Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Beiuş – 12 iunie 1982
Slăvit să fie Domnul!
O, nunta este totdeauna un prilej de cea mai mare bucurie nu numai pentru mirii care se bucură în clipa aceasta pe care au aşteptat-o şi care va rămâne pentru ei, pentru totdeauna, cea mai frumoasă din amintirile lor, ci şi pentru toţi ceilalţi cărora, prin darul lui Dumnezeu şi prin legăturile pe care Dumnezeu le-a făcut să le avem atât trupeşte, cât şi sufleteşte unii cu alţii, ne-a mai dăruit un prilej binecuvântat şi o zi binecuvântată.
Suntem la o nuntă cu totul deosebită. Nunta este întotdeauna un prilej de bucurie, numai că oamenii au felurite gusturi şi nu toţi consideră la fel bucuria nunţii.
Noi ne găsim la o nuntă creştinească. Spunem cu toţii şi ne mângâiem cu toţii la gândul acesta că suntem nişte creştini, că ne-am născut într-o ţară creştină, că facem parte dintr-un popor creştin, dar în viaţa noastră de fiecare zi şi în trăirea noastră suntem aşa de departe de ceea ce înseamnă şi pretinde credinţa pe care o mărturisim.
Trăim încă în atmosfera sărbătorii Rusaliilor. Duminica trecută, noi am sărbătorit una dintre cele mai mari sărbători ale anului creştin: Pogorârea Duhului Sfânt. Ce înseamnă asta? Este a Treia Persoană din Sfânta Treime, este Duhul Sfânt. Noi repetăm mereu în Credeu: „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi-ntr-Unul Domn Iisus Hristos (…) Şi-ntru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…”.
Credinţa noastră creştină se întemeiază pe aceste trei mari temelii care formează Una Singură – Treimea Sfântă: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toată lucrarea mântuirii lumii, a omenirii şi a noastră în parte, este făcută de toată Sfânta Treime. La început cunoaştem din Sfânta Scriptură lucrarea Tatălui, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul erau împreună atunci.
Tatăl a lucrat şi a pregătit venirea Fiului…
La venirea Domnului Iisus pentru a aduce El Jertfa răscumpărătoare fără de care nu se putea mântui omenirea, Tatăl şi Duhul lucrau împreună cu Fiul. În ziua Botezului Mântuitorului, şi Glasul Tatălui, şi arătarea Duhului Sfânt au mărturisit că împreună lucrează cu Mântuitorul, Care a venit să aducă mântuirea oamenilor.
Când Mântuitorul Se pregăteşte să meargă la Tatăl, El a spus, în Săptămâna Patimilor, ucenicilor Săi: „Eu Mă duc la Tatăl, dar nu vă voi lăsa orfani, ci vă voi trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Adevărului. Lumea nu Îl cunoaşte. Voi însă Îl veţi cunoaşte, pentru că El va fi cu voi, va fi în voi şi vă va călăuzi în toate lucrurile; şi El vă va aduce aminte de tot ceea ce v-am spus Eu”.
Mântuitorul S-a dus şi, după înălţarea Sa la Cer, Şi-a împlinit făgăduinţa faţă de ucenicii Săi şi faţă de urmaşii Săi în veci: L-a trimis pe Duhul Sfânt. Şi în Faptele Apostolilor, în cartea care urmează după Sfintele Evanghelii din Noul Testament, la începutul ei se arată ce frumos Şi-a împlinit Domnul Iisus făgăduinţa Lui faţă de urmaşii Săi, trimiţându-le un Mângâietor.
La venirea Duhului Sfânt s-a format cea dintâi unitate creştină, atunci s-a născut Biserica creştină. La venirea Duhului Sfânt s-a născut în omenire ceva nou: viaţa cea nouă, semnul cel nou, omul cel nou, credinţa cea nouă, lumina cea nouă, trăirea cea nouă pe care a dorit-o Dumnezeu, pe care a adus-o Hristos şi pe care a făcut-o Duhul Sfânt.
La venirea Duhului Sfânt, lumea s-a împărţit în două:
1. cei care se întorc la Dumnezeu, se nasc din nou şi devin o făptură nouă, o lucrare a Lui
2. şi lumea cealaltă, rămasă veche, rămasă neascultătoare, rămasă nenăscută din nou.
La venirea Duhului Sfânt s-a născut Biserica creştină.
Şi de la Pogorâre, Duhul Sfânt acest lucru îl face pe pământ. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, Care face mereu suflete noi, comunităţi noi, familii noi, vieţi noi.
O lucrare a Duhului Sfânt este şi nunta aceasta. O lucrare de înnoire, un fel deosebit pe care l-a adus cunoaşterea Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu. Cunoaşterea Mântuitorului este primirea Duhului Sfânt. Pentru foarte mulţi poate să pară aceasta o noutate – şi este. Aşa cum a apărut chilia primei biserici pe pământ. Aceasta este lucrarea pe care o face Dumnezeu, pe care o face Duhul Sfânt de atunci de când S-a coborât, în Ziua primelor Rusalii, până astăzi şi până la sfârşit: Cunoaşterea Domnului Iisus, Cuvântul Evangheliei pe care l-a adus El când a spus: „Eu am venit să fac nu voia Mea, ci voia Tatălui. Cuvintele pe care vi le spun nu sunt Cuvintele Mele; ci Tatăl, Care M-a trimis, El Însuşi M-a învăţat ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc”.
Şi a mărturisit mereu Cuvântul Evangheliei de la început, din capitolul 5 de la Matei – Voia lui Dumnezeu – sub toate formele pe care Tatăl ni le-a dat, prin pilde, prin sfaturi, prin înştiinţări, prin îndemnuri, la toţi cei care au vrut să asculte acest Cuvânt.
Lucrarea Duhului Sfânt este cea din urmă lucrare care se mai face în lumea aceasta pentru mântuirea celor care vor mai asculta. Lucrarea aceasta începuse din ziua Cincizecimii, dar Cuvântul era semănat atunci. A venit numai Duhul, Care a dat putere Cuvântului semănat, ca să aducă rod.
E ca şi cu sămânţa pusă în pământ. Ea stă şi aşteaptă ploaia binecuvântată care o face să încolţească, pentru ca să aducă rod. Evanghelia este semănată. Duhul Sfânt este ploaia care, venind în sufletele care o primesc, face ca acest Cuvânt primit în mintea noastră şi în inima noastră să aducă rod de viaţă nouă în sufletele noastre.
Evanghelia este sămânţa, dar puterea care o face să crească, să încolţească este Duhul Sfânt. Fără lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea Evangheliei nu are nici o putere, Cuvântul nu are nici o putere. De aceea noi am primit tot ceea ce avem nevoie ca să putem aduce rod de viaţă nouă şi rod de mântuire prin ascultare de Dumnezeu.
Avem Cuvântul lui Dumnezeu în bisericile noastre…
Avem Cuvântul lui Dumnezeu în cărţile noastre…
Avem Cuvântul lui Dumnezeu în adunările noastre…
Avem Cuvântul lui Dumnezeu în cântările noastre, în cunoştinţa noastră… Da! Avem acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu!
Dar, cu toate acestea, nu aduc rod de ascultare şi de viaţă nouă decât cei care primesc prin credinţă lucrarea Duhului Sfânt în inima lor.
Cea dintâi lucrare a Duhului Sfânt pe care a făcut-o în lume a fost Biserica din Ziua Cincizecimii, cea dintâi Biserică, din Ierusalim. De atunci şi până astăzi, lucrarea Duhului Sfânt se face, pentru că este scris: „El va fi cu voi şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. Vă va călăuzi în toate lucrurile, vă va sfinţi, vă va mângâia, vă va ajuta să aduceţi rod de viaţă nouă, pentru împlinirea Voii lui Dumnezeu…”.
Nunta aceasta este un rod al Duhului Sfânt. Rare sunt nunţile creştineşti în poporul nostru şi în Biserica noastră creştină. De ce? Pentru că sunt rare sufletele care au primit lucrarea Duhului lui Dumnezeu şi care să lase ca Acest Duh să aducă în viaţa lor şi să facă lucrarea înnoirii în viaţa lor, lucrarea unei făpturi noi şi ascultătoare de Voia lui Dumnezeu. „Nu cei care zic «Doamne, Doamne» vor fi mântuiţi – a spus Domnul Iisus –, ci cei care fac voia lui Dumnezeu”.
