de cum naşte până trebuie să moară,
când o suferinţă-i trece, alta vine şi-l doboară,
– dar acela-n suferinţă stă în legături cu Cerul,
pe când cel fără necazuri este-nvârtoşat ca fierul.
Şi-am văzut în lumea asta, în tot necuprinsul Firii,
că durerea-i rânduită ca un drum al mântuirii,
lacrimile suferinţei şi suspinele-ndurate
fac privirile mai limpezi şi le-nalţă mai curate
şi fac inima mai bună, mai smerită, mai tăcută
şi viaţa-n ascultare mai lui Dumnezeu plăcută…
Frate drag, străin şi singur, ce plângi fără mângâiere,
care singur porţi povara şi durerea ta-n tăcere,
nu huli Numele Celui ce ţi-a dat această cruce,
ci ţi-o poartă cu răbdare, căci la mântuire duce,
şi te bucură purtând-o, căci din spinele durerii
împleti-ţi-vei în cunună trandafirul mângâierii.
Suferinţă, leagăn dulce ce mă leagănă întruna,
mulţi se plâng când mergi la dânşii, eu te cânt întotdeauna,
căci în leagănul tău aspru e aşa de dulce somnul
şi atunci mă priveghează mai cu bucurie Domnul.
Suferinţă, prieten dulce care mă-nsoţeşti în viaţă,
tu m-ai învăţat de tânăr să privesc şi moartea-n faţă,
Tu mă-nveţi ca niciodată să nu caut a lumii-avere,
nici plăcerea cea de-o clipă, căci ea-i veşnică durere…
Suferinţă, crainic dulce, solul mântuirii sfinte,
tu mi-ai arătat viaţa şi pe Domnul înainte,
tu mi-ai spus să nu caut reazem nicăieri în astă lume,
ci încrederea mea-ntreagă către Domnul să mă-ndrume.
Suferinţă, suferinţă, tu-mi eşti soră şi mi-eşti mamă,
cât mă ţii tu lângă Domnul, n-am de moarte nici o teamă,
când îmi legeni tu iubirea, viersul meu se face miere,
de-l doreşte-o lume-ntreagă
şi mi-l caută,
şi mi-l cere…
Suferinţă, suferinţă, fiica cerului albastru,
când spre zările senine zboară gândul meu sihastru,
eu Îl rog pe Cel ce Crucea a purtat-o-n umilinţă
să te ţină-mbrăţişată dulce cu a mea fiinţă,
să mă legene întruna sânul tău de mamă bună,
pregătindu-mă de Nuntă, cu a Cerului cunună,
şi făcându-mi viersul dulce ca o hrană şi-o putere
pentru toţi acei ce Domnul şi-I sfinţeşte
prin durere…