Vorbirea fratelui Ioan Opriş la o adunare de revelion – 1972
Slăvit să fie Domnul!
Prin harul lui Dumnezeu şi prin îngăduinţa Lui, câteva cuvinte vreau să spun şi eu din Epistola Sfântului Pavel către Galateni, capitolul 5, versetele 4-12: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm, prin credinţă, nădejdea neprihănirii. Căci în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste. Voi alergaţi bine. Cine v-a tăiat calea, ca să n-ascultaţi de adevăr? Înduplecarea aceasta nu vine de la cel ce v-a chemat. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala. Eu, cu privire la voi, am în Domnul o încredere că nu gândiţi altfel. Dar cel ce vă tulbură va purta osânda, oricine ar fi el. Cât despre mine, fraţilor, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus. Şi de s-ar tăia măcar de tot cei ce vă tulbură pe voi”.
Plec din nou la versetul cel dintâi citit, versetul 4: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har”. Ce înseamnă lege? Legea înseamnă poruncă; legea înseamnă presă; legea înseamnă, cum se zice în ţara noastră, a vinului, „săitău”; legea înseamnă cleşte. „Cei care voiţi să fiţi sub Lege v-aţi despărţit de Hristos şi aţi căzut din har”. (Păcat că n-au rămas şi ceilalţi până în ultima clipă aici.) „V-aţi despărţit de Hristos şi aţi căzut din har… acei care vreţi să trăiţi sub Lege.” Tot ceea ce spune: „Nu face cutare, nu face cutare… de ce-ai făcut cutare… de ce-ai făcut cutare…”. Zice Sfântul Pavel: „Noi nu suntem dintre acei cu : «Nu lua!» şi „Nu gusta!»”. Tot ceea ce îţi spune mereu: „Nu face!”, aceea este lege; este un cleşte care te opreşte: „Nu face!”, „Nu fura!”, „Nu desfrâna!”, „Cinsteşte-l pe tatăl tău!”, „Iubeşte-o pe mama ta!”, „Respectă-l pe aproapele tău!”, „Fă cutare…!”. Asta-i lege… Asta-i lege… Şi cine vrea să-şi aplice lui o părticică de lege îşi face el o lege a lui… de pildă: „Trebuie să mă rog regulat dimineaţa şi seara”; „Trebuie neapărat să mă duc duminica la biserică şi la adunare”. Asta-i o lege. Trebuie să te duci neapărat. Trebuie! Trebuie, că-ţi cere cartea! Trebuie, căci zice tatăl tău, zice mama ta, zice fratele tău; zice soţul, zice soţia: „Du-te şi tu la adunare, măi! Du-te la biserică!”. „Trebuie”, aceasta este lege. E o constrângere. E ceea ce te strânge. Ceea ce te obligă. Ceea ce te sileşte. Şi cei ce trăiesc după aceste porunci, zice: „S-au despărţit de Hristos şi au căzut din har”.
Fraţilor, când eram mai tânăr, îmi aduc aminte, citeam mult şi plângeam. Mă rugam mult şi făceam mătănii multe. Apoi, de la un timp, le-am părăsit. Tot mai rar am făcut, apoi n-am mai făcut deloc. Şi acum, spre bătrâneţe, din nou am început să mai fac. Mă aplec mai greu, mai greoi, mai în silă, dar mă aplec să fac. Atunci când îmi fac rugăciunea mea singur, particulară. Cum zice Domnul: „Intră în odăiţa ta şi roagă-te Tatălui tău în ascuns. Şi atunci se întâmplă de atâtea ori că fac mătănii. Dar toate acestea nu sunt decât legi. „Nu lua”, „Nu gusta”, „Fă cutare” sau „Nu face cutare” sunt legi. Şi cine se ţine mereu de legi, acesta s-a despărţit de Hristos şi cade din har. Tu trebuie să ai legea Duhului scrisă în inima ta. Ea trebuie să-ţi spună continuu ce să faci. Să ai chipul Dumnezeului celui viu mereu înaintea ta. „Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei”, cum zice Sfântul Pavel în Evrei 12. „Care, pentru bucuria ce-I sta înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi acum şade de-a dreapta scaunului de mărire al lui Dumnezeu în ceruri”. Tu trebuie în continuu să fii frământat, să fii cheltuit, să fii dospit în aluatul Evangheliei lui Hristos. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala.”