Nu cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu – ci cei care împlinesc acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu. Ni s-a spus mereu, începând din Matei capitolul 5: „Fericiţi cei care flămânzesc şi însetoşează de dreptate, după neprihănire, căci a lor este Împărăţia lui Dumnezeu”.
„Fericiţi cei milostivi… Fericiţi cei făcători de pace… Fericiţi cei cu inima curată… Fericiţi cei prigoniţi… Fericiţi cei care suferă şi sunt prigoniţi din pricina Numelui Meu…”.
Şi Mântuitorul a mai spus: „Dacă te loveşte cineva peste obrazul cel stâng, întoarce-l şi pe cel drept…”. „Dacă se judecă cineva cu tine să-ţi ia haina, tu lasă-i şi cămaşa…”.
„Dacă-ţi ia cineva cu sila ale tale, nu i le cere înapoi”.
„Dacă te roagă cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două”.
Şi iarăşi a mai spus Mântuitorul: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să iubeşti pe fratele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Dar Eu vă spun: faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Pentru ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, Care face să răsară soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi; şi face să cadă ploaia Sa şi peste cel drept, şi peste cel nedrept.
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păgânii fac la fel. Dacă faceţi bine numai celor ce vă fac bine, ce lucru neobişnuit faceţi? Şi păcătoşii fac la fel. Voi faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, binecuvântaţi şi nu blestemaţi…”.
– Dar, Doamne Iisuse, ce grele sunt aceste lucruri pe care ni le ceri Tu!…
– Poate, va fi răspuns Mântuitorul, dar fără ele nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu!
– Dar cum vom putea noi face aceste lucruri? Cine le poate face oare?
– Prin puterea Duhului Sfânt, Care vă va fi dat. Numai cine-L primeşte şi numai cine are acest Duh Sfânt, Care vă va fi dat… numai acela poate… Acela poate să tacă, acela poate să cedeze, să uite, să ierte. Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi!
Pentru că El a avut Duhul Tatălui, ne-a făcut cunoscută Voia Tatălui şi condiţiile mântuirii noastre, dar ne-a spus şi mijlocul prin care vom putea realiza aceste condiţii fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
În ziua Cincizecimii, Domnul Iisus Şi-a împlinit făgăduinţa dată ucenicilor Săi şi a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, Care i-a întărit pe cei care L-au primit şi L-au urmat; şi au putut să facă şi ei cum a făcut El, Domnul lor.
O nuntă creştinească nu-i un lucru pentru cei care trăiesc în firea pământească. O viaţă de credincios care să ierte, să tacă, să sufere, să se roage pentru cei care fac răul şi să dorească cu tot dinadinsul să le întoarcă bine, aşa cum a promis şi cum a cerut Mântuitorul, desigur că nu-i lucru uşor!
Dar, pentru cei care au pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, acesta este felul obişnuit şi normal de a trăi şi împlini Cuvântul lui Dumnezeu. Omul firesc însă, care trăieşte prin firea pământească, poate să se tot numească el creştin şi să se mângâie amăgitor cu gândul că şi el face parte dintr-o credinţă creştină… Dar, dacă pentru el a ierta, a tăcea, a se înfrâna de la lucrurile rele, de la trăirea în felul celorlalţi oameni este cu neputinţă… tot aşa cu neputinţă va fi şi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuirea nu-i un lucru aşa de uşor cum îşi închipuie oamenii!… Se înşeală toţi cei care nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se adâncesc în cererile Domnului şi-n condiţiile puse de El în Sfânta Evanghelie pentru mântuire. Pentru aceştia, calea mântuirii este cale necunoscută.
Dar, dacă cineva doreşte cu sinceritate şi cu seriozitate să se intereseze de propria sa mântuire, acela nu mai stă nepăsător, ci caută cu tot dinadinsul să se convingă care este adevărul.
Oamenii uşuratici şi interesaţi promit mântuirea foarte uşor şi înainte. Dar Domnul promite mântuirea numai la sfârşitul vieţii şi numai aceluia care a ascultat Cuvântul Sfânt şi l-a împlinit până la capăt.
Sfântul Apostol Petru, ucenicul cel mai iubit al Mântuitorului, scrie în epistolele sale: „Pentru că veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre mântuirea sufletelor voastre”. Şi în repetate locuri scrie: „Cel care va fi credincios până la capăt va fi mântuit”… „Cel care va răbda până la sfârşit, abia acela va fi mântuit…”.
Mântuirea nu se capătă la începutul vieţii, ci la sfârşitul ei, dacă am dus-o la capăt, dacă am dus-o credincioşi şi înfrânaţi, şi statornici, cum a cerut şi ne cere nouă Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru un om nenăscut din nou, acest lucru este cu neputinţă. E ca şi cum ai cere roade bune la un pom sălbatic înainte de a fi altoit. Dar ce normal, ce plăcut, ce frumos este pomul altoit, care aduce de la sine roadele bune, fără nici un efort!
Altoirea pomului este naşterea din nou, este condiţia pe care o cere Mântuitorul, în Ioan capitolul 3, lui Nicodim, care a venit noaptea la El. I-a zis:
– Trebuie să vă naşteţi din nou. Dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu va putea fi mântuit. Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu!
– Care apă, Doamne Iisuse? Şi care Duh?
– Nu apa cea moartă! Asta nu poate niciodată da naştere la o fiinţă vie. Nu apa firească şi lumească, fiindcă ea nu poate niciodată naşte o fiinţă duhovnicească.
În Ioan capitolul 4, Mântuitorul i-a spus care este această „Apă” femeii samaritence: „Femeie, oricine va bea din apa pe care o scoţi tu din fântână iar va înseta. Dar Eu am o altfel de Apă: Apa cea Vie. Apa cea puternică. Apa cea nouă. Apa cea Divină – care este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi cui va bea din apa aceasta, în veac nu-i va mai fi sete”.
Această „Apă” este ceea ce ne naşte pe noi din nou, împreună cu Duhul lui Dumnezeu, Care este Viaţa. Adică Cuvântul lui Dumnezeu! Cuvântul lui Dumnezeu pe care L-am auzit şi Duhul lui Dumnezeu, Care face ca acest Cuvânt să capete în noi o întrupare, o încolţire, o rodire nouă. Aceasta este operaţia altoirii pomului vechi, care, din clipa când a fost altoit şi din locul unde a fost altoit, e un altul.
Aşa s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii, adică în Ziua Rusaliilor, când Duhul lui Dumnezeu a venit peste toţi cei care au auzit Cuvântul. Şi Duhul Sfânt împreună cu Cuvântul au făcut prima Biserică creştină, fiinţele cele noi, cu o inimă nouă, cu o minte nouă, cu o gândire nouă, cu o simţire nouă, cu o trăire nouă. Aceşti oameni au format apoi, prin lucrarea Duhului Sfânt, ceea ce s-a numit mai târziu Biserica creştină. De-atunci şi până astăzi, Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu fac astfel de lucrări.
Biserica creştină n-a mai trăit în felul în care trăia păgânătatea. Omul care s-a întors la Dumnezeu şi a devenit creştin, din momentul acela, el n-a mai săvârşit acele fapte pe care le săvârşise înainte de a fi creştin, înainte de a fi întors la Dumnezeu, înainte de a fi umplut cu Duhul Sfânt.
Înainte de a primi Duhul Sfânt, el mersese la adunări şi la nunţi lumeşti cu jocuri, cu beţii, cu desfrânări, cu cuvinte urâte şi murdare, cu purtări murdare.
Înainte trăise certăreţ, stricat, vrăjmaş, neascultător…
Dar prin primirea Duhului Sfânt, după sărbătoarea Rusaliilor, cei care s-au născut din nou, cei care au primit Duhul Sfânt atunci au fost altfel, au lucrat altfel, au trăit altfel.
Aceasta este lucrarea pe care a făcut-o Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu printre ei: naşterea din nou. Aceşti oameni au avut altfel de nunţi, altfel de petreceri, altfel de purtări, altfel de viaţă, altfel de gândire, altfel de simţire.
Ceea ce vedeţi astăzi aici este o lucrare a Duhului Sfânt.
De-atunci şi până astăzi, Duhul lui Dumnezeu aşa fiinţe face.
Duhul lui Dumnezeu aşa nunţi face, Duhul lui Dumnezeu aşa lucrare face. Aşa cântări face. Aşa petreceri face, aşa familii face şi aşa viaţă şi roade aduce Duhul Sfânt.
