Iosif din Arimateea – sfetnicul soborului

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 5 septembrie 1981

… La vremea patimilor Mântuitorului, citim în sfintele Evanghelii nişte nume pe care nu le-am întâlnit nici înainte, nici după aceea. Dumnezeu i-a pregătit tocmai pentru aceea. Despre Maria Magdalena, despre Simon Cirineanul, despre Iosif din Arimateea nu se vorbeşte decât acum. Când a fost nevoie de ei, ei au fost acolo.
Un mare scriitor italian a scris o carte despre martorii patimilor; şi a urmărit, după patimile Mântuitorului, ce s-a întâmplat cu cei care au luat parte la acestea, fie în sens bun, fie în sens rău…
(…) Dar scrie aşa de frumos despre Iosif din Arimateea. El era sfetnicul soborului, adică un responsabil cu o funcţie deosebită în sinedriul acela care trebuia să-L condamne pe Mântuitorul. Şi tocmai el, acest om cu funcţia aceasta de răspundere, alege riscul de a se duce la Pilat şi a cere Trupul lui Iisus. Ce mare risc este acesta! Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei care deţin o autoritate în mijlocul poporului şi au curajul să apere un nevinovat şi au curajul să-şi asume un risc, dacă e nevoie, ca să-l ajute pe cel nevinovat şi să împlinească voia lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iosif din Arimateea, care era responsabilul soborului, al adunării naţionale care Îl condamnase pe Hristos, al parlamentului aceluia care Îl condamnase pe Hristos. Iosif a zis: „Mă duc la stăpânitor şi îmi asum riscul şi răspunderea să Îl cer eu pe Hristos”. Nimeni altcineva nu putea să facă lucrul acesta decât el, care avea şi autoritatea, şi prestanţa, şi curajul s-o facă. Şi Dumnezeu l-a pregătit pentru aceasta şi l-a binecuvântat să facă aşa.
Se spune că în Vinerea Patimilor, după ce Mântuitorul murise, Iosif s-a hotărât să meargă al Pilat, să ceară Trupul Mântuitorului de pe Cruce.
Iosif acesta avea un fiu, un fiu bolnav. Un fiu pe care-l iubea aşa cum iubesc părinţii pe singurul lor fiu. În timpul cât Iosif întârziase ducându-se la Pilat, mergând după aceea să ia Trupul Mântuitorului de pe Cruce, timpul a trecut, se făcuse ora târzie.
Şi mama era singură cu copilul bolnav. Copilul întreba mereu despre tatăl:
– Nu mai vine tata? Eu ştiu că mor… Aş vrea să mai văd odată pe tata…
Mama plângea şi-i spunea copilului:
– Tata trebuie să vină… A apus soarele, a trecut Ziua Pregătirii, vine Sabatul, el trebuie să fie acasă, în mijlocul familiei; şi, la ceasul acesta, nu ştiu de ce întârzie.
Iosif întârzia pentru că trebuia să coboare Trupul Mântuitorului de pe Cruce. După ce L-a luat pe Domnul pe umărul lui şi L-a coborât jos, după ce L-au pus şi L-au aşezat în mormânt, până au făcut treaba asta, timpul a trecut. Acasă, copilul se lupta cu moartea; şi mama, lângă el, aşteptându-l pe tatăl. Timpul a trecut şi copilul n-a mai vorbit, a închis ochii şi a rămas mort.
După aceea a venit şi Iosif, obosit, grăbit, întrebând de copil. Mama a spus:
– N-ai fost aici… Tot timpul a întrebat de tine şi a murit zicând: „Nu vine tata?”…
Copilul era mort jos. În momentul acela, Iosif s-a aplecat şi a ridicat trupul copilului său pe umăr, să-l aşeze în pat, cum îl aşezase pe Mântuitorul în locul în care a fost pus Trupul Său. În momentul în care s-a atins trupul copilului mort de umărul care Îl ridicase pe Mântuitorul, copilul s-a vindecat, a înviat şi s-a făcut sănătos. Fericiţi şi bucuroşi, au mulţumit lui Dumnezeu.