Un mare predicator, cu numele Moody (îl avea America în secolul trecut; şi Europa îl avea pe Spurgeon), spunea odată într-o cuvântare a sa: „Atunci când m-am întors întâi la Dumnezeu, ţineam cu orice preţ să citesc cât mai mult. Şi citeam capitole după capitole. Acum mă mulţumesc să citesc şi mai puţin. De multe ori citesc poate un verset, două, trei, cinci dintr-un capitol. Dar acum mă silesc ca ceea ce am citit să traduc în faptă. Să trăiesc în mine însumi. Să aplic în fiinţa şi-n viaţa mea”.
S-au făcut şcoli biblice; se dau lecţii la oameni. Citeşte! Am spus şi eu de-atâtea ori: „Vine Postul Mare: citiţi cât mai mult Psaltirea; cât mai mult psalmii lui David… cât mai mult!”. Eu aveam canon să citesc toată Psaltirea o dată pe săptămână şi încă o catismă în plus (deci încă vreo opt psalmi în plus). Şi aceasta a mers aşa în şir nu ştiu câte săptămâni… nu ştiu câte luni… Poate cu anii, a mers aşa. Citeam mereu. Dar înţelegeam puţin. Acum citesc mult mai puţin, însă mă silesc să trăiesc mai mult. Mă silesc să adâncesc mai mult. Mă las să fiu pătruns de aceste dumnezeieşti şi scumpe, şi sfinte porunci şi învăţături. Ele să fie ca un aluat care încontinuu să se întindă în făina vieţii mele; şi, ori în dreapta, ori în stânga, ori în sus, ori în jos, oriunde m-aş duce, orice-aş face, eu mereu am pe Domnul şi Evanghelia Lui în cap. Eu Îl am pe Domnul şi pe fraţi… să văd adunările. Chiar dacă era vară şi mai făceam şi eu câte-o treabă pe-acasă (fac şi-acuma, slavă lui Dumnezeu!, dar mai puţină, că-i iarnă şi nu-s treburi prea multe), când mă duceam şi eu în grădină să sap sau să plivesc acolo, săpând, trăgeam pământ pe lângă porumb sau pe lângă sfeclă, sau pe lângă varză, dar gândul meu era la fratele cutare din Oradea-Mare; la sora cutare, care zace pe pat în Pechea, judeţul Covurlui, de 14 ani; sau la Mărioara care-i la Braşov, de 27 de ani pe pat; sau la Valentin, care-i de 17 ani pe pat în Cluj; sau la sora Lina din Ighiel (satul meu natal), de 27 de ani pe pat; sau la sora Iova, care de 49 de ani e suferindă şi bolnavă, şi-i mai mult pe pat decât în picioare; şi la fratele Pătru de la noi, al lui Soricu, care de 49 de ani îşi poartă trupul lui pe două bâte şi are un picior aşa de umflat (fraţii ştiu, că aicea-s doi fraţi de la mine din comună), are un picior aşa de gros ca un sac. Ce-i acolo sub bandajul acela noi nu ştim, numai Dumnezeu ştie. Soţia sa spunea într-o zi, printre altele, că, în urma unei răni deschise, a scos odată dintr-un genunchi cincisprezece oase. Ce o fi scos de-acolo, unde au stat oasele acelea, cum au fost alcătuite şi aranjate acolo, noi nu ştim nimic, nici nu discutăm mai mult decât atât. Omul acesta se duce, săracul, şi el, când poate… Acum tot mai rău îi e; tot mai rău îi e… tot mai rău îi e… tot mai rău. Dar când poate să se deplaseze o sută douăzeci de metri până la un alt bolnav de la noi din comună, la fratele Gheorghe, care zace pe pat de 22 de ani, se duce până la el. Când se duce la el, în casă, se aşază pe scaun, salută şi-apoi, dacă e frig, se-apropie şi pune un lemn pe foc… că el se poate mişca. (Şi-acasă mai taie lemne, mai face câte ceva, până poate. Ba, într-o zi l-am văzut că stătea într-un picior – că pe celălalt numai pe bâtă îl poate purta şi stătea cu el ridicat – şi, în nişte stâlpi de ciment mari de la poartă, destul de groşi, turnaţi cu ani de zile în urmă, trebuia să taie nişte găuri, ca să pună ţâţâni; şi el acolo, stătea într-un picior, se rezema cu mâna pe daltă şi, cu ciocanul, lovea mereu. Şi, cu multă răbdare şi cu multă migală, a săpat şi a făcut acolo…) Şi el, zic, se duce