Viața pare că dintr-o dată nu mai e viață, că nu mai are farmec, că nu mai e ce a fost.
Parcă nici dimineața nu mai e cum era. Mai mult negură, mai mult nor… Seninul parcă s-a dus. Și de pe zări și de pe inimi…
Oamenii merg pe străzi cu capul în pământ și cu mască pe față, că nici nu se mai recunosc unii pe alții. Doar jumătăți de fețe, doar jumătăți de rosturi, doar jumătăți de visuri, doar jumătăți… Da, ni s-au acoperit gurile, să nu putem comenta! Bine că nu ne-au pus ochelari negri pe ochi și că ne-a rămas liberă vederea, discernerea cea bună a lucrurilor. Să ne folosim din plin de acest amănunt. Să discernem!
E un context dificil de viață. Frica a pus stăpânire pe oameni: ba să fugim în munți, ba să stăm cum o fi că în curând totul se va schimba, să ne facem provizii că în curând nu va mai fi nimic… Vine criza, nu vom avea unde să muncim, nu vom avea medicamente, nu vom avea alimente… Mai putem duce copii la școală? Cu ce ne vom încălzi că se vor scoate lemnele de foc din consum? Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca? Întrebări de pe buzele tuturor… Negură pe fețele tuturor… În fața acestora, să discernem lucrurile!
Evanghelia despre grijile vieții exact la astfel de griji se referă. Sau poate credem că grijile din pandemie sunt diferite și deci pot fi acceptate și avem voie să le purtăm. Dar ele sunt sau nu sunt griji. Mântuitorul spune simplu: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei 6, 31-34). Parcă tocmai pentru acum a fost scrisă această Evanghelie.
Ne ține pe noi lipsa hranei? Păsările cerului ne vor osândi! Ne ține lipsa îmbrăcămintei? Crinii câmpului ne vor judeca!
Da, în aceste vremuri se întrevede o schimbare și tot omul dorește revenirea la normal.
Să ne întoarcem dar, să revenim la normal. Adică la viața curată, la fapta cea bună, la dragostea de oameni și de Dumnezeu, la rugăciune, la milostenie, la curăția inimii, la blândețe… Și toate celelalte vor veni pe deasupra. Ziua însăși le are pe ale sale: și pe cele bune și pe cele rele. „Ziua de mâine se va îngriji de ale sale“. Ajunge!
Ce se va putea face cu proviziile pe care vor oamenii să și le facă? Ori le vor mânca molia și mucegaiul, ori vor fi furate de flămânzii lumii, ori, cum vei putea să mănânci singur, când vecinul tău, fratele tău, va răbda și va muri de foame?
Nu se poate intra în mall fără certificat verde? Până de curând nici nu existau mall-uri. Nu poți merge la medic? Mergi la duhovnic. Nu poți călători? Oprește-te! Poate tocmai aceasta trebuie. Da! Se schimbă ceva! Dar o putem lua de la un capăt, omenirea a luat-o de la capăt de multe ori. Potopul fiind cel mai potrivit exemplu. Ce vor fi avut de mâncare Noe și ai lui? Ce vor fi avut de îmbrăcat, dar de muncit? Normalul cu care ne obișnuisem noi nu e tocmai un normal. Atâta fărădelege, atâta corupție, atâta obediență, atâta desfrâu, atâta înșelăciune, atâta ură, atâta manipulare, atâta frică…
„Ajunge zilei!“
Dumnezeul nostru este singurul care face minuni (Psalmi 71, 19). Nu El a făcut toate cu puterea Lui? Dacă se termină cu banii mei, cu serviciul meu, cu casa mea, nu se termină pământul! O vom lua de la început. Orice specie se adaptează condițiilor de viață. Că nu e ușoară readaptarea? Da! Dar nici adaptarea la „normalul“ acesta pe care l-am cunoscut noi nu era și nu este ușoară. „Prin sudoarea frunții“ nu înseamnă că atât avem de mâncare, cât am transpirat! Nu! „Pâinea noastră cea de toate zilele“ de la Dumnezeu ne este dată, sudoarea frunții este doar recunoștința noastră pentru darul lui Dumnezeu.
