Fragment din vorbirea fratelui TRAIAN DORZ la adunarea de Anul Nou de la Ogeşti – 1982
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. […]
Un cuvânt din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la care am vrea ca împreună să gândim, să medităm mai adânc astăzi, este locul din Sfânta Evanghelie cu Naşterea Mântuitorului, în care se spune că atunci când nişte păstori pe câmpia Betleemului stăteau de strajă şi vegheau împrejurul turmei lor, o lumină mare a strălucit în jurul lor şi un înger al lui Dumnezeu le-a adus vestea cea bună.
Despre această lumină de care avem cu toţii nevoie, fiecare, în viaţa noastră am dori din toată inima să adâncim Cuvântul lui Dumnezeu în seara aceasta, între noi. E o seară cu totul deosebită! În seara asta nimeni nu doarme. În toată ţara, în lumea întreagă sunt oameni adunaţi, mai mulţi sau mai puţini, fiecare în jurul gândului şi dorinţei pe care au avut-o şi pe care o iubesc în inima lor, ca noaptea aceasta şi miezul acestei nopţi cu trecerea dintr-un an în altul să-i găsească petrecând în jurul [cui] şi în felul în care inima lor a dorit şi doreşte.
Noi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne găsim aici şi acum, în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Lui Însuşi. Să credem din toată inima că făgăduinţa Lui este adevărată şi că „oriunde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Lui, e şi El acolo” în mijlocul lor.
Gândiţi-vă cu bucurie, gândiţi-vă cu evlavie, gândiţi-vă cu cutremur sufletesc, gândiţi-vă cu toată dragostea inimii… că în mijlocul nostru, în seara aceasta, stă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. E chiar aşa. Dacă ochii noştri cei sufleteşti ar fi mai curaţi, ar fi mai deschişi, mai atenţi, L-am putea vedea. De multe ori Mântuitorul nostru ne însoţeşte, căci Cuvântul Lui a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului!”. Dar sunt uneori zile şi sunt uneori locuri în care Domnul şi mai puternic ne însoţeşte, şi mai adevărat, şi mai real este în mijlocul nostru. O astfel de împrejurare, un astfel de loc şi o astfel de zi şi clipă este aceasta. În chip deosebit, Domnul este în mijlocul alor Lui când, într-un fel cu totul ales şi într-o împrejurare cu totul deosebită, ei se adună să asculte Cuvântul Lui şi să petreacă în jurul Lui.
Ce bucurie trebuie să fie pentru Domnul când atâtea suflete, mai ales tinere, sunt adunate în seara aceasta aici, să petreacă în jurul Domnului acest ceas, aceas¬tă noapte în care cei mai mulţi oameni petrec în jurul păcatului, în jurul diavolului.
Ei n-au pe masă „paharul Domnului”, ci au pe masă „paharul dracilor”. În Cuvântul Sfânt este scris: „Nu puteţi bea şi paharul Domnului, şi paharul dracilor”.
Noi spunem din toată inima: „Da, Doamne, noi nu vrem şi nu vom mai vrea niciodată să bem din «paharul dracilor», dar dorim mereu să ne împărtăşim din «Paharul binecuvântat», care este Sângele Tău, Jertfa Ta, Cuvântul Tău, Dragostea Ta mântuitoare pentru noi”.
Îi mulţumim din toată inima Domnului şi Mântuitorului nostru pentru că într-o seară ca aceasta ne-a dat şi nouă să gustăm. Noi stăm acum cu copiii noştri, cu soţiile noastre, cu familiile noastre, cu părinţii noştri, cu vecinii noştri, cu prietenii noştri în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, să ne adăpăm din el, să ne hrănim din el.
Îi mulţumim Domnului pentru că în anul care a trecut a fost El cu noi – şi să-L chemăm, şi să-L rugăm, şi să stăruim de El cum au stăruit ucenicii în Emaus: „Doamne, rămâi cu noi, că-i seară!… Rămâi cu noi, că-i seară…”. E seară în lumea întreagă… O seară ameninţătoare în lumea întreagă. O seară ameninţătoare de furtună, de întuneric, de necaz.