Iată şi în felul acesta cum ştie Dumnezeu să răsplătească imediat aceluia care îşi asumă un risc pentru a face binele şi a ajuta vreunul nevinovat care a ajuns în necaz şi pe care numai tu poţi să-l ajuţi în momentul acela. Când fiecare suntem la timpul rânduit la locul rânduit, Dumnezeu ne binecuvântează.
Când, la vremea rugăciunii, eşti la rugăciune, la vremea Bisericii eşti la Biserică, la vremea postului eşti în post, la vremea adunării eşti la adunare, la vremea răbdării eşti la răbdare, la vremea lacrimilor eşti în lacrimi, – şi la vremea răsplătirii vei fi în răsplătire.
Căci Dumnezeu este drept în toate căile Sale şi îi va binecuvânta pe toţi ai Săi care au crezut Cuvântul Său. Dar au crezut din inimă Cuvântul şi au vrut să-l trăiască cu adevărat.
Ei, aceasta este Lucrarea Domnului în care suntem chemaţi noi să venim astăzi, să ne întâlnim cu Domnul şi, umblând cu El, să ne transformăm viaţa într-o viaţă nouă.
Obiceiurile, în obiceiuri noi. Familia, într-o familie nouă. Vocabularul, într-un vocabular nou. Felul de a gândi, într-un fel de a gândi nou. Şi umblarea noastră, într-un fel de umblare nouă.
Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi, pentru că este scris. Cum s-au dus stăpânirile popoarelor de peste noi pe totdeauna, aşa să se ducă şi stăpânirea obiceiurilor rele de peste suflete, de peste familii, de peste viaţa noastră pentru totdeauna. Domnul Iisus a spus: „Va veni un cer nou şi un pământ nou”… va veni un Ierusalim nou, în care va domni pentru vecii vecilor neprihănirea. Va veni un popor nou din care vor face parte numai acei care aici s-au înnoit, au devenit oameni noi, cu o mentalitate nouă, cu o viaţă nouă, cu o trăire nouă, cu o naştere nouă, cu o moarte nouă, cu o mărturisire şi o credinţă nouă.
Lucrarea aceasta a Oastei Domnului este acest aluat sfânt, acest grăunte de muştar pe care Dumnezeu l-a pus, printr-un om slăbuţ – care a fost Părintele Iosif – acum 50 de ani, în mijlocul poporului nostru, în frământătura aceasta a Bisericii noastre, chiar în momentul hotărâtor şi minunat al saltului nostru naţional din starea de robi ai altor popoare şi de dezbinaţi, la starea de liberi şi de uniţi în mijlocul popoarelor lumii şi în lăuntrul unor graniţe binecuvântate pe care Îl rugăm pe Dumnezeu să ni le păstreze neatârnate pentru totdeauna. Să-i binecuvânteze pe acei care le păzesc şi pe cei care ne conduc, pentru ca, într-o inimă şi un gând cu toţii, să muncim, să trăim, să fim oameni vrednici în toate privinţele. Şi aceasta nu ne-o poate face decât Evanghelia. Hristos ne transformă, făcându-ne dintr-o inimă veche, o inimă nouă, curată şi sfântă.
În mijlocul poporului nostru se vede această „rămăşiţă sfântă”. La început am fost puţini, dar Dumnezeu face ca acest număr să crească mereu în roade şi în biruinţe, şi în bucurii; şi iată că mereu şi mereu se adaugă alte suflete şi ce minunată este această Lucrare – să credeţi aceasta! Oricine luptă împotriva ei să ştie că luptă împotriva lui Dumnezeu.
Şi Lucrarea Lui va trece peste acel om cum a trecut istoria peste acei pigmei, peste acei oameni neînsemnaţi care au căutat să împiedice mersul uriaş al istoriei şi au fost nimiciţi de ea.
Dumnezeu are istoria Lui, poporul lui, Dumnezeu are istoria Lui. Lucrarea aceasta are o istorie a ei. Şi faptul că suntem noi aici este dovada că harul lui Dumnezeu lucrează şi va duce această Lucrare la izbândă.