Viața, adevărata viață, există și dincolo, mai ales dincolo, de tot ceea ce noi considerăm a fi „normalul vieții“. Cine a stabilit normele acestui normal? Ce norme ale normalului avea Adam când a fost izgonit din Rai? Adam tocmai mâniase pe Dumnezeu atât de mult că a fost nevoie să fie alungat din Rai. Și tot nu a fost lăsat în voia sorții. Dumnezeu l-a învățat pe Adam tot ce trebuie să facă pentru a se izbăvi. Pe noi nu ne-a alungat încă nimeni de pe pământ! Doar să ne întoarcem, nu la normalul cunoscut până acum, căci acela este un anormal fel de viețuire, ci să ne întoarcem doar cu fața spre Domnul. Și toate vor veni pe deasupra!
Astăzi noi ne oprim la probleme și ne poticnim în ele, în loc să alergam spre soluții. Există soluție la toate! Hristos este Soluția. El este Adevărul care ne face liberi. Care ne sloboade din orice sclavie, din orice manipulare, din orice înrobire…
Cel credincios știe aceasta. Însă uneori mai uităm. Câți sfinți au fost hrăniți de îngeri! Cum au fost hrăniți evreii în pustie cu mană din cer! Cum au fost sfinții vindecați de rănile muncilor cu care erau torturați pentru Hristos! Câți au fost scăpați din gurile leilor, câți din furtuni și flăcări! Dumnezeul nostru este Dumnezeul cel Adevărat, care a făcut totul din nimic. Nu Se va îngriji El de fiii Lui aflați în nevoi? Numai că noi înțelegem greșit grija Lui. Cei trei tineri în Babilon, aflați în fața cuptorului încălzit de șapte ori, adică în fața morții iminente, dau cel mai frumos răspuns asupritorilor lor: „Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!“ (Daniel, 3, 17-18).
Dumnezeul nostru este Dumnezeul puterilor. El ne va putea scăpa din orice, dacă planul Său este salvarea noastră. Dar chiar de nu ne va salva, încredințați să fim că tot ce ni se întâmplă este voia Lui, darul Lui, dragostea Lui. Indiferent de cât de grele ar fi urmările alegerilor noastre corecte, compromisul și urmările lui vor fi cu mult mai grele.
Tuturor astăzi ni se pare că ne sunt luate drepturile și libertățile consfințite prin constituție. Dar acestea sunt drepturi ale oamenilor, date de oameni. Și probabil că tot ei le pot și lua înapoi.
Cel credincios nu are decât un drept: dreptul la sfințire.
„În lume, necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33), ne îndeamnă Domnul. În timpul lui Irod, Hristos a avut vreun drept? Da! Crucea!
Câți creștini erau la Roma în timpul lui Nero? Mii! Ei au avut vreun drept? Da! Rugul și leii! Nu s-a revoltat niciunul. Dacă ar fi fost o răscoală a tuturor creștinilor, ajutați de puterea lui Dumnezeu, ar fi învins nebunia sistemului. Dar toți au răbdat mucenicia până la capăt și au biruit prin credință – nu sistemul, acela a rămas și azi la fel – ci au învins iadul și pe stăpânul acestuia, câștigând și moștenind pentru veci Împărăția lui Dumnezeu. Pentru ei nu pâinea sau casa, sau serviciul erau biruința!
Mulți oameni credincioși au fost în perioada comunistă! Creștinii din închisorile de la Pitești, și Aiud, și Gherla, și Periprava au avut vreun drept? Da! Gropile comune și reeducarea! Dacă s-ar fi răsculat toți cei dragi ai întemnițaților și persecutaților pentru credință, ar fi învins poate. Dar ei au biruit câștigând nu dreptul la viață, sau libertate sau muncă, sau educație, sau orice drept fundamental al omului. Ci dreptul la sfințire l-au câștigat.