Ce-am face noi dacă n-ar fi Domnul cu noi şi dacă nu L-am ruga ca să rămână cu noi?
La lumina din noaptea Betleemului am dori să gândim în chip deosebit în seara aceasta, mai ales că prin lumina aceasta am văzut şi noi Lumina. Atunci ne-a răsărit nouă soarele, la miezul nopţii, şi de atunci peste cerul nostru nu s-a mai făcut noapte. Pentru că unde este Hristos este Lumină, unde este El este zi, unde este El este strălucire.
Acolo nu mai este noapte, nici păcat, nici neştiinţă, nici necunoştinţă, nici neascultare. Este totdeauna lumina unei bucurii, a unei mângâieri, a unei mântuiri, a unei fericiri şi străluciri veşnice. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu când a făcut pământul şi lumea a fost lumina. Pentru că de lumină este cea mai mare nevoie de la începutul vieţii şi până la sfârşitul ei. În noaptea aceasta, noi trăim în chip deosebit o noapte minunată, plină de aducere aminte.
În noaptea aceasta, acum cincizeci şi nouă de ani, a răsărit în câmpiile noastre lumina Lucrării lui Dumnezeu. Lumina Oastei Domnului. Lumina acestei Lucrări prin care Dumnezeu ne-a chemat şi pe noi la Lumina Sa şi în care ne-a descoperit această Lumină minunată.
Ce întuneric era peste hotarele noastre… ca şi peste câmpiile Betleemu¬lui… până ce a răsărit lumina cea strălucită din care îngerii au spus păstorilor vestea cea bună: „Bucuraţi-vă! Vi s-a născut şi vouă un Mântuitor! Este Hristos Domnul! Voi Îl veţi cunoaşte după două semne: după smerenie şi după curăţie”.
Şi Domnul Iisus a spus mai târziu: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. O viaţă plină de blândeţe, plină de curăţie.
Acestea au fost semnele Domnului nostru Iisus Hristos din noaptea când S a născut pe câmpia Betleemului… şi după care cei care L-au căutat L-au găsit.
Şi spune despre ei: „Când s-au întors, erau plini de bucurie…”, pentru că tot ce li se spusese era întocmai cum le-a fost spus de îngeri.
De la întâlnirea cu Mântuitorul, toţi cei ce au mers cu inima smerită şi cu cugetul curat s-au întors plini de bucurie, pentru că L-au aflat pe El întocmai aşa cum li s-a vestit că era: curat şi smerit.
Acum cincizeci şi nouă de ani, în noaptea Anului Nou 1923, lumina lui Dumnezeu, un înger al lui Dumnezeu, a venit şi peste câmpiile ţării noastre şi a vestit unui păstor care veghea… Care veghea pentru turma lui… I-a vestit lumina şi solia cea mântuitoare, care va aduce şi peste hotarele ţării noastre această lumină, această cunoaştere, această veste dulce că ni S-a născut şi nouă Mântuitor.
Păstorul era Părintele Iosif…
În noaptea aceea toţi dormeau sau toţi petreceau în felurite chipuri, în slujba păcatului. Peste tot era o noapte adâncă, adâncă, fără stele, fără lună, fără nici un senin. Păcatul domnea de la o margine a ţării până la cealaltă, de la o margine a lumii la cealaltă.
Acest păstor nu dormea. În „Istoria” Lucrării Oastei (Istoria unei jertfe, vol. I – n.n.) este scris ce noapte zbuciumată a trăit el atunci când pe lângă geamurile lui mergeau beţivii chiuind, strigând, urlând… tot felul de vorbe urâte şi ruşinoase. Cum petrec şi astăzi, acolo unde este încă noapte, acei care trăiesc încă fără nici o lumină, fără nici o cunoştinţă despre un Mântuitor Care a venit să aducă lumina şi izbăvirea sufletelor noastre, a poporului nostru, a Bisericii noastre, a ţării noastre, a istoriei neamului nostru.