În mijlocul nostru este atâta tineret, atâtea mame… Unde sunt mame credincioase şi tineret credincios, acolo Dumnezeu dovedeşte că este o lucrare de viitor şi este o lucrare binecuvântată. 80 la sută dintre feţele celor care primesc Cuvântul lui Dumnezeu sunt astăzi tinere. Aceasta este o dovadă vie şi clară că Dumnezeu iubeşte poporul nostru şi viitorul lui. Şi aceste suflete tinere vor duce mai departe solia aceasta binecuvântată. După cum un aluat mic şi puţin dospeşte o frământătură mare, în timp, aşa este procesul acesta înnoitor şi sfânt care a început prin această Lucrare.
Avem o ţărănime nouă, avem o tinerime nouă, avem o preoţime nouă, avem obiceiuri noi, nunţi noi, botezuri noi, aniversări noi. Toate acestea sunt sâmburele acestui „nou” binecuvântat pe care Dumnezeu l-a făcut şi îl face prin această Lucrare până la sfârşit.
Dumneavoastră, cei care staţi aici, sunteţi nişte fermenţi sfinţi şi vii ai aceluiaşi aluat. Trăiţi cu Dumnezeu, sfinţiţi-vă viaţa, curăţiţi-vă tot ceea ce mai este încă slăbiciune şi neputinţă în viaţa personală, că aceasta este o garanţie că Dumnezeu va binecuvânta şi familia, şi viitorul, şi urmaşii până la sfârşit. Totul depinde însă de curăţia lăuntrică. Să trăim cu Hristos cum au trăit oamenii adevăraţi şi sfinţi ai lui Dumnezeu. Numai că fără sfinţenie nu vom moşteni niciodată şi niciunii Împărăţia lui Dumnezeu; fără de sfinţenie nu vom putea asigura nici familiei noastre, nici poporului nostru un viitor binecuvântat şi fericit, pentru că Dumnezeu dă binecuvântarea numai în măsura în care sunt mamele sfinte, tineretul sfânt, părinţii sfinţi, îndrumătorii sfinţi, ascultătorii sfinţi.
Din toată inima noi Îl rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze acest nou şi binecuvântat început care continuă şi continuă tot mai frumos. Faptul că aici este un număr aşa de mare de tineri şi de suflete care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu este o dovadă că noul acesta binecuvântat prinde. Nu contează timpul, la Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi şi o zi ca o mie de ani.
Să credeţi adânc că din acest aluat, din această frământătură nouă, din acest popor nou, dintre aceste suflete noi Dumnezeu va face o mare oştire şi numărul se va lărgi şi sfera se va lărgi până va cuprinde tot neamul nostru. Ce minunat va fi atunci când nimeni nu va trebui să spună fratelui său: „Cunoaşte pe Domnul!”… „că toţi Mă vor cunoaşte”, spune Domnul în Cuvântul Său. Pentru că va fi plin pământul de cunoştinţa lui Dumnezeu cum e plin fundul mării de apele ce-l acopăr.
Ce fericiţi vom fi noi toţi când din toate părţile se vor auzi numai cântări de slavă pentru Dumnezeu şi oriunde vei merge te vor întâmpina numai ochi iubitori, feţe deschise, case primitoare care să-ţi spună: „Fii binevenit, în Numele Domnului!”.
Slăvit să fie Domnul! Acesta este gândul şi Voia lui Dumnezeu pentru noi. Cu cât vom fi mai harnici, mai vrednici, mai activi în Lucrarea lui Dumnezeu, cu atâta va binecuvânta mai curând şi mai frumos Domnul poporul nostru cu acestea.
Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru aceste vremi binecuvântate în care noi toţi vom fi fericiţi. În care cerul de deasupra noastră nu va mai fi de aramă sau de plumb… În care va fi binevoitor şi iubitor. Şi pământul pe care călcăm nu ne va osândi şi nu va suferi sub paşii noştri, sub plugul nostru, sub sapa noastră, ci se va bucura şi va aduce lui Dumnezeu slavă prin frumuseţea lui – chiar şi nouă. O pâine binecuvântată prin dărnicia lui, muncită cu dragoste.