Dacă sistemul acesta antihristic și apocaliptic ne ia aceste drepturi omenești este pentru că îi este îngăduit să o facă. Tu, creștine, poți trece peste această îngăduire și să birui sistemul? Tu nu ai nicio treaba cu el. Lumea ta, sistemul tău de referință este Dumnezeu. Vei fi un învingător cât vei rămâne în El. Hristos este dreptul nostru. Noi suntem dreptul Lui. Noi avem dreptul la sfințire.
Ce presupune aceasta?
– când ești lovit pe un obraz, să-l întorci și pe celălat;
– când ți se ia cămașa, dă și haina;
– când ți se fură hrana, împarte-o singur tuturor;
– dă ceea ce ți se cere;
– taci când ești învinuit pe nedrept;
– rabdă când ești prigonit;
– mângâie când ești durut;
– iubește când ești batjocorit;
– jertfește pentru cei ce te dușmănesc;
– roagă-te pentru chinuitorii tăi
– du-ți crucea cu bucurie…
Mulți zic că toate aceste lucruri rele se întâmplă în viețile noastre pentru că nu acționăm, nu ieșim în stradă, nu luptăm pentru drepturile noastre, nu luăm măsuri. Ce mare înșelare! Dacă reacțiile noastre sunt urmare a voii lui Dumnezeu, lupta noastră are un final biruitor, căci și poporul lui Israel învingea când pornea la luptă după voia lui Dumnezeu. Dar azi, orice încercare de a ne recupera aceste drepturi omenești eșuează sau se transformă în altceva. Pentru că acțiunile noastre nu sunt în numele lui Dumnezeu. Nici după voia Sa. În astfel de situații nu ne rămâne decât lupta duhovnicească. Și în numele Domnului, nu vom ceda presiunilor veacului, ci vom păzi Legea Domnului, și dacă El ne va scăpa, și dacă nu! Hristos este dreptul nostru. Noi suntem dreptul Lui.
Există o rugăciune care zice: Doamne, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb ceea ce pot schimba și înțelepciunea de a distinge una de cealaltă. Cred puternic că ceea ce ni se pare că pierdem este exact ceea ce nu ne mai trebuie. Dacă soarta omenirii nu mai pare a putea fi schimbată cu greve și revoluții după declararea acestei pandemii planificate sau nu, putem schimba soarta noastră personală cu rugăciunea și abandonarea noastră în brațele atotizbăvitoare ale lui Dumnezeu.
Sunt de acord că este nevoie de o resetare a lumii. Dar nu cu sensul pe care îl dă lumea, ci cu sensul de a reporni de pe temelia credinței, a nădejdii, a dragostei. Și toate (inclusiv evoluția tehnologică, toate câte ne sunt pentru mântuire) ne vor veni pe deasupra.
Ne e frică de coronavirus? Bine. Poate că vom și muri. Dar dacă nu era gripa aceasta, putea cineva să-și adauge o frântură de secundă vieții sale? Nu este numărul zilelor noastre în mâna lui Dumnezeu? Dacă nu era gripa, am fi murit de inimă sau de ficat, sau de orice, poate de moarte bună. Tot atâtea zile avem fiecare cu sau fără pandemie.
Ne e frică de pierderea serviciului sau a caselor din lipsa de bani pentru rate și facturi? Dar dacă terminăm de plătit casele și ne trezim că apoi ne-au ars într-un incendiu ori s-au distrus după o inundație sau un cutremur? Nu ne sunt toate ale noastre la mila lui Dumnezeu?
Putem schimba în bine ceva? S-o facem! Cu ce arme? Cu ce soluții? Cu cele pe care le dă Sf. Ap. Pavel efesenilor în capitolul 6: „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, și încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii“ (Efeseni, 6, 14-18).