Dar acest om al lui Dumnezeu, care nu dormea atunci, a stat în rugăciune, frământându-se şi rugându-L pe Dumnezeu pentru acest popor întunecat care trăieşte în păcat şi trece dintr-un an în altul cu bagajele de păcate cum trece un călător nenorocit dintr-un vagon în altul cu aceeaşi traistă plină sau goală. Aşa treceam noi dintr-un an în altul, ca nişte cerşetori, cu traista plină de păcate, cerşind şi trăind din pierzare şi din nenorocire, spre osânda veşnică.
Şi acest om care se ruga puternic lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului nostru a fost ascultat atunci. Dumnezeu a trimis un înger ceresc, Duhul Său cel Sfânt, care l-a inspirat să facă o chemare, să publice o hotărâre sfântă în toată ţara, în toată lumea, chemându-i pe toţi cei care doresc mântuirea să se hotărască să o rupă cu păcatul şi să înceapă o viaţă nouă, începând cu noaptea, cu dimineaţa acelui an nou. O lumină puternică a strălucit atunci peste hotarele ţării noastre – şi lumina aceasta a crescut, s-a întins mereu tot mai departe, pentru că Dumnezeu a ales îngerii Săi, trimişi ai Săi, care au aprins câte o luminiţă din lumina asta puternică şi au dus-o din sat în sat, din hotar în hotar. Până a ajuns la marginile ţării noastre, la satele noastre şi până la marginile pământului.
Dumnezeu a făcut minunea aceasta! Şi El să fie slăvit că a făcut minunea aceasta. Nu numai pentru primul păstor care a primit lumina şi solia, ci şi pentru ceilalţi, care au aprins lumină din lumina lui şi au dus-o mai departe, până ce a ajuns la noi.
Să-I mulţumim lui Dumnezeu în fiecare noapte de An Nou, neuitând niciodată solia aceasta care a strălucit atunci şi din care şi noi ne-am împărtăşit. Unde am fi fost noi astăzi? Cum am fi petrecut şi noi în întuneric şi necunoştinţă de Dumnezeu ceasurile acestei nopţi, nopţile acestor ani, anii acestei vieţi… Până am fi ajuns cu toţii în întunericul cel mare şi veşnic, fără să cunoaştem lumina, fără să ne fi împărtăşit din ea.
Acum ce fericiţi suntem! Cum ne bucurăm cu toţii! Copilaşii care spun poezii despre dragostea lui Dumnezeu; tineretul care cântă atât de minunat cântările iubirii lui Hristos; fraţii care mărturisesc aşa de puternic Cuvântul luminos al Harului lui Dumnezeu; surorile noastre, care, cu ochii înlăcrimaţi, cer puterea prin rugăciune şi duc lumina cunoştinţei lui Dumnezeu în sufletele copiilor lor. Cum le împreună cele trei degetuţe şi le duc la frunte, spunându-le: „Spune cu mama: În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, crescând astfel copiii de la început în lumina cunoştinţei lui Dumnezeu, în trăirea unei vieţi ascultătoare.
Nu era lumina aceasta peste hotarele noastre înainte de a veni această Lucrare. Eram şi noi în întuneric, în osânda şi în umbra morţii, după cum este scris. Privegherile morţilor noştri erau pline de vorbe urâte, de fapte urâte, de obiceiuri păcătoase şi murdare. Parastasele noastre, înmormântările noastre, nunţile noastre, botezurile noastre, aniversările noastre erau petrecute în întuneric, în umbra păcatului. Cu paharele dracilor şi cu cuvintele iadului… În ce întuneric trăiam!
Şi noi nu ştiam că trăim în întuneric şi că mergem la osândă. Numai când a venit lumina, lumina aceasta care ne-a deschis ochii, care ne-a deschis inima, acum vedem în ce întuneric eram şi în ce întuneric sunt cei care încă trăiesc în această stare.