Îmi aduc aminte cu câtă dragoste munceau părinţii noştri pământul pe care l călcau. Fiecare bucăţică o îngrijeau ca pe un strat din grădină. La începutul muncii, îngenuncheau pe brazdă şi, cu ochii în sus, cereau binecuvântarea lui Dumnezeu. La sfârşitul culesului, îngenuncheau acolo şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru darul Său. Când munca începe cu rugăciune şi sfârşeşte cu mulţumire, e întotdeauna binecuvântată de Dumnezeu. Noi suntem oameni ai muncii, dar şi ai rugăciunii. Nu mergem cu Marta fără Maria. Nu mergem cu munca fără rugăciunea. Le împreunăm. Căci cine numai se roagă, dar nu munceşte, e ca şi pământul peste care cade ploaie şi soare, dar nu-i lucrat. Şi nu aduce rod, decât numai buruiană. Cine numai lucrează, dar nu se mai roagă, e ca şi pământul care e arat, dar peste care nu cade niciodată soarele şi ploaia la timp.
Noi împreunăm şi munca noastră cu rugăciunea noastră. Şi semănatul şi culesul nostru cu cererea şi cu mulţumirea rânduite de Dumnezeu. Numai când merg împreună, atunci va fi şi munca binecuvântată şi făcută conştiincios şi cu dragoste, din respect faţă de Dumnezeu şi din respect faţă de pământul lui Dumnezeu, Care ne-a fost dat să ne câştigăm din el, muncind, pâinea binecuvântată; şi atunci va fi binecuvântată şi rugăciunea noastră, pentru că va fi împreunată cu datoria pe care Dumnezeu a rânduit-o celor dintâi oameni când le-a zis: „Iată grădina aceasta! S-o munciţi”… Şi în felul acesta Dumnezeu va binecuvânta viaţa noastră.
Aşa am vrut să fie de la început şi până la sfârşit.
Când Marta era foarte obosită, s-a dus la Mântuitorul şi a zis: „Doamne, spune-i surorii mele să m-ajute!”… Faceţi şi frăţia voastră la fel: mergeţi la Domnul şi spuneţi să vă ajute rugăciunea la muncă, să vă ajute meditaţia în ocupaţiile zilnice. Să vă ajute cântarea Domnului, să vă ajute lacrimile, să vă ajute gândul sfânt în toate preocupările şi în toată munca şi frământarea zilei.
Atunci Dumnezeu ne va face să preţuim tot ceea ce ne dă. Şi, când vom fi în belşug, nu vom face risipă; şi, când vom fi în sărăcie, nu vom fura. Dumnezeu ne dă lumina şi călăuzirea Lui în toate privinţele, pentru ca să facem şi cele trupeşti, şi cele duhovniceşti la fel.
Acum dorim să încheiem; s-a apropiat vremea când mirii trebuie să meargă la sfânta biserică pentru Taina Cununiei. Vom pregăti momentul acestei plecări cu rugăciune. Rugăciunea noastră de mulţumire către Domnul pentru binecuvântările ce ni le-a dat până aici şi pentru ajutor pentru mai departe. Şi rugăciunea noastră îi va însoţi pe scumpii noştri în faţa acestui act sfânt care le va pecetlui unitatea şi părtăşia lor deplină şi pentru totdeauna. După ce vor pleca ei cu nuntaşii care-i vor însoţi, noi ceilalţi vom rămâne aici, vom continua până la venirea lor programul de a-L lăuda pe Domnul, de a ne bucura împreună din Cuvântul Său, de a-I cânta împreună, de a-I mulţumi pentru binecuvântările acestea, pentru ca adunarea să nu se risipească şi să nu pierdem timpul acesta scump pe care Dumnezeu ni l-a rânduit, fără de cel mai mare folos sufletesc pe care-l putem trage ascultând acest Cuvânt.
Slăvit să fie Domnul!