In Vinerea Luminată, Ortodoxia sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumatate a primului mileniu creştin, care face referire la o vindecare miraculoasă a unui orb ce şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat faţa cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită din ordin împărătesc pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul „Izvorul Tamaduirii“.
Praznicul duce cu gândul şi cu inima mai ales spre Maica Domnului, Cea Care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin naşterea Mântuitorului. În această zi, în toate bisericile şi mănăstirile se face „agheasma mica“, sfinţirea apei, ca la Bobotează, dar după rânduiala Săptămânii Luminate.
Vindecare miraculoasă
Înainte de a urca pe tron, împăratul Leon cel Mare, ca simplu soldat, s-a nimerit să treacă printr-o pădure şi a întâlnit un orb bătrân, care îşi căuta drumul. Acest bătrân orb, însă, era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale se află izvoare şi lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice, despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrînul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: „Nu este nevoie să te osteneşti Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adînc în pădurea acesta! Şi luînd cu mîinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi udă cu ea ochii cei nevăzători şi se va cunoaşte de îndată cine sînt Eu“. Minunea s-a petrecut în clipa în care tînărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus şi a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască“. După ce şi-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care şi-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!“, a strigat bătrînul cu lacrimi în ochi. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi şi a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată… Aici este Izvorul Tămăduirii… fântâna dătătoare de sănătate“. Bătrînul înţelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lîngă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă. Minunile n-au încetat să se petreacă, în acel dumnezeiesc loc. Împăratul Iustinian al Bizanţului s-a vindecat şi el de suferinţă, la acel izvor, fapt pentru care a ridicat, în secolul VI, o biserică impunătoare pe locul celei vechi, care va fi refăcută şi înzestrată cu odoare de preţ de către succesorii săi: Vasile Macedoneanul şi fiul acestuia, Leon cel Înţelept.
Secolele au trecut unul după altul şi, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducând celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească.
Izvorul Tămăduirii, praznicul acesta mariologic, întotdeauna în Vinerea Luminată nu ne scoate însă din fiorul hristologic al acestor zile, pentru că, la fel ca în slujba sfinţirii mici a apei, Maica Domnului ne centrează privirea spre Hristos, spre Fiul Ei, ca Una care este „luminat şi sfînt locaş al Stăpînului“. În întreaga slujbă de astăzi am auzit din plin că harul mîntuirii, că harul vindecării ne vine prin Maica lui Dumnezeu şi că ea este pentru noi un izvor pururea viu de dragoste şi de ajutor.
Bucură-te, Izvorule al bucuriei celei neîncetate;
Bucură-te, şuvoi al frumuseţii celei negrăite!
Bucură-te, izgonitoare a tuturor bolilor;
Bucură-te, nimicitoare a feluritelor patimi!
Bucură-te, rîul prea limpede, care tămăduieşti pe cei credincioşi;
Bucură-te, apă prea plăcută celor bolnavi de tot felul!
sursa aici