Dacă n-am fi căpătat lumina, de unde am şti? Nici păstorii n-ar fi aflat calea spre Betleem dacă n-ar fi avut lumina trimisă de Dumnezeu, spre a le arăta drumul şi spre a le arăta locul unde găsesc mântuirea şi viaţa lor veşnică.
Ne bucurăm din toată inima de lumina aceasta, dar dacă noi nu ne deschidem sufletul nostru şi nu ne deschidem ochii noştri, şi dacă nu ne deschidem via¬ţa noastră şi familia noastră, pentru ca lumina aceasta să vină şi să ne îndrume mai departe pe noi, copiii noştri, munca noastră, trăirea noastră, vegherea noastră – atunci în zadar străluceşte lumina. În zadar străluceşte soarele pe cer, dacă cineva locuieşte într-o peşteră întunecoasă, într-o pivniţă închisă. Sau dacă este orb şi umblă cu ochii închişi… În zadar străluceşte lumina Cuvântului lui Dumnezeu între noi, dacă noi trăim încă în întuneric şi dacă nu ne deschidem ochii inimii, sufletul nostru, să primim lumina şi să umblăm în ea.
În viaţa noastră sunt zile obişnuite şi sunt zile deosebite. În zilele deosebite, Dumnezeu ne dă har deosebit, bucurii deosebite, împrejurări deosebite şi din aceste zile avem amintiri deosebite.
Dacă noi am umbla totdeauna în lumina lui Dumnezeu, fiecare zi ar fi pentru noi o zi deosebită. Noi ne bucurăm numai când vedem anumite feţe, dar ar trebui ca să ne bucurăm ori de câte ori vedem orice faţă de semen al nostru, pentru că prin fiecare Dumnezeu ne aduce o binecuvântare. Şi noi îi putem ajuta pe cei care sunt în stare mai grea decât noi să ajungă şi ei la lumină. Şi de la cei pe care îi întâlnim mai plini de lumină ne putem înflăcăra şi mai mult, ne putem îmbogăţi din lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o lor.
Astăzi este o zi deosebită. Noaptea aceasta este o noapte deosebită. Ceasurile pe care le petrecem acum sunt nişte ceasuri deosebite nu numai pentru că într-o noapte ca asta Dumnezeu a adus în chip deosebit în poporul nostru o lumină deosebită din care noi înşine ne împărtăşim în chip atât de minunat, ci pentru că o putem, folosi în chipul cel mai fericit pentru alţii, stăruind şi mai mult în umblarea în această lumină, în dobândirea acestei lumini.
Să ne deschidem şi mai larg sufletul şi inima noastră pentru a primi lumina aceasta, fiindcă avem nevoie în fiecare zi de ea. Sunt în viaţa noastră împrejurări în care umblăm într-o lumină puternică a lui Dumnezeu, simţim puternic călăuzirea lui Dumnezeu în faptele noastre.
Dar sunt uneori împrejurări în care, deşi avem lumina lângă noi, nu umblăm în această lumină. Sunt împrejurări în care nu ştim ce cale să luăm, ce hotărâre să luăm… Atunci avem nevoie de lumină. Avem nevoie de foarte multă lumină în calea vieţii noastre, trebuie să ne rugăm mereu lui Dumnezeu să ne dea lumină în tot ce facem.
În citirea Cuvântului lui Dumnezeu avem deseori nevoie de cea mai mare lumină. De ce aşa de felurite sunt înţelegerile faţă de Cuvântul lui Dumnezeu? Versetele sunt aceleaşi, cuvintele Domnului sunt aceleaşi; totuşi unii le înţeleg într-un fel, alţii le înţeleg în alt fel. De ce? Pentru că nu au lumină destulă pentru înţelegerea lor.
