Inaltarea

Pr. Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 22/24 mai 1925, p. 1

Acum joi, la Înălţarea Domului, se face iarăşi, toată ţara, praznic de amintire şi de rugăciune pentru odihna celor morţi în război. Un lucru cuminte şi creştinesc a făcut statul nostru când a pus acest praznic, pentru că scumpii noştri morţi în război sunt morţii învierii noastre naţionale. Prin suferinţele, patimile şi moartea lor, noi am înviat ca naţiune. Scumpii noştri cari dorm azi – cei mai mulţi în pământ străin – nu sunt numai morţii mamelor, taţilor, ai văduvelor şi orfanilor, ci ei sunt morţii noştri, ai tuturora, ai neamului nostru, şi trebuie în tot chipul să ne arătăm recunoştinţa faţă de ei jertfa lor. Un astfel de semn al recunoştinţei noastre este şi ziua amintirii şi prăznuirii lor. Dar cu o zi de praznic şi de rugăciune pentru ei într-un an, încă nu ne-am împlinit toată datoria faţă de jertfa lor. Să nu uităm că lângă crucile Golgotei noastre naţionale plâng Mariile şi Magdalenele, plâng văduvele şi orfanii care şi-au pierdut pe scumpii lor pentru învierea noastră naţională. faţă de aceşti vii ai morţilor noştri trebuie să ne facem toată datoria şi noi, şi statul nostru.
Războiul a lăsat 350 [de] mii de orfani şi alte sute de mii de văduve şi invalizi. Orfelinatele din ţară abia pot întreţine 35 [de] mii de orfani; ceilalţi trăiesc din „ajutorul” care este un picur în marea scumpetei de azi (şi de multe ori nici acest picur nu-l primesc regulat şi deplin). Îndeosebi la munte şi oraşe – unde văduvele de război n-au şi n-au avut de unde căpăta pământ –, ar trebui venit în ajutorul celor ce sufăr. Un lucru de dreptate faţă de văduve, orfani, invalizi a făcut Reforma Agrară, dându-le pământ unde a fost E singurul ajutor ce răsplăteşte şi asigură traiul lor. Durere însă, că şi aici s-au făcut multe abuzuri, care ar trebui arătate şi arse cu fierul roşu oriunde s-ar afla.
Peste tot, atât noi, cărturării poporului, cât şi statul, ar trebui să ţinem seama mai mult de porunca prorocului Isaia ce zice: „Faceţi dreptate orfanului şi apăraţi dreptul văduvei” (Is 1, 17), mai ales în aceste vremuri când „fiecare iubeşte mita şi umblă după plată; orfanului dreptate nu-i fac şi plângerea văduvei nici n-ajunge până la ei” (Is 1, 23). Statul însă e dator cu mai mult sprijin faţă de rugările celor rămaşi după morţii războiului. Eu, cel care scriu aceste rânduri, am umblat personal câţiva ani de zile până am putut esopera drept unei văduve de război, să poată călători pe tren cu preţ redus (pot aminti şi nume). În dezbaterile procesului cu paşapoartele, un împricinat a spus că a esoperat paşaportul în 8 ceasuri, de sine înţeles, cu ungerea roţilor. Aceste stări de nedreptate trebuie să dispară.
Să ne dăm seama că lumea văduvelor, orfanilor şi invalizilor e azi lumea celor fără glas; e o lume din care plângerile, de cele mai multe ori, nu se aud, că n-are cine să le dea grai. Toţi cei care credem şi trăim Evanghelia Mântuitorului să dăm grai acestor plângeri oriunde le-am afla şi să strigăm neîncetat după dreptate orfanilor şi văduvelor de război.