E o mare deosebire – şi astfel va fi până la sfârşit – între lucrarea duhului lumii, a duhului păgânătăţii, a duhului răutăţii şi al neascultării, a duhului necredinţei… şi lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, a duhului de credinţă, de ascultare de Dumnezeu, de cunoaştere a voii Lui. Între cele două tabere va fi mereu o deosebire ca între stânga şi dreapta, ca între Cer şi pământ, ca între întuneric şi lumină.
Singuri putem face deosebirea, pentru că se mai petrec acum, chiar şi în această seară, şi în altă parte nunţi… Dar ce deosebire mare este între felul nunţilor de acolo şi felul nunţii acesteia!
Aceasta este nunta! Aceasta este lucrarea adevărată a Duhului lui Sfânt, unde petrece şi Dumnezeu cu bucurie, unde Cuvântul lui Dumnezeu are preţ, unde este căutată voia lui Dumnezeu, unde prezenţa lui Dumnezeu petrece fericită între noi. Aşa cum a promis Mântuitorul nostru Scump:
– Oriunde doi sau trei vor fi adunaţi în Numele Meu, şi Eu voi fi acolo.
– Cum vei petrece, Doamne Iisuse?
– Prin Cuvântul Meu şi prin Duhul Meu. Oriunde se mărturiseşte Cuvântul lui Dumnezeu cel Adevărat, va fi şi Duhul Meu; şi prezenţa Mea va da binecuvântare tuturor celor care vor fi şi care vor lua parte acolo.
Nu simţim noi oare prezenţa lui Dumnezeu aici?
Nu simţim noi prezenţa Duhului Sfânt? Gândiţi-vă când luaţi parte la astfel de nunţi! Dar gândiţi-vă şi când luaţi parte la celălalt fel de nunţi: nu simţeaţi acolo puternic prezenţa diavolului? Se simte duhul rău, care se manifestă prin tot felul de vorbe murdare, de gesturi murdare, de atitudini şi de comportări murdare, venite prin minţile tulburate şi înfierbântate de băuturi. Satan era acolo, pentru că acolo este şi mediul lui, era duhul lui cel care petrecea, era felul de petrecere dorit şi cerut de el.
Dar cât de puternic simţim noi aici prezenţa Duhului lui Dumnezeu, Care stă cu bucurie şi petrece în mijlocul celor ce Îl iubesc pe El, care sunt adunaţi în Numele Lui şi care se desfătează cu Cuvântul Lui, cu cântările care-L slăvesc pe El, cu rugăciunile prin care a fost chemat El şi cu toată atmosfera aceasta de bucurie şi de relaxare duhovnicească.
Şi [vedem] ce s-a făcut în lume o dată cu venirea Duhului Sfânt din Ziua de Rusalii, când s-a născut Biserica creştină, şi apoi, prin această Biserică, cum s-a împărţit Cuvântul Său, cunoaşterea Sa, iubirea Sa, preţuirea Sa în lumea întreagă, până la marginile pământului.
Acest lucru îl face Duhul lui Dumnezeu în oricare suflet care primeşte acest Duh şi vrea să asculte de îndrumarea Lui. Cea dintâi lucrare pe care o face Duhul lui Dumnezeu acolo unde este primit este ceea ce a făcut şi în Ziua de Rusalii în Ierusalim: o naştere din nou. A aruncat un foc care s-a aprins, a aruncat o sămânţă care a încolţit, a altoit o viţă nouă care a prins viaţă şi a adus roade noi.
În viaţa multora de aici, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a făcut această lucrare. Cea mai mare parte dintre cei ce sunt aici au simţit în viaţa lor ce s-a petrecut în momentul altoirii unui pom sălbatic… A venit un cuţit şi a tăiat… A venit apoi o mână şi a adus o mlădiţă nouă şi a fixat-o acolo, a legat-o şi i-a pus o alifie. Şi aceasta a fost harul şi puterea lui Dumnezeu care au făcut apoi ca, în butucul vechi, să prindă mlădiţa cea nouă. Acolo se cunoaşte şi coaja, nu numai rodul.
Acest lucru se petrece în viaţa cui primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi doreşte cu adevărat să aducă roade vrednice de mântuire, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, nici nu va moşteni Împărăţia Lui. Există o dată, o clipă – şi pomişorul o ştie – când s-a produs în viaţa lui altoirea, naşterea din nou.
Şi noi, cei care prin naşterea din nou am avut o astfel de clipă în viaţa noastră, ştim şi rămâne neuitată pentru noi pe totdeauna clipa în care Dumnezeu a făcut cu Mâna Lui această lucrare minunată, această schimbare minunată care s-a produs de atunci în viaţa noastră.
Pentru mine rămâne neuitată pentru vecii vecilor ziua de 8 iunie 1930, când în viaţa mea s-a petrecut această naştere din nou. Aveam aproape 15 ani… Mi‑aduc şi azi aminte ce minunată a fost această zi când Cuvântul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, a făcut această altoire nouă şi, dintr-un pomişor sălbatic, cum eram, Dumnezeu a făcut schimbarea aceasta care m-a făcut să fiu un copil al Lui, o fiinţă nouă. De-atunci au trecut atâţia ani…
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Pomul nu are nici un merit că s-a produs în viaţa lui o înnoire care i-a schimbat toată structura lui şi a făcut ca pomul sălbatic – cum era până în clipa aceea – de atunci încolo să devină un pom bun, altoit, care să se străduiască să aducă roade bune.
Tot meritul este al Mâinilor care au venit şi au făcut operaţia aceasta. Tot meritul este al lui Dumnezeu! Oricare dintre noi care am trecut prin operaţia aceasta a naşterii din nou şi de altoire duhovnicească ştim că tot meritul şi toată slava se cuvin lui Dumnezeu, pentru că de la El şi prin El, şi pentru El a venit minunea care a făcut această transformare. E ceea ce s-a făcut în Ierusalim în Ziua Rusaliilor!
Minunea aceasta se repetă de fiecare dată când un suflet primeşte în el lucrarea Duhului Sfânt, operaţia altoirii, care se face în inima lui şi prin mintea lui. O minte nouă şi o inimă nouă alcătuiesc omul cel nou, care schimbă din temelie tot felul lui de a fi. Toată gândirea şi toată simţirea unui om în care Duhul Sfânt a făcut naşterea din nou s-a schimbat de atunci. Şi continuă să rămână pentru totdeauna înnoite, de atunci şi până la sfârşit.
Vai de pomul care, după ce a fost altoit, n-a luptat el însuşi să nu mai dea pe dedesubt lăstarii din firea lui cea veche, care după aceea să înăbuşe lăstarii cei noi şi să-i facă să se usuce. În viaţa noastră se petrece acest fenomen negativ, dureros, trist, amar…
Apucă omul odată pe calea lui Dumnezeu şi simte în viaţa lui dorinţa să facă binele, dar această dorinţă curând ajunge să fie înăbuşită, pentru că, aşa cum aţi văzut că se întâmplă de obicei, pe dedesubtul altoirii încep să dea lăstarii din vechea fire, sălbatică. Şi, cu cât sunt îngăduiţi să crească aceştia, cu atâta slăbesc lăstarii cei noi, până ce se usucă, deşi începuseră şi ei să crească. Dar, pentru că nu au fost îngrijiţi şi lăsaţi să crească, curând s-au uscat. Şi omul acesta pentru totdeauna nu va mai ajunge să rodească, niciodată.
Acum însă nu vom vorbi despre aceştia, ci vorbim mai departe despre cei care au primit în viaţa lor altoiul cel bun şi se străduiesc să aducă roade bune până la sfârşit.
Aceasta este condiţia, singura condiţie, dar condiţia absolut necesară pentru oricine vrea să se mântuiască, să-şi lase viaţa lui în Mâinile lui Dumnezeu: Cuvântul cel Sfânt şi Duhul cel Sfânt să facă operaţia înnoirii, după care apoi să înceapă să aducă un rod nou şi o viaţă nouă.
În viaţa poporului nostru, la data de 1 ianuarie 1923, s-a petrecut o operaţie a unei astfel de altoiri, făcute de Mâna lui Dumnezeu prin lucrarea minunată a unui trimis al lui Dumnezeu care a fost profetul neamului nostru. Omul ales de Dumnezeu şi trimis să facă în mijlocul poporului nostru o minunată lucrare de altoire duhovnicească a fost Părintele Iosif Trifa, care, prin puterea Harului lui Dumnezeu, a altoit în tulpina poporului nostru şi a Bisericii noastre Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, care de atunci a început să aducă roade noi şi binecuvântate: nunţi noi, botezuri noi, parastase noi, aniversări noi, cântări noi, oameni noi, petreceri noi, bucurii noi, între care este şi aceasta pe care o sărbătorim.