De ce sunt atâtea felurite credinţe şi crezuri pe pământul acesta şi în lucrarea creştină? Şi a Bisericii creştine? Pentru că nu au aceeaşi lumină sau nu au destulă lumină cei care citesc, cei care mărturisesc, cei care interpretează Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu luminează sufletele noastre atunci când ne apropiem de El cu cele două însuşiri despre care este scris că le-a avut Domnul: smerenia şi curăţia.
Când cineva vine spre Dumnezeu, trebuie să aibă aceste două însuşiri: smerenia şi curăţia inimii. Să nu fim prefăcuţi şi să nu fim îngâmfaţi. Cui se îngâmfă şi este prefăcut, făţarnic, aceluia Dumnezeu niciodată nu-i împărtăşeşte Lumina Adevărului Său, pentru că Duhul Adevărului nu poate locui decât unde este smerenie şi sinceritate.
În Lucrarea Oastei Domnului, de la început au fost, cum am mai spus, aceste două virtuţi, aceste două trăsături minunate. Oricui a venit în această Lucrare i s-a cerut să aibă smerenie şi sinceritate. Să vină cu un duh smerit şi o inimă sinceră, curată, înaintea lui Dumnezeu. Oricine n-a venit cu un duh smerit şi cu o inimă sinceră, n-a căpătat nici lumina, nici puterea, nici călăuzirea lui Dumnezeu.
Şi cui a venit în Lucrarea lui Dumnezeu cu adevărat cum cere Cuvântul, prin naşterea din nou, prin hotărârea şi legământul sfânt, Dumnezeu i-a dat aceasta două virtuţi minunate: smerenia şi sinceritatea. Câtă vreme omul le-a păstrat, atâta vreme a fost binecuvântat şi fericit în mijlocul familiei, în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu. Când a pierdut smerenia şi sinceritatea, când a căzut în prefăcătorie şi în îngâmfare, şi în neascultare, atunci a pierdut şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi L-a pierdut şi pe Dumnezeu.
Pentru ca să fim călăuziţi în toate zilele vieţii noastre pe calea cea sănătoasă şi adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu, ni se cer aceste două însuşiri: smerenia şi sinceritatea.
Cu smerenie şi sinceritate să venim.
Cu smerenie şi sinceritate să ascultăm Cuvântul Domnului.
Cu smerenie şi sinceritate să ne rugăm.
Cu smerenie şi sinceritate să ne apropiem de fraţi, să trăim în mijlocul Lucrării, să umblăm în mijlocul fraţilor.
[…]
Avem nevoie de lumina lui Dumnezeu şi trebuie să cerem această lumină. Când este lumină într-o cameră, se vede şi praful cel mai mic. Unde nu este lumină deplină, acolo nici gunoaiele cele mari nu se văd. Uitaţi-vă când pătrunde o lumină curată printr-un geam curat: se vede în lumina aceasta, în raza luminii, şi cel mai mic fir de praf căzând. Dar când nu-i lumină într-o casă, pot să fie acolo şi straturi groase de praf, nu se vede nimic.
Aşa e şi în sufletele noastre când noi nu lăsăm să pătrundă lumina Cuvântului lui Dumnezeu; şi, dacă noi nu cerem această lumină, trăim în păcate, umblăm în păcate, în obiceiuri urâte şi ne mirăm apoi: „Dar ce, şi aceasta-i păcat?”… Adică ici-colo câte un cuvânt, câte o minciună mai mică, câte-un cuvânt, câte-o sudalmă mai nevinovată, câte-un pahar, câte-o ceartă, câte-o neînţelegere, câte un gând rău… Toate acestea sunt păcate.
Nu există păcat uşor sau păcat mic. Toate sunt păcate mari, numai că există întuneric în camera noastră, există întuneric în sufletul nostru, există întuneric în viaţa noastră şi de aceea nouă ni se pare că nu-i păcat cutare lucru, că nu-i păcat cutare. Pentru că trăim în ele, ne-am obişnuit să trăim între ele şi nu deschidem uşa, fereastra inimii, să intre soarele, să facă lumină acolo.