la fratele Gheorghe în casă şi-i pune câte-un lemn pe foc. Zice: „Gheorghe, eram în curte… sau eram la poartă şi am văzut că Maria ta se ducea la Călan să-şi cumpere ce-i trebuie. Şi m-am uitat că, cu cursa cealaltă, Mărie nu s-a întors… şi ţie poate ţi-e frig…”. Se duce şi-i pune lemne pe foc… „Poate ai nevoie de o lingură de apă, să-ţi dau… Poate ţi-a rămas uşa deschisă…”, cum a păţit într-o zi când era un ger cumplit, că a intrat o ţigancă în casă şi, când a ieşit, a tras uşa, dar n-a închis-o cumsecade. El i-a zis: „Închide uşa bine!”, dar ea a plecat ca o furtună şi a lăsat uşa deschisă. El nu s-a putut scula şi, când a venit [soţia lui] acasă, aproape îngheţat l-a găsit în pat. Focul se stinsese, uşa era deschisă… gerul era cumplit…
Şi, dragii mei, într-una din zile, omul acesta ce merge târându-se pe bâte, s a aşezat aci pe-o laviţă, pe-un scaun, şi, cum stătea aşa pe scaun, când a vrut să plece acasă, şi-a căutat şi el bâtele aşa frumos, să şi le ia, că erau rezemate de spatele scaunului, dar o bâtă era căzută jos; şi nu putea s-o ia. S-a tot întins, s-a tot întins şi cumva a prins-o şi zice: „O Doamne… cum m-am mai săturat şi de voi…”. Dar cel din pat, care de 22 de ani era pe pat, când a auzit aşa, a zis: „Doamne, dă-mi-le mie, Doamne!”. El spunea că s-a săturat de bâte. Celălalt zicea: „Doamne, dă-mi-le mie, Doamne!”.
Aşa, dragii mei… noi trebuie să căutăm să aplicăm şi să adâncim Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. „Milă voiesc, zice Domnul Iisus, nu jertfă”. Noi ne bazăm mereu pe ce putem noi face, pe ce putem noi da. Ortodocşii aprindem o lumânare… fratele cutare merge la adunare sau dă şi el o cotizaţie acolo, de doi, trei lei, de un leu… ceva pentru săraci… Domnul spune: „Milă voiesc!”. De sufletele care se pierd, de sufletele fără ajutor. Ajutorul în bani mai uşor îl dă oricine: un cincizeci de bani, un leu, doi lei, cinci lei… altul dă cu sutele. Dar vă aduceţi aminte de unii care dădeau cu sutele şi Domnul totuşi nu pe aceia i-a lăudat, ci pe aceea ce-a dat doi bănuţi, că erau singurii ei bani pe care-i avea pentru traiul vieţii. Şi pe ea a lăudat-o, pe cea cu doi bănuţi; măcar că doi bănuţi, în casieria pentru săraci sau în cutia pentru săraci, nu conta aproape nimic. Totuşi Domnul Iisus pe femeia văduvă a lăudat-o, pentru că ea i-a dat din toată inima ei şi din toată sărăcia ei; a pus doi bănuţi acolo. Iar pe cei ce dădeau cu sutele nu-i lăuda.
În capitolul 11 de la Luca, versetul 41 spune aşa: „…voi daţi zeciuială din izmă, din mărar, din rută, din chimen”. Şi în altă parte, la Matei, zice: „…şi aţi lăsat cele mai de lipsă lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia. Acestea trebuiau ţinute şi pe celelalte să nu le fi lăsat”. Acestea trebuiau ţinute: dreptatea, mila şi credincioşia. Acestea sunt esenţialul, esenţa, acestea au prioritate, acestea-s cele dintâi în drept; acestea trebuiau ţinute. Pe celelalte… să nu le fi lăsat. Domnul zice aşa: „Voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din rută”; iar în Mica, în capitolul 6 spune aşa: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul şi cu ce voi ieşi înaintea Lui? Îl voi întâmpina pe Domnul cu miei şi cu viţei de un an? Primeşte Domnul mii de berbeci sau zeci de mii de litri de untdelemn? Sau să aduc eu pe propriul meu copil ca jertfă de ispăşire pentru păcatul meu?”. Ţi s-a arătat, omule, că alta cere Domnul de la tine şi alta vrea El: să umbli smerit cu Dumnezeul tău, să iubeşti mila şi să iubeşti dreptatea. Mila faţă de aproapele, dreptatea faţă de aproapele şi credincioşia sau smerenia faţă de Dumnezeu.