Înainte de a veni Lucrarea Oastei Domnului, nu era aşa ceva în ţara noastră. De pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, poate că în Biserica noastră creştină nu s-a mai făcut o aşa de frumoasă lucrare de evanghelizare, de înnoire duhovnicească, de transformare a obiceiurilor noastre rele, a practicilor noastre în nişte obiceiuri şi practici duhovniceşti, evanghelice şi creştine.
Trăiam şi noi, când nu era această Lucrare, cum trăiesc şi ceilalţi oameni: fără de Dumnezeu şi fără de nădejde în lume, în mijlocul păcatelor, mergeam spre prăpăd, trăiam în întuneric şi nu ne dădeam seama în ce urgie, în ce orbie şi în ce nenorocire eram.
Aduceţi-vă aminte – sau ştiţi bine – cum se făceau privegherile noastre la morţi… E îngrozitor numai să te gândeşti: în timp ce într-o casă de jale, în sicriu, era o fiinţă scumpă din familia aceea şi un suflet creştin din Biserica noastră, care trecea în faţa lui Dumnezeu la judecata veşnică, la pedeapsa sau la bucuria veşnică, creştinii care se adunau acolo, ce cuvinte, ce obiceiuri, ce purtări [aveau], ce lucruri murdare, înspăimântătoare, îngrozitoare şi pentru un păgân care e obişnuit să respecte, într-un anumit fel, cultul lor! Ce să mai vorbim despre momentele în care ar trebui să fim cutremuraţi, pătrunşi, cum spune la sfânta noastră Biserică: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem” de acest moment şi să trăim aceste momente. Căci trăiam fără respect şi fără nici o frică de tot ceea ce era cu voia lui Dumnezeu sau de atmosfera momentului care se crease acolo.
Acum, prin această Lucrare, Dumnezeu a rânduit în fiinţa neamului nostru şi a credinţei noastre altfel de umblare, altfel de cântări… În alt fel se face acum înmormântarea, privegherea morţilor noştri iubiţi. În alt fel se fac parastasele: fără băuturi, fără practici păgâneşti, – ci în respect faţă de Dumnezeu, prin cinstirea momentului, potrivit Cuvântului şi Voii lui Dumnezeu.
Iată în ce fel se făceau nunţile fraţilor noştri creştini de la început! Aşa ca aceasta! Vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu şi cei doi miri văzuţi închipuie aşa de minunat pe Hristos şi Biserica Sa, cum spun Sfintele noastre Evanghelii şi citirile de la cununia religioasă.
Mirele Îl simbolizează pe Hristos, iar mireasa – Biserica Sa.
Aşa vorbeşte Sfântul Apostol Pavel despre taina aceasta, că nu ştii unde este vorba despre Hristos şi despre Biserică şi unde este vorba despre mire şi mireasa lui. Aşa taină minunată consideră Dumnezeu nunta. Aşa au considerat‑o înaintaşii noştri scumpi şi aşa au considerat-o primii noştri creştini.
Dar, cu trecerea vremurilor, popoarele păgâne au venit şi ne-au robit, că aproape 1000 de ani nici nu ne cunoşteam istoria, decât din cioburi, din pietre, din ruine, din morminte. Mia aceasta de ani când au trecut peste noi popoarele păgâne a nimicit bunele obiceiuri ale părinţilor noştri de la început credincioşi. Şi au făcut ca noi să împrumutăm obiceiuri păgâneşti care în unele locuri rezistă şi există până azi.
Slăvit să fie însă Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care S-a îndurat de poporul nostru şi de Biserica noastră şi a adus coborârea Duhului Sfânt şi a creat minunea pe care o vedeţi, ca să avem noi astfel de nunţi.
Ce uşor poate să facă deosebirea un suflet atent şi serios [şi să-şi dea seama] care este adevărata nuntă sănătoasă şi care nu este! Care este nunta cu adevărat creştinească şi care este păgânească. Dacă suntem noi creştini sau nu mai suntem când iubim sau nu iubim acele nunţi şi petreceri duhovniceşti.
Tot aşa se poate face deosebirea între privegherile unora şi privegherile altora de la mort. Sau la parastasele unora şi ale altora de la cinstirea morţilor noştri şi de la cinstirea acelor porunci pe care Mântuitorul nostru le-a lăsat: „Voi, când daţi o masă, chemaţi pe cei care nu au cu ce să vă întoarcă înapoi: pe cei neputincioşi, pe cei bolnavi, pe cei lipsiţi… Şi, pentru că ei nu au cu ce să vă răsplătească, vă va răsplăti Tatăl vostru Care este în Ceruri”.
Noi îi chemăm pe cei sătui, să-i săturăm pe cei sătui, şi-i umplem pe cei plini… Iar lângă noi, săracul, lipsitul, orfanul, bolnavul stau şi suferă. Şi în Ziua Judecăţii, să nu ne mirăm că Domnul ne va spune şi nouă: „Mergeţi de-a stânga, pentru că am fost flămând şi voi nu M-aţi săturat; voi aţi săturat pe cei sătui. Am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; aţi îmbrăcat pe cei plini…”.
Şi astfel, în Ziua Judecăţii, vom vedea că la Judecata aceea nu este vorba despre cei credincioşi şi despre cei necredincioşi, – ci este vorba tocmai despre cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi au ştiut să facă binele, dar numai unii l‑au făcut, iar alţii nu l-au făcut.
Domnul Iisus spune în Matei capitolul 25 că nu va zice celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine, criminalilor, tâlharilor, hoţilor…”. Nu lor le va zice, pentru că ei vor fi de mult duşi acolo unde îşi au locul… Ci le va spune celor ce puteau să facă binele şi nu l-au făcut. Aceştia sunt cei care au cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi puteau să facă binele, dar nu l-au făcut.
Şi va zice celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, că voi aţi ştiut să faceţi binele şi l-aţi făcut”.
Aceasta este răsplata! Deci este vorba despre naşterea din nou şi despre roadele naşterii din nou, care trebuie să se vadă nu numai în roadele fiecărui individ, ci şi în viaţa familiei născute din nou, şi în viaţa Bisericii născute din nou, şi în viaţa adunării născute din nou.
Acolo unde sunt oameni născuţi din nou, adică lucrarea Duhului Sfânt şi a Cuvântului Sfânt, acolo sunt astfel de roade, sunt astfel de petreceri, acolo sunt astfel de nunţi. Dar toate acestea sunt străine, departe de celelalte petreceri lumeşti, de cele păgâneşti pline de jocuri, de beţii, de cuvinte urâte, – care sunt rodul firii pământeşti, firii celei vechi, rodul vieţii fără de Dumnezeu, care nu va avea niciodată dreptul la mântuire… Niciodată!
Pentru că iar este scris: „Cine zice că trăieşte cu Iisus trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus”. „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. De multe ori Mântuitorul a spus aceste cuvinte. Altădată a luat un copilaş, l-a ridicat în mijlocul mulţimii şi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu veţi fi ca aceşti copilaşi, nicidecum nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.
Să ştiţi: Gura lui Dumnezeu, Gura Mântuitorului a spus nici mai mult, nici mai puţin decât este absolut necesar ca noi să facem. Oricine nu preţuieşte, oricine nu ascultă, oricine nu împlineşte întocmai acest Cuvânt, să ştiţi şi să nu ne înşelăm: cu nici un chip, decât cu acest chip vom vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Oricine vrea să intre pe o altă uşă se înşală singur – şi aceasta va vedea-o în clipa când se va arăta că Dumnezeu nu S-a lepădat de Cuvântul Său şi nici nu Se târguieşte, ci condiţia pe care a pus-o o cere fiecăruia dintre noi.
Iată un prilej de nuntă deosebită! Pentru foarte mulţi, prilejul acesta apare străin şi foarte nou. Nu e nici nou şi nici străin, – ci aşa a fost de la început şi aşa trebuie să rămână până la sfârşit nunţile creştinilor adevăraţi.
Am spus că Domnul S-a îndurat şi a adus un moment însemnat, la 1 ianuarie 1923, în viaţa poporului nostru, când prin Părintele Iosif a adus această Lucrare în ţara noastră, adică felul acesta nou de a înţelege şi de a asculta de Voia lui Dumnezeu cu adevărat, cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi cum ne cere Voia Sa. Această Lucrare trăieşte şi astăzi. Este Lucrarea Duhului Sfânt. Părintele Iosif a spus: „Lucrarea Oastei Domnului nu este o lucrare omenească. Eu sunt un om slab şi neputincios, în curând mă voi duce. Dar Lucrarea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Ea va rămâne şi nimeni nu o va putea nimici, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu”.
