Din punct de vedere creștinesc, Ceahlăul este considerat ca fiind Atosul sau Taborul românesc. Nu întâmplător domnitorul Dimitrie Cantemir relata la vremea sa că Ceahlăul este plin de sihaștri. A fost un munte al sihăstriei și al rugăciunii. Anumite locuri poarta nume cu caracter creștinesc: Panaghia, Toaca, Poiana Maicilor etc. Istoria prezintă multe acțiuni care atestă această însușire, de a fi numit „munte sfânt“. Actualmente, hramul muntelui este „Schimbarea la Față“. Schitul construit după 1989, poartă acest hram al Schimbării la Față.
Dar vrăjmașul credinței noastre nu s-a lăsat învins; astfel că regimul ateu dinainte de 1989 a instalat la Durău o stațiune și, mai grav de atât, la sărbătoarea schimbării la fața au instituit un fel de sărbătoare a muntelui: cu petreceri și tot ce ține de acestea, aducând o profanare fățișă acestor locuri sfinte, unde s-au nevoit înaintașii credinței noastre.
Cu ocazia unui sfat frățesc al fraților de la Sibiu, sfat ce s-a ținut sub binecuvântarea IPS Daniel mitropolitul de atunci al Moldovei, IPS a avut ideea de a invita Oastea Domnului la Durău să aducă o adevărată sărbătoare a muntelui prin prezența ei, astfel că, în 1999 are loc prima sărbătoare anuală la Durău cu prezența IPS Daniel.
Se pune întrebarea dacă prin continuarea adunărilor la Durău, Oastea Domnului reușește să aducă consfințirea acestei idei propuse de înaltul mitropolit. Nu cumva am degenerat încet, încet doar într-o festivitate care să satisfacă numai o doleanță trupească, firească? Mai mult de atât, sărbătoarea Schimbării la Fața cade în post pentru noi creștinii (și ostașii).
Cu toată demnitatea, vreau să relatez un lucru: mă consider într-un fel deschizătorul de drumuri al adunărilor de la Durău. Și iată cum: în anii 1990 am luat pe cei patru fii ai mei Costel, Petru, Daniel și Adrian și împreună cu fratele Paul Asandei am făcut prima urcare pe vârful Ceahlău. Pe atunci nu erau interdicții de a monta cortul unde voiai. Îmi rămâne de neuitat o întămplare petrecută acolo, care scoate în evidență cum era concepută „atingerea“ de acest munte sfânt. Cum stăteam noi în fața cortului a trecut pe acolo un cioban în vârsta cu oile. Acesta a exlamat cu durere: „Ați spurcat muntele acesta!“.
Poate că nu eram noi aceea, ci se referea la gloatele de turiști care colindau muntele cu toate preocupările lor, nu întotdeauna curate, nu întotdeauna creștinești…
Amintesc și de un crâmpei de bucurie când la sfințirea actualului schit „Schimbarea la fața“ a participat și IPS Daniel. Atunci la sfârșitul Liturghiei, când am trecut noi, cu grupul nostru pentru binecuvântare, i-am spus IPS că suntem un grup din Oastea Domnului la care ne-a răspuns „Slăvit să fie Domnul!“.
De asemeni, după ce ne-am retras la cortul nostru, când IPS a început să coboare însoțit de preoți trecând pe lângă cortul nostru ne-a binecuvântat încă o dată, ne-a salutat cu „Slăvit să fie Domnul!“.
Au urmat apoi, în anii următori, alte drumeții pe muntele Ceahlău, atașându-se la grupul nostru și un grup de tineri din zona Galați. Mi-au mărturisit mai târziu cum nu au uitat de cioarba pregătită de mine din legumele ce le aveam fiecare, fierte într-un ceaun împrumutat de la cabana turistică.
Așa a fost că aceste începuturi, aceste adunări mici – cu un grup mic de frați, care au fost ascultători și au participat cu bucurie la focul de tabără cu cântare și poezie – au devenit mai târziu adunări anuale ale zonei Neamț, după care au început să participe și din alte zone ale țării. Să ne rugăm Domnului ca participarea noastră la aceste întâlniri pe munte să ne fie de folos duhovnicesc. Astăzi sensul acelor adunări de atunci s-a denaturat.
Slăvit să fie Domnul.

Culiță Mihăilă