Dreptatea, mila şi credincioşia… Stăpânul, în marea Lui bunătate, e mulţumit dacă, faţă de El, o singură poruncă o atingem şi o păstrăm: credincioşia. Să i rămânem credincioşi, statornici. Iar când e vorba de aproapele nostru, de semenul nostru, ne dă două porunci esenţiale şi de căpetenie: dreptatea şi mila. Să faci dreptate aproapelui tău şi milă faţă de aproapele tău.
Şi acum mă întorc la ceea ce am citat, de la Luca 11, cu 41. Zice: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate şi cele din afară”. Să zicem că fiecare merge la adunare sau la biserică cu obolul lui, cu porţia lui. Unul pune o lumânare de cincizeci de bani, altul pune una de cinci lei; unul merge şi dă douăzeci şi cinci de bani pe disc, celălalt pune doi lei, cinci lei pe disc; unul merge şi dă o prescură sau cine ştie ce dă… fiecare dă ce crede şi ce poate şi cum vrea el. Dar Domnul spune: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate şi cele din afară”. Auziţi, dragii mei, că, fără cele dinăuntru, cele din afară nu-s curate? Şi noi avem obiceiul ca la ce nu-i curat să-i spunem, cum? Spurcat. Deci, iată, jertfa ta poate să fie spurcată, dacă nu e însoţită de milostenia cea dinăuntru. Şi milostenia cea dinăuntru care-i? „Milă voiesc…” faţă de cel ce zace pe pat; faţă de cel necăjit; faţă de cel amărât. Şi ajutându-l; dar mângâindu-l! Şi aceasta este o milă. Să-ţi fie milă de el.
Evanghelia ne arată că pe un drum au trecut şi au văzut pe unul căzut între tâlhari trei persoane. Unul s-a uitat la el… s-a dus mai departe, în drumul lui. Celălalt poate o fi zis – poate, zic asta de la mine –, poate o fi zis în gândul lui: „Săracul… cât e de chinuit, cum se zbate în sânge… dar nu eu i-am cauzat rănile, aşa că nu-s eu vinovatul”. Şi şi-a văzut şi el de drum mai departe. Şi numai al treilea s-a dat jos de pe dobitocul lui şi s-a coborât acolo până la el, unde se găsea jos, căzut în praf, bătut şi plin de vânătăi şi de sânge, aproape mort. L-a dezbrăcat de tot ce avea şi a turnat untdelemn şi vin peste el. „Milă şi iertare.” L-a dus la o casă de oaspeţi. Pe câţi am dus noi la casa de oaspeţi? Pe câţi am dus noi la adunare, cum a făcut Filip când a zis: „Natanail, noi L-am aflat pe Domnul, Cel despre care se vorbeşte în Lege şi în Scripturi”. „Din Nazaret poate fi ceva bun?” „Vino şi vezi!” Doar atât, doar atât i-a zis Filip. Nu arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu că ar fi zis mai mult decât atât: „Vino şi vezi!”. Şi Natanail, sincer în inima lui, l-a ascultat pe Filip şi a păşit după el şi s-a dus. Şi când s-a apropiat de Domnul Iisus – poate mai aveau cinci, zece paşi –, Domnul, când îl vede de la distanţă, zice: „Iată un israelit în care cu adevărat nu este vicleşug”. „Rabi, de unde mă cunoşti?” „Înainte de a vorbi tu cu Filip, când erai sub smochin, te-am văzut eu pe tine.” „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” „Că ţi-am spus aceste lucruri crezi? Mai mari decât acestea vei vedea!” Adică el a rămas pe urmă lângă Domnului Iisus şi a devenit apostol. Apostolul Bartolomeu, dacă nu mă înşel, i s-a spus mai târziu. „Da, zice, Eu te-am văzut pe tine când erai sub smochin”.