Adevărat că el s-a dus când nici nu împlinise 50 de ani. Atunci s-a dus el la Dumnezeu. Au trecut de atunci mai mult de 44 de ani şi iată că această Lucrare trăieşte. 80 la sută dintre cei din adunările noastre sunt tineri. Ce înseamnă aceasta? Că puterea lui Dumnezeu cea mai mare şi sfântă continuă, prin felul minunat de a lucra, chemarea şi hotărârea sufletelor care alcătuiesc sau care vor alcătui Trupul cel Viu şi Sfânt al Adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, care este născută din nou şi aduce roade sfinte ca şi Biserica cea dintâi, din Ziua Primelor Rusalii, din Ierusalim.
Acum, în lumina acestor gânduri, să ne cercetăm noi înşine în ce măsură am lăsat în viaţa noastră să lucreze puterea Duhului Sfânt. Fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii, ni s-a spus că nu există mântuire.
Binecuvântat să fie Numele cel Sfânt al Domnului că, la cei mai mulţi dintre noi care suntem aici, această lucrare de altoire sfântă a naşterii din nou s-a făcut. S-a făcut la fiecare în ceasul, în locul şi în felul în care Duhul lui Dumnezeu a găsit cu cale. Dar roadele, dar felul, dar urmarea la toţi s-au făcut la fel. Noi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare suflet pe care îl cunoaştem şi ştim că are acest semn sfânt în viaţa sa şi ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru celelalte suflete care aud acest Cuvânt şi care iau în serios problema mântuirii lor.
Să se cerceteze singuri şi să se gândească dacă există în viaţa lor un moment în care Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu au făcut altoirea acestei vieţi noi sau nu încă.
S-a spus aici şi mai înainte şi se vor mai spune multe, încă multe lucruri frumoase. Adunarea aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu ne cunoaşte pe toţi, ne iubeşte pe toţi, ne ştie pe toţi – şi, pentru clipa aceasta şi pentru prilejul acesta, Dumnezeu a pregătit nu numai ce cuvinte să se mărturisească aici, nu numai ce adevăruri să se spună, – ci şi care suflete să vină. Nu întâmplător sunteţi dumneavoastră aici. Unii poate că pentru prima dată iau parte la astfel de nunţi.
Nu! Nu-i nici o întâmplare întâmplătoare! Întâmplare pare numai pentru noi, care nu cunoaştem relaţia adâncă dintre cele care se văd şi cele care nu se văd, dintre planurile lui Dumnezeu şi căile oamenilor. Dar pentru cine se adânceşte puţin în aceste adevăruri, nici o întâmplare nu-i întâmplătoare.
Nu există destin, hazard, soartă, neprevăzut, întâmplare!…
Acestea sunt numai mijloacele prin care lucrează Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi. Deci cunoscute au fost de Domnul ziua aceasta, locul acesta, noaptea aceasta. Cunoscute au fost şi cuvintele care trebuiau să se mărturisească şi care s-au mărturisit aici. Cunoscute apoi au fost şi sufletele care au venit – şi nu-i întâmplătoare venirea lor aici.
Pentru fiecare dintre cei care au venit aici, Dumnezeu a pregătit câte un cuvânt. Noi nu ştim care. Dar Dumnezeu cunoaşte starea fiecăruia dintre cei ce ascultă acum sau au ascultat aceste cuvinte ale Lui, care sunt Cuvintele Vieţii. Dumnezeu cunoaşte starea fiecăruia şi pe fiecare dintre cei pe care i-a adus aici; şi i-a adus chiar pentru cuvântul care se potriveşte să-l primească şi să-l asculte. Ştie Dumnezeu, Căruia-I sunt cunoscute toate lucrurile, dacă vreodată, noi, toţi cei care suntem aici, vom mai avea vreun astfel de moment, un astfel de prilej. Viaţa nu-i sigură pentru nimeni; moartea-i sigură pentru toţi. Nici tinereţea, nici sănătatea, nici avantajele pământeşti nu sunt o garanţie pentru nimeni.
Nu, mântuirea nu trebuie să o mai amânăm. Pentru aceasta să nu mai zicem: Mai avem vreme!… Pentru că foarte mulţi s-au înşelat, n-au mai avut vreme pentru mântuire.
Există momente din viaţa omului când omul e cel mai aproape de Dumnezeu şi Dumnezeu e cel mai aproape de om. Dacă cineva cunoaşte acel moment, când tot sufletul vibrează, când tot Duhul te îndeamnă, ascultă şi simte că Dumnezeu e lângă tine şi lângă El eşti tu…
Dacă asculţi momentul acesta şi te întâlneşti cu Dumnezeu, şi îţi deschizi inima ta pentru El, această unitate, această îmbrăţişare, această altoire a noastră în Dumnezeu şi a Lui în noi face în viaţa noastră cotitura aceasta salvatoare, operaţia şi opera aceasta de mântuire, a naşterii din nou.
Dar dacă lăsăm să treacă acest moment, se poate întâmpla să nu mai revină niciodată. Nu că noi ne depărtăm de Dumnezeu, ci că El se depărtează de noi; şi ajungem să nu ne mai întâlnim până în clipa Judecăţii, când vom auzi osânda alături de ceilalţi, care au făcut la fel. Şi vom merge în focul veşnic…
„Pentru că v-am chemat şi n-aţi vrut…”
„Pentru că am dorit să vă mântuiesc şi voi n-aţi vrut…”
Cum s-a întâmplat cu Ierusalimul în Săptămâna Patimilor, când Mântuitorul S-a apropiat şi a privit peste cetate şi a plâns pentru ea… Ierusalimul cânta, râdea, petrecea, se distra… Dar undeva, deasupra lui, Ochiul lui Dumnezeu plângea: „De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puişorii sub aripi, şi voi n-aţi vrut. Acum iată că vor veni peste voi vrăjmaşii care vă vor împresura din toate părţile, vă vor dărâma şi nu vor lăsa aici piatră pe piatră, pentru că n-aţi cunoscut vremea când aţi fost cercetaţi”.
Există o vreme a cercetării – şi poate că pentru foarte mulţi vremea aceasta este acum!… Mulţi râd şi se distrează; şi poate că şi aici vor fi unele suflete care, în gândul lor, vor gândi ironic, vor dispreţui Cuvântul lui Dumnezeu, vor face poate că cine ştie ce planuri de răzbunare sau au gânduri urâte împotriva celor care ne mărturisesc cu dragoste şi ne îndeamnă cu lacrimi, câtă vreme se mai poate să se mai întoarcă la Dumnezeu.
Pentru aceste suflete, poate ceasul acesta, poate noaptea aceasta, poate chiar clipa aceasta să fie ultima chemare a lui Dumnezeu. Fiecare să-şi verifice bine starea sufletească, să se înfăţişeze înaintea adevărurilor cutremurătoare şi eterne ale lui Dumnezeu dezbrăcându-se de părerile înşelătoare ale momentului acestuia care azi e aşa, iar mâine poate fi scrum, cum spun toate ziarele, cum se înştiinţează, din toate părţile, tot felul de avertismente.
S-a acumulat atâta putere de nimicire în lumea aceasta, încât cine ştie de câte sute şi mii de ori ar putea să nimicească întreaga Planetă cu tot ceea ce este pe ea. Atâta forţă distructivă, nimicitoare a stând omul pentru propria sa nimicire!
Din toate părţile se luptă pentru stăvilirea răului şi pentru îndepărtarea primejdiei, dar, printr-o putere nevăzută şi neştiută, omenirea merge spre nimicirea ei. Totul atârnă de vreun nebun care apasă undeva pe vreun buton, pentru ca într-o clipă, după ce se va ridica apoi fumul, să nu mai fie nici cine să vadă, nici ce să vadă.
În astfel de vremuri trăim!… Cât de însemnat lucru este atunci ca fiecare om să se gândească la propria sa mântuire! Când nu mai poţi salva absolut nimic, salvează-te doar pe tine.