Acestea sunt armele noastre. „Coiful stă sus, deasupra tuturor armelor. Asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus spre Golgota, spre Jertfa cea Mare a Crucii. Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea şi mântuirea noastră. Noi trăim – şi trebuie să trăim – numai prin darul şi harul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să ne punem şi să avem siguranţa şi încrederea mântuirii noastre în Jertfa cea mai Mare şi Sfântă de pe Crucea Mântuitorului nostru. Încrederea şi siguranţa nezguduită că «Sângele Lui ne-a spălat şi ne spală de orice păcat» (I Ioan 1, 7) şi că prin Sângele Mielului biruim (Apoc. 7, 14) pe Ispititorul. Şi prin El câştigăm biruinţa“ (Pr. Iosif Trifa, Lumina satelor, anul 1926, nr. 49). Iar sabia Duhului Sfânt este Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu aceste arme avem certitudinea biruinței. În orice problemă, atât pământească, cât și sufletească. Încredințați în mâna biruitoare a lui Dumnezeu, de ce ne temem? Știm cu toții că atunci când ni se închide o ușă, ni se deschide o fereastră. Fereastra-soluție este Hristos!
Să luptăm pentru revenirea noastră la normalitatea dintru Hristos. Și stâlpul lui Dumnezeu de foc sau de nor (Ieșire 13, 21) ne va călăuzi atât în ziua, cât și în noaptea acestor vremuri. Și apa Lui din stânca Horebului (Ieșire 17, 6) ne va adăpa, iar mana din pustie (Ieșire cap. 16) ne va hrăni. Și mai mult, ne va da liniștea și așezarea de care avem nevoie când ajungem în fața furtunii…
„…De-am fi ştiut privi nainte cum ştim acum privi napoi
Cu cât mai plin de bucurie şi-ncredere-ai fi mers cu noi!
Şi-acum când ceva ni se-ntâmplă şi trec prin noi nişte fiori,
Deşi nu ştim nimic nainte, stăm liniştiţi şi-ncrezători;
Va fi, sau nu va fi, – Tu Singur ştii numai ce ne-ai rânduit,
La ce răscruce stăm! – şi totuşi ce pace ne-ai statornicit!
De câte ori am fost ’nainte la vreo răscruce ca acum
Eram atât de plini de teamă şi ne feream de-acest greu drum,
Iar azi, când asta, omeneşte, ar fi să fie şi mai grea,
Cu câtă linişte ne umpli fiinţa chiar privind la ea!
Nu-i oare chiar şi asta, Doamne, un semn dumnezeiesc şi sfânt
Că tot ce ni se-ntâmplă-i planul ce-l ai cu noi pe-acest pământ?
Şi chiar încrederea cea tare ce-ai pus-o-n noi în voia Ta
Nu-i oare tocmai ea dovada că Tu eşti Cel Ce vei lucra?
…
O, ’ncredeţi-vă-n El puternic, voi, fraţii mei, pe noul drum,
Că tot ce-a fost cu noi pân’ astăzi – e pentru ce va-ncepe-acum!“
(Prin nașterea în lumea asta, Traian Dorz).
În El să nădăjduim, că de la El ne vin toate.
Nădejdea aceasta se deprinde prin credință, prin nevoință și rugăciune, se primește prin Duhul Sfânt. Și după ce o vom primi, toate greutățile, toate restricțiile ce ni se impun, ni se vor părea daruri scumpe cu care Domnul ne bucură pe noi, cei rămași să ne ducem viața în aceste vremuri apocaliptice. Sunt darurile prin care vom ieși biruitori și cu care se va zdrobi vrăjmașul, căzând chiar el în groapa pe care tocmai ne-o săpase nouă. Și, în Adevăr, ne vom slobozi de toate lațurile întinse, liberi ca păsările cerului…, dobândind singurul drept pe care nu ni-l poate confisca nimeni niciodată: dreptul la sfințire.
Lidia Hamza