Sfinţii Părinţi împart în două cazul acesta, cu el sub smochin. Unii zic că Natanail avea obiceiul ca, sub smochinii pletoşi şi cu frunze late din grădină, să stea şi să se roage acolo… Undeva sub nişte smochini deşi, unde nu-l vedea nimeni, acolo avea el locul de rugăciune, de refugiu, acolo era „cămara” lui unde intra el, [cum spune Domnul]: „Intră în cămara ta şi roagă-te Domnului Dumnezeului tău în ascuns… Părintelui tău în ascuns”. Şi el acolo se ducea. Şi Domnul îl cunoştea pe el acolo. Era locul tainic pe care numai el şi-l ştia. El se ducea acolo. Acolo, departe de zgomotul lumii, de zgomotul familiei.
Alţii spun că acesta, care era cam de seama Mântuitorului, atunci când era copilaş mititel şi hoardele sau, mai bine zis, soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani de zile, părinţii săi, care au aflat despre acestea, l-au ascuns [sub un smochin], când au venit şi la ei.
De fapt, soldaţii lui Irod şi au mers şi la Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Şi au mers şi au căutat-o şi pe Fecioara Maria, despre care au aflat că e în casa unui bătrân cu numele Iosif. Dar Iosif a primit înştiinţare în vis de la înger şi a plecat în Egipt, în ţară străină, şi acolo a fost salvat [Pruncul].
Iar la urmă, Irod moare mâncat de viermi de viu. În scurt timp moare. Şi atunci îngerul Domnului îl înştiinţează iarăşi în vis pe Iosif: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi te întoarce acasă, că a murit cel ce avea gând rău asupra Pruncului”. Aşa ia Dumnezeu din calea planurilor Lui… aşa ia Dumnezeu orice obstacol, orice stâlp, orice cioată care se pune în calea planului lui Dumnezeu. Aşa le spulberă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Şi locul lui îl ia Irod celălalt; ca şi acesta să moară tot mâncat de viermi mai târziu, cum arată în Faptele Apostolilor că, într-una din zile, ţinea o cuvântare şi supuşii lui, suita lui, cei din anturajul lui, miniştrii lui, careva dintre ei (că sunt unii linguşitori) l-au ridicat în slavă şi au spus către împăratul: „Vai de mine, bine-a mai vorbit! Glas de Dumnezeu, nu de om!”. Şi împăratul aşa s-a uns cu această laudă… şi n-a răspuns nimic. Să fi zis: „Doar şi eu sunt un om ca toţi oamenii; un muritor şi-un păcătos, şi-un greşit”. Dar el n-a spus nimic. Şi de viu l-au început atunci viermii şi l-au mâncat.
Dumnezeu aşa înlătură toate cioatele din faţa copiilor Săi. „O mie va cădea alături de tine şi zeci de mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se apropie. Că El porunceşte îngerilor Săi să te poarte pe palme, să nu se împiedice de piatră piciorul tău.”
Dragii mei, Dumnezeu a făcut minuni cu toţi omenii şi face cu fiecare… Şi a făcut şi cu mine. Numai de la închisoare, de şase ori m-a scăpat. Şi iată, sunt doisprezece ani de când am venit de la închisoare. Am mai fost hărţuit, dus ici-co¬lea şi întrebat câte ceva. Dar încolo nu mi-au avut baiul. Şi când mă gândesc că atâţia oameni ca brazii îşi dorm somnul de veci acolo, unii chiar fără cruce la cap, cum era unul din Şard, din comuna vecină; şi cum era unul, preotul Tomescu din Orăştie, care era preot în Balşa. De când sunt acolo… Eu m-am întors de doisprezece ani… şi ei, înainte cu trei, patru ani de zile, au murit acolo. Unul pe Canal şi altul în altă parte. Şi din ăştia au fost cu miile… Douăzeci şi cinci de mii au rămas numai pe Canal, morţi acolo.
„Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă”… Nu numai să iei crucea s-o porţi ca un jug. Că foarte mulţi poartă crucea ca jugul, dar nu-I urmează Lui cu credinţă. Cum zicea Părintele Iosif, arătându-L pe Domnul Iisus, [Care spunea]: „Cu crucea după Mine, fiule! După Mine, fiule, cu crucea! După Mine, şi nu după tine”. Nu tăia din cruce, nu scurta din cruce! Nu te duce în dreapta sau în stânga, sau în sus, sau în jos! N-o pune jos de câte ori ţi se pare grea, ci fă-ţi din ea jug. Ia-o după cap şi du-o înainte. „Toţi care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat şi Mie Mi-aţi urmat cu credinţă, veniţi de luaţi darurile ce am pregătit Eu vouă şi cununile cereşti”. Către aceştia va zice: către cei obosiţi. „…Că jugul Meu e bun şi sarcina Mea e uşoară.”