Noi dorim să aducem aminte tuturor semenilor noştri de aceste adevăruri conţinute în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, pentru ca oricine vrea să audă şi oricine vrea cu adevărat să-şi caute mântuirea sufletului său, atâta vreme cât încă se mai poate, să o afle atunci. Toţi ne vom întâlni odată cu amintirea acestei zile: unii, adică cei care au ascultat şi au primit spre zidirea şi spre mântuirea lor Cuvântul lui Dumnezeu, vor fi fericiţi şi bucuroşi că a fost şi această zi în viaţa lor, cu o cotitură salvatoare a naşterii din nou, a altoirii lor în Dumnezeu, a încetăţenirii lor cu dreptul de moştenire în Împărăţia cerească.
Dar toţi ceilalţi care şi-au împietrit inima şi de data aceasta ca şi de alte dăţi, care au fost tot aşa de înştiinţaţi şi de chemaţi, vor regreta pentru totdeauna, dar va fi prea târziu. Neascultarea lor îi va pierde veşnic şi veşnic.
E un moment în care trebuie să ne cutremurăm, şi nu să râdem; un moment în care trebuie să ne facem un bilanţ adânc al stării noastre, câtă vreme încă nu-i prea târziu. Toate Cuvintele Domnului, din prima Zi de Rusalii şi până astăzi, de la toţi scriitorii şi vestitorii Evangheliei, au adus această înştiinţare şi chemare din partea lui Dumnezeu. Câtă vreme încă se mai zice „astăzi”, nimeni să nu se trezească venit prea târziu.
De ce vorbim noi despre aceste lucruri acum? Pentru că încă trăim sub impresia minunată a sărbătorilor Rusaliilor, a sărbătoririi Duhului Sfânt.
Şi încă de ce? Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este cea mai puţin cunoscută de către noi astăzi.
Suntem creştini!… Ştim câte ceva despre Tatăl Ceresc… Mai ştim câte ceva şi despre Domnul Iisus Hristos şi despre mântuirea Lui… Dar ştim aşa de puţin despre lucrarea Duhului Sfânt! Şi Duhul Sfânt este o Persoană a Sfintei Treimi.
Ce puţin cunoscut este Duhul Sfânt şi lucrarea Lui astăzi!
Suntem o Biserică creştină! Dar în viaţa noastră, şi ca Biserică, şi ca familie, şi ca credincioşi, lucrarea Duhului Sfânt este aşa de necunoscută, aşa de străină!
De ce e urâtă Lucrarea Oastei Domnului?
De ce-i dispreţuită această Lucrare? De ce?
Pentru că cea mai mare parte a creştinilor noştri nu cunosc această lucrare a Duhului Sfânt, nu cunosc pe Duhul Sfânt şi nu ştiu voia lui Dumnezeu cu privire la lucrarea Duhului Sfânt.
Şi nu mai ştiu încă ceva: nu ştiu că această lucrare este ultima lucrare a lui Dumnezeu… Ultima!…
S-a spus că oricine a păcătuit împotriva Tatălui şi a Fiului mai poate afla iertare. Dar cine păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt nu va găsi iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor. De ce oare?
I. Pentru că, după lucrarea Tatălui, a venit lucrarea Fiului. Şi Fiul a dat izbăvire celor care au păcătuit împotriva Tatălui.
II. După lucrarea Fiului, a venit lucrarea Duhului Sfânt. Şi lucrarea Duhului Sfânt a dat mântuire şi izbăvire celor ce au păcătuit împotriva Tatălui şi împotriva Fiului.
III. Dar cine să mai vină şi să-i mai izbăvească, după lucrarea Duhului Sfânt, pe cei ce au păcătuit şi împotriva Duhului Sfânt? Împotriva celor care nu primesc acum lucrarea – care este ultima – de mântuire a Sfintei Treimi, lucrarea Duhului Sfânt… cine să mai vină vreodată? Nu mai există altă mântuire şi altă salvare pentru ei, pentru că după lucrarea aceasta a Duhului Sfânt nu va mai veni decât Judecata.
După lucrarea Duhului Sfânt va veni Mântuitorul, va veni Judecătorul. După cum în Credeul nostru, în mărturisirea noastră de credinţă, după lucrarea Duhului Sfânt, se aminteşte că va veni numai Mântuitorul şi Judecata Sa. De aceea în adunările Oastei, ca în orice adunare a unei lucrări duhovniceşti, se mărturiseşte puternic lucrul acesta, adevărul acesta pe care a venit Duhul Sfânt să-l lucreze pe pământ: pregătirea sufletelor pentru venirea Domnului Iisus, pentru Judecată, pentru răsplătire, pentru Nunta Cerească.
În Apocalipsa, ultima Carte a Duhului Sfânt, este scris în ultimele versete: „Şi Duhul, şi Mireasa zic: Vino!”.
Făgăduinţa venirii Domnului fiind aşa de aproape în împlinirea ei, şi Duhul Sfânt, şi Biserica cea Vie a lui Dumnezeu amintesc mereu nu numai chemarea de venire a Mântuitorului, ci şi înştiinţarea Lui de venire.
În Epistolele către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema” (adică blestemat). Şi adaugă acolo un cuvânt străin: „Maranata!…” (Domnul nostru vine!) Dar adevărata înţelegere a cuvântului este: „Domnul nostru, vino!”.
Nu este o înştiinţare: „Domnul nostru vine!”. Ci este o rugăciune: „Domnul nostru! Vino!”.
Aceasta este chemarea Duhului şi a Bisericii: „Domnul nostru! Vino!”. Şi cuvântul cu care se încheie Apocalipsa este: „Amin. Vino, Doamne Iisuse!”.
Aceasta este rugăciunea şi acesta este şi înţelesul acelor cuvinte pe care le-aţi auzit şi din adunarea din seara aceasta cu privire la Nunta Viitoare, cu privire la pregătirea acestui Ospăţ binecuvântat la care vor lua parte numai cei care vor fi găsiţi îmbrăcaţi în haina de nuntă.
Care haină de nuntă?
Fiinţa cea nouă, făptura cea nouă, omul cel nou, altoiul cel despre care am vorbit şi pe care trebuie să-l primească fiecare dintre noi, care facem parte cu adevărat din Biserica văzută a Domnului Iisus. Să facem parte şi din Biserica nevăzută, adică din cea duhovnicească, din cea care e găsită vrednică să moştenească Împărăţia cea nevăzută, cea nepieritoare, cea veşnică, cea nemărginită a Mântuitorului.
Seara aceasta este o seară deosebită. Momentul acesta este un moment deosebit, e un moment şi de cercetare, şi de bilanţ duhovnicesc, dar şi o ocazie deosebită de cercetare pentru fiecare dintre noi în parte, în ce fel stăm fiecare dintre noi în vremile de acum faţă de Adevărul lui Dumnezeu şi mântuirea Lui.
Ce bine este că acum e noapte şi că avem vreme, şi nu ne mai grăbim! Că, de obicei, oamenii se tot grăbesc… Şi atunci, din cauza grabei, oamenii nu au timp şi nu au linişte suficientă să poată preţui totdeauna însemnătatea Cuvântului şi a momentului pe care Dumnezeu ni le trimite.
Dar acum e o sărbătoare şi nu ne grăbim. Pentru că lucrurile mari, hotărârile mari nu se fac cu graba, pripite. Adevărurile mari nu le afli când eşti grăbit. Momentul acesta este un moment potrivit. Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare potrivită pentru ca să medităm adânc la aceste Adevăruri ale lui Dumnezeu cu care ne-am întâlnit astă seară în chip minunat şi fericit, dar cu care nu se ştie dacă şi altă dată, în felul acesta, ne vom mai întâlni.
Acei care au primit în viaţa, în inima lor şi în trăirea lor lucrarea Duhului Sfânt, adică naşterea din nou, altoirea, transformarea, schimbarea, aceştia să-L binecuvânteze pe Dumnezeu. Dar şi ei trebuie să mediteze adânc în momentul acesta şi la răspântia aceasta în ce măsură au lăsat în viaţa lor să lucreze altoiul cel nou, firea cea duhovnicească, gândul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu.
O înţelepciune japoneză spune aşa: „În fiecare seară, zilele noastre capătă aripi şi se duc să-I spună lui Dumnezeu ce am făcut cu ele”.
Câte zile din viaţa noastră am trăit până azi? Şi fiecare s-a dus seara înaintea lui Dumnezeu. Ce-au spus zilele noastre seara Domnului? Ce-au spus nopţile noastre dimineaţa? Ce-au spus ele când s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu? Ce am făcut noi cu ele?
De când am primit altoiul vieţii celei noi în viaţa noastră, în sufletele noastre, altoiul firii noi din Dumnezeu, – ce roade am adus noi cu adevărat? E un moment în care fiecare dintre noi putem să ne verificăm, avem acest prilej minunat.