Noi zicem: „Crucea mea-i grea… Crucea mea-i mai grea ca la toată lumea”. Domnul Iisus spune: „Sarcina Mea sau crucea Mea-i uşoară”. Domnul Iisus zice că-i uşoară, şi tu zici că-i grea. Odată, în Ziua Judecăţii, se va vedea cine a avut dreptate: Domnul Iisus sau tu. Dacă a spus Fiul lui Dumnezeu că crucea Lui e uşoară, că sarcina Lui e uşoară, că jugul Lui e bun… tu zici că-i rău, că-i prea greu, că nu-l mai poţi duce, că a intrat carul în noroi şi nu-l mai poţi trage… şi aşa mai departe. Va sosi o zi când vei vedea că, dacă tu duceai crucea după El, crucea ta era uşoară. Dar dacă ai mers cu crucea după tine, după capul tău, ai târât-o şi ai dus-o numai aşa cum îşi duce o oaie o blană plină de râie… Şi-o duce, că n-are ce face, că ea nu se poate dezbrăca de ea şi şi-o duce. Aşa îţi duci şi tu, fratele meu sau sora mea, crucea. Dacă ţi se pare povară, să ştii că şi este povară. Şi te va zdrobi într-o zi această povară, dacă o duci fără Domnul.
La Matei capitolul 11, versetul 25 zice aşa: „Te laud, Tată al cerului şi al pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei învăţaţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, că aşa a fost bunăvoinţa Ta”. Dacă în planul lui Dumnezeu [a fost şi] dacă Dumnezeu a vrut să ne descopere nouă, unor oameni fără carte sau cu carte destul de puţinică, să ne descopere taina şi planul mântuirii Sale, noi nu suntem în stare nicicând să-I mulţumim şi să-I aducem osanale şi laude, şi cinste pentru harul că S-a îndurat de noi şi ne-a făcut părtaşi acestui plan de mântuire şi acestei căi, şi acestui drum binecuvântat şi măreţ. Via Dolorosa, calea durerii, e calea noastră. Noi pe aceasta ne-am ales-o şi pe aceasta să cădem de oboseală. Dar să nu cădem de oboseală, cum zice Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: „Să nu cădeţi de oboseală în inimile voastre. Să vă întăriţi inimile voastre”.
Şi acolo zice: „Te laud, Tată al cerului şi al pământului, că ai ascuns aceste lucruri…”. Noi ştim că mama, când ascunde ceva de copii – fie bani, fie un lucru de preţ –, ascunde să nu umble copiii cu el. Fie că-l poate sparge, fie că-l poate pierde, fie că cine ştie ce s-ar alege de el. Noi ştim că atunci mama sau tata, părinţii, ascund… Sau sunt şi soţi care ascund unul de altul ceva, aceia care nu trăiesc în fidelitate sau în destulă curăţenie unul faţă de altul şi ascund. Dar noi ştim că ceea ce se ascunde de aceea se pune undeva dosit, ca să nu-l găseşti. Doar de-aia îl ascunzi, să nu-l găsească. Ei, Domnul Iisus zice: „Tu ai ascuns aceste lucruri”. Aceste lucruri…: harul Împărăţiei lui Dumnezeu, harul măreţ al Evangheliei milei şi iertării lui Dumnezeu le-ai ascuns de cei învăţaţi şi de cei pricepuţi.
A fost o înmormântare la noi, la Ighiu. A fost cineva acolo la înmormântare şi a ţinut o vorbire seara, la priveghere, şi a spus, adresându-se mortului: „Scumpul meu, scumpul meu, de câte ori te-am îndemnat să vii la Hristos, să te întorci la Hristos cu un ceas mai devreme, şi tu mi-ai spus… mereu mi-ai spus: «Eu nu pot. Eu sunt din neam mare, eu sunt din neam ales, eu sunt din neam de frunte, de oameni… Eu nu pot să mă demit, să mă cobor cu toate tărâţele, cu toţi oameniinute şi pe celelalte să nu le fi lăsat”. Acestea trebuiau ţinute: dreptatea, mila şi credincioşia. Acestea sunt esenţialul, esenţa, acestea au prioritate, acestea-s cele dintâi în drept; acestea trebuiau ţinute. Pe celelalte… să nu le fi lăsat. Domnul zice aşa: „Voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din rută”; iar în Mica, în capitolul 6 spune aşa: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul şi cu ce voi ieşi înaintea Lui? Îl voi întâmpina pe Domnul cu miei şi cu viţei de un an? Primeşte Domnul mii de berbeci sau zeci de mii de litri de untdelemn? Sau să aduc eu pe propriul meu copil ca jertfă de ispăşire pentru păcatul meu?”. Ţi s-a arătat, omule, că alta cere Domnul de la tine şi alta vrea El: să umbli smerit cu Dumnezeul tău, să iubeşti mila şi să iubeşti dreptatea. Mila faţă de aproapele, dreptatea faţă de aproapele şi credincioşia sau smerenia faţă de Dumnezeu.
Dreptatea, mila şi credincioşia… Stăpânul, în marea Lui bunătate, e mulţumit dacă, faţă de El, o singură poruncă o atingem şi o păstrăm: credincioşia. Să i rămânem credincioşi, statornici. Iar când e vorba de aproapele nostru, de semenul nostru, ne dă două porunci esenţiale şi de căpetenie: dreptatea şi mila. Să faci dreptate aproapelui tău şi milă faţă de aproapele tău.
Şi acum mă întorc la ceea ce am citat, de la Luca 11, cu 41. Zice: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate şi cele din afară”. Să zicem că fiecare merge la adunare sau la biserică cu obolul lui, cu porţia lui. Unul pune o lumânare de cincizeci de bani, altul pune una de cinci lei; unul merge şi dă douăzeci şi cinci de bani pe disc, celălalt pune doi lei, cinci lei pe disc; unul merge şi dă o prescură sau cine ştie ce dă… fiecare dă ce crede şi ce poate şi cum vrea el. Dar Domnul spune: „Daţi milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate şi cele din afară”. Auziţi, dragii mei, că, fără cele dinăuntru, cele din afară nu-s curate? Şi noi avem obiceiul ca la ce nu-i curat să-i spunem, cum? Spurcat. Deci, iată, jertfa ta poate să fie spurcată, dacă nu e însoţită de milostenia cea dinăuntru. Şi milostenia cea dinăuntru care-i? „Milă voiesc…” faţă de cel ce zace pe pat; faţă de cel necăjit; faţă de cel amărât. Şi ajutându-l; dar mângâindu-l! Şi aceasta este o milă. Să-ţi fie milă de el.
Evanghelia ne arată că pe un drum au trecut şi au văzut pe unul căzut între tâlhari trei persoane. Unul s-a uitat la el… s-a dus mai departe, în drumul lui. Celălalt poate o fi zis – poate, zic asta de la mine –, poate o fi zis în gândul lui: „Săracul… cât e de chinuit, cum se zbate în sânge… dar nu eu i-am cauzat rănile, aşa că nu-s eu vinovatul”. Şi şi-a văzut şi el de drum mai departe. Şi numai al treilea s-a dat jos de pe dobitocul lui şi s-a coborât acolo până la el, unde se găsea jos, căzut în praf, bătut şi plin de vânătăi şi de sânge, aproape mort. L-a dezbrăcat de tot ce avea şi a turnat untdelemn şi vin peste el. „Milă şi iertare.” L-a dus la o casă de oaspeţi. Pe câţi am dus noi la casa de oaspeţi? Pe câţi am dus noi la adunare, cum a făcut Filip când a zis: „Natanail, noi L-am aflat pe Domnul, Cel despre care se vorbeşte în Lege şi în Scripturi”. „Din Nazaret poate fi ceva bun?” „Vino şi vezi!” Doar atât, doar atât i-a zis Filip. Nu arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu că ar fi zis mai mult decât atât: „Vino şi vezi!”. Şi Natanail, sincer în inima lui, l-a ascultat pe Filip şi a păşit după el şi s-a dus. Şi când s-a apropiat de Domnul Iisus – poate mai aveau cinci, zece paşi –, Domnul, când îl vede de la distanţă, zice: „Iată un israelit în care cu adevărat nu este vicleşug”. „Rabi, de unde mă cunoşti?” „Înainte de a vorbi tu cu Filip, când erai sub smochin, te-am văzut eu pe tine.” „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” „Că ţi-am spus aceste lucruri crezi? Mai mari decât acestea vei vedea!” Adică el a rămas pe urmă lângă Domnului Iisus şi a devenit apostol. Apostolul Bartolomeu, dacă nu mă înşel, i s-a spus mai târziu. „Da, zice, Eu te-am văzut pe tine când erai sub smochin”.