Iar cei care nici măcar nu au primit altoiul lui Dumnezeu, nici măcar nu au avut o zi în care să poată pune un gând să se întoarcă la Dumnezeu şi să înceapă o viaţă nouă cu Dumnezeu… n-au avut, nici până acum, nici un moment în care să pună un legământ de pocăinţă adevărată, – acelora chiar şi în seara aceasta trebuie să le spunem şi noi.
Între cele şapte Taine ale Bisericii noastre este şi Taina Pocăinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această Taină trebuie să se petreacă o singură dată şi pentru totdeauna în viaţa noastră. Nu o „pocăinţă” din Paşti în Crăciun – şi apoi iar să ne întoarcem la felul de vieţuire; sau nici măcar să nu fi întrerupt felul de vieţuire păcătos şi lumesc, şi vinovat pe care l-am avut înainte.
Pocăinţa-i ceea ce se petrece o singură dată. Cum se petrece Botezul, cum se petrece Nunta în viaţa noastră, tot aşa trebuie să fie şi cu pocăinţa. Această Taină a Pocăinţei este convertirea noastră prin naşterea din nou, este clipa altoirii noastre în Dumnezeu.
Cine încă nu s-a altoit, nu s-a pocăit încă cu adevărat, acela nu a făcut încă o pocăinţă sinceră. Poate că s-a mărturisit de sute de ori, la sute şi sute de sărbători; dar, dacă nu s-a făcut Taina Pocăinţei adevărate, taina convertirii, a transformării, a naşterii din nou, a schimbării în viaţa lui, – asta n-a fost pocăinţă. Adevărata pocăinţă este atunci cânt ne naştem din nou şi începem o viaţă nouă cu Dumnezeu.
Aţi avut cu toţii o astfel de pocăinţă în viaţă? O astfel de naştere din nou, o astfel de transformare, o astfel de altoire? Dacă nu, credem că este momentul ca „astăzi” să primiţi în inimă Cuvântul şi pe Duhul lui Dumnezeu, Care să facă acea minunată mişcare cerească cum a făcut-o în Ierusalim în prima zi de Rusalii, în Ziua Cincizecimii.
Şi de-atunci şi până astăzi, trece mereu şirul… Intraţi şi voi în rândul celor mântuiţi! Hotărâţi-vă pentru Domnul!
E o nuntă acum! S-a spus aici despre o nuntă la care Stăpânul S-a dus să-Şi cerceteze oaspeţii şi a întâlnit pe unul care nu avea haina de nuntă, şi i-a zis: „Prietene, cum ai intrat tu aici?” Omul acela a amuţit.
Ce putea să mai zică un asemenea om găsit în asemenea împrejurări? În faţa lui Dumnezeu nu mai este nici un lăudăros care să mai aibă ce să spună sau ce să mintă.
Acum, pe pământ, pot să strige, pot să-L batjocorească pe Dumnezeu… Acum pot să râdă… dar va veni o zi în care Hristos Se va opri în faţa fiecărui om şi atunci se va vedea ce curaj va avea cel cândva măreţ şi trufaş care se lăuda cu puterea lui, cu slava lui, cu ştiinţa lui… Atunci toţi aceştia vor amuţi cum a amuţit cel găsit fără haina de nuntă, neîntors la Dumnezeu, neiertat cu adevărat în ziua cea mare a cercetării.
O, dacă s-ar fi rugat şi el! O, dacă nu ar fi amuţit, să nu fi tăcut, ci să se fi prăbuşit şi să spună cu lacrimi: „Doamne, n-am haină de nuntă, dar Tu eşti Bun, dă-mi-o şi mie!…” Cu câtă bucurie l-ar fi primit Stăpânul şi pe el şi l-ar fi îmbrăcat cu frumoasa haină de nuntă, ca pe acel nenorocit… Dacă şi-ar fi dat măcar în ultima clipă seama de sărăcia lui sufletească şi I-ar fi cerut lui Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă sinceră să-l mântuiască şi pe el, măcar acum, în ultima clipă, măcar în ultimul moment… Aşa cum a fost Harul pentru tâlharul de pe Cruce, în ultima clipă, când, cu o lacrimă, s-a întors spre Iisus şi I-a zis: „Doamne, nu merit, dar Tu eşti Bun. Pomeneşte-mă şi pe mine când vei veni întru Împărăţia Ta”.
În clipa aceea Domnul Iisus i-a răspuns cu toată iertarea bunătăţii şi dragostei Lui, cum a răspuns totdeauna şi cum va răspunde El mereu şi cum răspunde şi astăzi celui care ar veni la El spunând: „Da, Doamne, n-am nici eu haină de nuntă… Sufleteşte, sunt un mizerabil, gol, dezbrăcat, murdar, zdrenţăros, pentru că nu m-am întors la Tine ca să capăt mântuirea şi înnoirea. Dar vin acuma. Îndură-Te şi de mine, îmbracă-mă şi pe mine. Dă-mi haina Ta de nuntă şi altoieşte şi în firea mea şi în inima mea felul cel mai sfânt pe care îl ceri Tu şi pe care îl pretinzi Tu cui vrea cu adevărat să vadă Împărăţia Ta. Eu Te rog, Te chem şi Te primesc!…”
Dumnezeu ar răspunde în chiar clipa aceea. Gândiţi-vă bine, cei care nu aţi făcut acest pas, la această posibilitate din clipa aceasta. Şi, la sfârşitul acestei adunări, când se va mai face o ultimă chemare, Duhul lui Dumnezeu să vă îndemne să luaţi marea şi mântuitoarea hotărâre de a vă preda Lui şi de a începe o viaţă nouă cu El chiar de la nunta aceasta; de a primi în inimă altoiul cel nou, hotărârea cea nouă, pocăinţa cea adevărată care aduce îndreptarea şi schimbarea vieţii şi care duce sigur, la capăt, la mântuirea cea veşnică a lui Dumnezeu.
Pentru că niciunii dintre cei care sunt în Cer nu au intrat acolo decât prin această naştere din nou şi prin această pocăinţă şi schimbare, pentru că este scris: „Dacă nu… este cu neputinţă să-L vedeţi pe Dumnezeu!”.
Atunci abia s-ar petrece în viaţa fiecăruia prima lucrare a Duhului Sfânt. După aceea, mereu din rod în rod tot mai binecuvântat, aţi vedea ce fericită este viaţa cu Dumnezeu. Ce minunată este viaţa unui om nou, a unui pom nou care a fost adus din pădure plin de spini şi sălbatic, dar aşezat şi plantat într-un loc nou, într-o grădină minunată, altoit de nişte mâini iubitoare, cu fire nouă şi sfântă, aducând apoi rodul minunat, spre bucuria Stăpânului.
Faceţi singuri deosebirea cea mare!… Căci ce mare, ce uriaşă este această deosebire când priveşti la un pom sălbatic, fără de nici un rod, şi când priveşti la un pom altoit, plin de roade bogate şi frumoase, şi minunate!
Lucrarea de astăzi a Duhului Sfânt în mijlocul Bisericii şi în mijlocul poporului nostru este pregătirea noastră pentru cea de-a Doua Venire a Domnului Iisus.
Toate înştiinţările Sfintelor Scripturi sunt în felul acesta: Să ne pregătim! De câtă vreme s-a tot spus: „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău!”.
De-atunci, înştiinţarea aceasta se înnoieşte pentru noi în fiecare zi. În fiecare seară când ne aşezăm în aşternutul nostru, noi ne aşezăm ca într-un sicriu, ne întindem cu faţa în sus. Tot aşa vom fi odată, când ne vom înfăţişa în faţa lui Dumnezeu. Deci fiecare seară, fiecare culcare în patul nostru să ne amintească tuturor că pe neaşteptate va veni clipa când ne vom întinde pentru ultima dată. Şi-apoi ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Şi ne vom duce direct în locul pe care ni l-am pregătit noi încă de pe când trăiam.
Chiar dacă ar fi rânduită, pe neaşteptate, să fie chiar noaptea aceasta!… Peste câţi nu au venit fie un cutremur, fie o inundaţie, fie o boală, fie o nenorocire, – şi oamenii s-au dus pe neaşteptate şi pe nepregătite în faţa lui Dumnezeu. Sau la câţi le-a venit un atac de cord, un accident şi pe neaşteptate au ajuns în faţa lui Dumnezeu!
Atunci pentru totdeauna se va fi sfârşit, pentru cei ajunşi în starea aceasta, lucrarea de chemare şi posibilitatea de mântuire. Gândiţi-vă bine deci, în această seară, că Duhul Sfânt ne îndeamnă pe toţi să ne pregătim să-L primim pe Domnul Iisus pentru ziua cea mare despre care spunem în fiecare duminică la biserică în Crezul nostru: „Şi iarăşi va să vie cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit…”.
Vreţi voi să fiţi părtaşi la Împărăţia fără de sfârşit? La Nunta fără de sfârşit? La Ospăţul fără de sfârşit al lui Dumnezeu? Vreţi voi aceasta?
Dacă da, atunci hotărâţi-vă astăzi! Iar dacă v-aţi hotărât, daţi-vă silinţele, înnoiţi-vă hotărârea şi aduceţi roade mai vrednice, mai frumoase, pentru că Domnul Iisus poate veni în clipa în care nici nu ne putem noi gândi. Şi pentru clipa aceea, cea mai fericită şi cea mai mare binecuvântare, şi cea mai mare hotărâre, noi toţi o putem lua de acum, ca să aducem roadele altoiului, ca să fim găsiţi în starea sfântă a plinătăţii lui Hristos: „fără prihană, fără vină şi pace”.
Îmbrăcaţi în haina imaculată, sfântă, curată, albă a Nunţii Cereşti, fără de care nimeni nu va putea intra acolo şi petrece în veci.
Gândiţi-vă ce mare cinste va fi să iei parte Acolo, la o masă cu cei aleşi, cu cei mai aleşi oameni! Dar Domnul Iisus a mai spus că vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, de la Extremul Orient şi de la Extremul Occident, de la extremul nord şi de la extremul sud şi vor sta în Împărăţia lui Dumnezeu, la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, – iar cei care au primit primii înştiinţarea de a fi fiii Împărăţiei, [dar nu au vrut-o], vor fi scoşi afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când vor vedea pe alţii intrând, iar pe cei vechi, oamenii cei vechi, înlăturaţi.
Slăvit să fie Domnul pentru cei care au şi venit, au şi primit înştiinţarea Domnului, care s-au hotărât pentru El şi ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii. Să-şi dea toate silinţele să le rămână scrise. Şi nici un păcat, şi nici o lepădare, şi nici un rău să nu le mai şteargă numele de acolo. Ca să rămână tot mai luminoşi şi tot mai vrednici, iar faptele lor de pe pământ să adeverească în faţa lui Dumnezeu că au rămas în alegerea lor şi păstrarea mântuirii lor.
Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată, securea stă înfiptă la rădăcina pomilor; oricine nu aduce rod vrednic de pocăinţă va fi tăiat”.
Fraţilor, să aducem roade vrednice de pocăinţă. Să ne dăm toate silinţele să aducem roade vrednice de pocăinţă toţi cei care am fost altoiţi. Iar cei care nu au fost altoiţi hotărâţi-vă astăzi, altoiţi-vă astăzi. Predaţi-vă Domnului acolo unde sunteţi, cu inima voastră, şi puneţi gând pentru aceasta, pentru ca şi îngerii, şi fraţii să se roage să vă ajute Domnul să puteţi duce lupta mântuirii până în clipa când vom primi cu adevărat cununa şi [împlinirea] făgăduinţei multelor binecuvântări.
Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru Rusaliile din seara acesta.
Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru Rusaliile din poporul nostru, din această Lucrare a Oastei Domnului, care este până astăzi sămânţa mântuirii.
Hotărâţi-vă nu numai cu vorba, ci cu fapta, prin lucruri noi, prin îndemnuri noi, prin purtări noi. Înlăturând păcatul din toate vasele noastre.
S-a luat hotărârea ca la nunţile noastre să nu ne mai ocupăm noi şi cu alergarea şi cu îngrijorarea pentru bucatele trupeşti şi pentru hrana trupească. Avem noi destulă vreme să ne ocupăm cu jumătăţile din jos ale trupului nostru înainte de a veni aici şi după ce ne-am dus de aici. Bună hotărâre au luat fraţii şi potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu, de a nu da mâncare gătită la astfel de nunţi. A suferit atâta vreme sufletul nostru, pentru ca trupul să se desfete în toate zilele vieţii. Acum măcar o zi să sufere şi trupul pentru desfătarea sufletului. Pentru că, dacă noi privim cu adevărat ca la Cuvântul lui Dumnezeu la ceea ce se mărturiseşte aici, nici trupul nu simte nevoia hranei, pentru că sufletul este plin de dulceaţa Cuvântului lui Dumnezeu şi de bucuria de a petrece o noapte şi o zi la masa aceasta duhovnicească, săturându-ne şi desfătându-ne cu aceste bucate duhovniceşti. Cântările Domnului – atât de frumoase –, rugăciunile acestea, cuvintele acestea şi chiar feţele celor care-L iubesc pe Dumnezeu sunt o desfătare pentru sufletele noastre.
Atmosfera aceasta sfântă în care Dumnezeu petrece lângă noi şi noi lângă El este ceva mai mult decât orice desfătare pământească şi sufletele noastre nu mai simt nevoie de nimic.
Pentru că, într-adevăr, ajunseserăm într-o stare descurajant de firească atunci când ne ocupam şi noi şi alergam şi noi numai după trebuinţele trupeşti chiar şi în aceste rare şi scurte prilejuri în care Dumnezeu ne dă bucuria aceasta duhovnicească.
„Lucrurile acestea păgânii le caută”… – cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Noi să căutăm Cuvântul Sfânt şi să ne gândim cu tristeţe şi cu durere, şi cu ruşine la momentul în care eram şi noi preocupaţi şi frământaţi, la întâlnirile şi nunţile noastre, de dorinţa de a ne sătura tot trupul acesta. Că de cele mai multe ori sufletul s-a întors tot gol.
Acum să-I mulţumim lui Dumnezeu şi, aşa cum spune una dintre cântările noastre bisericeşti: „Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”.
Când avem un astfel de prilej de a ne petrece în Domnul cu cuvintele Domnului şi cu bucuria de a fi împreună cu copiii lui Dumnezeu, să lepădăm toate celelalte griji lumeşti şi să încercăm să ne săturăm sufletul cu roadele binecuvântate care se împart aici prin Cuvântul lui Dumnezeu, la masa lui Dumnezeu, de copiii lui Dumnezeu.
Oricine vă vorbeşte… gândiţi-vă că vorbeşte Domnul! Glasul lui Dumnezeu. Că unul poate fi acordat mai bine, că altul e mai cu paraziţi, Cuvântul lui Dumnezeu este acelaşi, care se adresează tuturor celor care îl aud. Deci să nu preţuim omul, ci Cuvântul. Şi Cuvântul va aduce în viaţa noastră rodul care este pus în el.
Domnul să ne ajute să punem la inimă aceste gânduri şi fiecare să ne preocupăm de propria noastră stare şi să ne arătăm venind în faţa Domnului cu sufletul nostru deschis, pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să ne arate nu numai ce suntem, ci şi ce trebuie să fim.
Şi în felul acesta să ne pregătim toţi pentru întâlnirea cea mare pentru care ne înştiinţează Duhul şi Mireasa. Şi Duhul, şi Biserica cea vie a lui Dumnezeu.
Cu ultima rugăciune din Biblie, să ne ridicăm şi noi inima spre Domnul şi să spunem: „Maran-ata!” („Domnul nostru, vino!”).
Vino, Doamne Iisuse, să Te putem vedea cu bucurie şi să putem căpăta viaţa veşnică şi Împărăţia nemuritoare şi fericită a lui Dumnezeu.
Aceasta să ne-o dea Domnul tuturor şi pentru aceasta Îl rugăm pe El să ne ajute ca fiecare dintre noi să ne pregătim.
Cine a început cu naşterea din nou, s-o ducă fericită şi vrednică până la capăt. Cine n-a făcut nici acest pas, să-l facă acum, câtă vreme încă se mai poate. Şi apoi s-o ducă şi el împreună cu cei ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-L aşteaptă pe Domnul. Să ducă o viaţă curată şi plină de roade pentru slava Lui. Şi să folosească apoi orice prilej ca acesta spre a se întări, spre a se mângâia, spre a se bucura. Să ne familiarizăm cu aceste feţe de fraţi şi de surori, pentru ca să putem avea bucuria să fim lângă ei la Ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, de care-L rugăm pe Domnul să ne facă tuturor parte acum şi pentru totdeauna.
Slăvit să fie Domnul!