Sfinţii Părinţi împart în două cazul acesta, cu el sub smochin. Unii zic că Natanail avea obiceiul ca, sub smochinii pletoşi şi cu frunze late din grădină, să stea şi să se roage acolo… Undeva sub nişte smochini deşi, unde nu-l vedea nimeni, acolo avea el locul de rugăciune, de refugiu, acolo era „cămara” lui unde intra el, [cum spune Domnul]: „Intră în cămara ta şi roagă-te Domnului Dumnezeului tău în ascuns… Părintelui tău în ascuns”. Şi el acolo se ducea. Şi Domnul îl cunoştea pe el acolo. Era locul tainic pe care numai el şi-l ştia. El se ducea acolo. Acolo, departe de zgomotul lumii, de zgomotul familiei.
Alţii spun că acesta, care era cam de seama Mântuitorului, atunci când era copilaş mititel şi hoardele sau, mai bine zis, soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani de zile, părinţii săi, care au aflat despre acestea, l-au ascuns [sub un smochin], când au venit şi la ei.
De fapt, soldaţii lui Irod şi au mers şi la Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Şi au mers şi au căutat-o şi pe Fecioara Maria, despre care au aflat că e în casa unui bătrân cu numele Iosif. Dar Iosif a primit înştiinţare în vis de la înger şi a plecat în Egipt, în ţară străină, şi acolo a fost salvat [Pruncul].
Iar la urmă, Irod moare mâncat de viermi de viu. În scurt timp moare. Şi atunci îngerul Domnului îl înştiinţează iarăşi în vis pe Iosif: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi te întoarce acasă, că a murit cel ce avea gând rău asupra Pruncului”. Aşa ia Dumnezeu din calea planurilor Lui… aşa ia Dumnezeu orice obstacol, orice stâlp, orice cioată care se pune în calea planului lui Dumnezeu. Aşa le spulberă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Şi locul lui îl ia Irod celălalt; ca şi acesta să moară tot mâncat de viermi mai târziu, cum arată în Faptele Apostolilor că, într-una din zile, ţinea o cuvântare şi supuşii lui, suita lui, cei din anturajul lui, miniştrii lui, careva dintre ei (că sunt unii linguşitori) l-au ridicat în slavă şi au spus către împăratul: „Vai de mine, bine-a mai vorbit! Glas de Dumnezeu, nu de om!”. Şi împăratul aşa s-a uns cu această laudă… şi n-a răspuns nimic. Să fi zis: „Doar şi eu sunt un om ca toţi oamenii; un muritor şi-un păcătos, şi-un greşit”. Dar el n-a spus nimic. Şi de viu l-au început atunci viermii şi l-au mâncat.
Dumnezeu aşa înlătură toate cioatele din faţa copiilor Săi. „O mie va cădea alături de tine şi zeci de mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se apropie. Că El porunceşte îngerilor Săi să te poarte pe palme, să nu se împiedice de piatră piciorul tău.”
Dragii mei, Dumnezeu a făcut minuni cu toţi omenii şi face cu fiecare… Şi a făcut şi cu mine. Numai de la închisoare, de şase ori m-a scăpat. Şi iată, sunt doisprezece ani de când am venit de la închisoare. Am mai fost hărţuit, dus ici-co¬lea şi întrebat câte ceva. Dar încolo nu mi-au avut baiul. Şi când mă gândesc că atâţia oameni ca brazii îşi dorm somnul de veci acolo, unii chiar fără cruce la cap, cum era unul din Şard, din comuna vecină; şi cum era unul, preotul Tomescu din Orăştie, care era preot în Balşa. De când sunt acolo… Eu m-am întors de doisprezece ani… şi ei, înainte cu trei, patru ani de zile, au murit acolo. Unul pe Canal şi altul în altă parte. Şi din ăştia au fost cu miile… Douăzeci şi cinci de mii au rămas numai pe Canal, morţi acolo.
„Toţi care, în viaţ