Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 32
Mai fi-va la Sfârşit o Judecată, cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată, cum a făcut, oricare dintre noi…
De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, fără ca noi să primim nici o înştiinţare de nicăieri. Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur, cercetându-se cărţile noastre şi negăsinduse în ele nici un cuvânt duşmănos pe temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă recunoscute de Constituţia ţării, cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a tuturor celorlalte culte creştine aprobate de lege, toţi credeam că ar fi nu numai o nedreptate, ci chiar o ruşine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut şi aprobat altora? Cărţile noastre, oriunde ar fi fost tipărite, nu erau dăunătoare întru nimic nici intereselor Statului, nici Bisericii oficiale şi nici altor culte sau persoane. Mai circulau prin ţară atâtea alte cărţi tipărite chiar şi în străinătate, cu un conţinut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt. Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule în ţară şi autorităţile ştiau. Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare, de ce să fie urmărite tocmai ale noastre? Orice minte cinstită ar fi gândit aşa.
Dar, prin 25 iunie, tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit o citaţie să mă prezint pentru data de 29 iunie, ora opt, la Judecătoria Alba Iulia. Am crezut că este vorba doar de o înfăţişare la Procuratură, pentru o simplă formalitate de clasare a cauzei noastre ori de încadrare, după cum ni se spusese.
Iată însă că în dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când toată Biserica Creştină sărbătorea amintirea martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe când răsunau clopotele la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată, tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi, într o zi ca asta, şi cei doi întâi-stătători ai Bisericii şi Credinţei Creştine, Apostolii Petru şi Pavel. Ce prevestire şi ce cinste pentru noi!
Crezusem, la început, că voi fi chemat doar eu singur, – nici nu mă gândeam că pe ceilalţi nu-i va fi scos ancheta totuşi de sub orice cauză.
Dar iată şi pe ceilalţi fraţi: Roşianu din Sibiu, Rus Lucian din Alba Iulia, Alexandru şi Augustin Pop din Cluj. Şi mai iată apărând din alte părţi şi mulţi alţi fraţi din ţară: din Hunedoara, din Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu… Curtea judecătoriei ne-a întâlnit cu fraţii care aflaseră în grabă despre chemarea noastră şi veniseră să vadă ce se va întâmpla cu noi.
Pe lista cu numele celor afişaţi cu procese la uşa Judecătoriei, din cele două penale din frunte, primul era numele unuia învinuit pentru crimă, iar al doilea era al meu, pentru cărţi religioase. Celelalte erau procese civile, pentru insulte, certuri, înşelăciuni. Sala şi scările erau pline de oameni.
Abia atunci ne-am dat seama că totuşi vom fi judecaţi. Eram curioşi ce judecată va putea avea loc fără nici o înfăţişare la Procuratură, fără nici o apărare nici măcar din oficiu. Totul era complet nepregătit pentru un adevărat proces.
Am luat şi noi loc printre ceilalţi pe bănci, aşteptând să vedem ce se va întâmpla. Nici Ghiţă de la Braşov şi nici Marta, soţia lui, care fuseseră şi ei cu noi în 6 martie, nu erau acum aici. Dacă ar fi fost ceva serios, desigur, ar fi fost chemaţi şi ei.
După strigarea unor nume absente, s-a trecut repede peste procesul dinaintea noastră cu o amânare. Şi s-a ajuns la noi. Era limpede că totul fusese anume lucrat în aşa fel, ca noi să fim luaţi total nepregătiţi.
Cele două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat chiar de la început cu vădită prefăcătorie. Spre a nu da nimic de bănuit, arătau chiar un dezinteres pentru amănunte. De fratele Ghiţă nici nu s-au interesat că lipseşte. La sora Marta, care fusese citată ca martoră, s-a renunţat în fugă, „…ca să nu mai amânăm procesul, să vă mai purtăm pe drumuri…“ – aşa motiva preşedinta.
Am fost chemat primul şi întrebat de către preşedintă:
– Îţi mai menţii declaraţiile de la anchetă?
– Da, am răspuns eu.
– Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase neautorizate?
– Da! Dar tot ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici contra statului, nici contra Bisericii. Conţinutul cărţilor noastre este întru totul pe linia simţirii Neamului nostru şi a credinţei Bisericii noastre.
– Aţi ştiut că secta „Oastea Domnului“ este interzisă, de ce nu aţi trecut la o altă sectă, autorizată de stat?
La întrebarea asta n-am răspuns nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi cu toată durerea sufletului din mine jignit şi a conştiinţei mele străpunse de totalul dispreţ pe care îl arăta ea prin aceasta nu atât faţă de noi, cât faţă de cele mai sfinte valori ale neamului şi ale credinţei noastre. Am clătinat mustrător din cap fără să-i răspund nimic. Aceasta voiam s-o facă să înţeleagă mai mult decât orice răspuns. Nu ştiu cât a putut ea înţelege. A privit spre procuror:
– Tovarăşul procuror dacă are ceva.
– Da! Să răspundă inculpatul de ce a scris şi a difuzat aceste materiale dacă ştia că nu are voie?
– Pentru că necesitatea lor nu a încetat, ci a crescut.
– De ce nu v-aţi mulţumit cu activitatea Bisericii, dacă ziceţi că faceţi parte din Biserica Ortodoxă?
– Pentru că activitatea Bisericii este insuficientă.
– Ai mai fost condamnat şi în trecut la şaisprezece ani muncă silnică, tot pentru aşa ceva. Statul, prin graţiere şi amnistie, ţi-a arătat bunăvoinţă. De ce n ai încetat?
– Eu activez de cincizeci de ani în domeniul scrisului religios şi ştiu câtă nevoie este, mai ales acum, de acesta. Repet: n-am scris nimic rău, ci numai ceea ce era necesar pentru popor şi credinţă… Şi…
– Destul! Din cele declarate reiese clar vinovăţia inculpatului Dorz Traian, ca şi a celorlalţi inculpaţi. Cer aplicarea articolului 94 din Legea 3/1974, cu art. 75, litera „a“ din Codul Penal, condamnarea lor, confiscarea tuturor materialelor aflate la ei, precum şi plata cheltuielilor de judecată.
Şi se aşeză pe scaun.
– Ai primit vreo sumă de bani ca drepturi de autor pentru aceste cărţi? mă întrebă din nou preşedinta.
– Nu, nimic, de la nimeni.
– Cine ţi le-a tipărit şi unde?
– Nu ştiu.
– Mai ai ceva de adăugat?
– Da! Vă rog să scoateţi de sub orice învinuire pe ceilalţi, fiindcă ei nu sunt vinovaţi cu nimic! Eu i-am rugat, ei m-au servit. Nici n-au scris, nici n-au difuzat nimic.
– Destul! Semnează declaraţia! Următorul:
– Roşianu Vasile.
Fratele Roşianu a recunoscut şi el tot ce se petrecuse şi ceea ce declarase de fapt, de la început. Era chiar mai sincer şi decât i se cerea. Le tot explica pe larg, cu nişte amănunte care pe ei nici nu-i prea interesau, cum într-o seară din luna ianuarie, un cetăţean străin, venit cu o maşină la poarta lui, i-a oferit nişte cărţi religioase. Cum eu îi spusesem lui de mai înainte ca, dacă va veni cineva să-i ofere astfel de cărţi, să le primească, fiindcă sunt ale mele, iar el, amin-tindu-şi de aceasta, le-a primit. Apoi m-a anunţat pe mine să mă duc să le iau. Eu am mers, iar el mi le-a dat. Asta fusese tot.
– Câţi saci sau pachete cu cărţi ai primit?
– Patru sau cinci.
– Şi inculpatul Dorz Traian le-a luat pe toate?
– Da.
– Bine, dar şi după aceea s-au mai găsit şi alte cărţi la dumneata. Pe acestea de unde le-ai avut?
– Tot fratele Dorz mi le-a dat altă dată.
– Dumneata ai difuzat vreo astfel de carte la cineva?
– Nu, nici una.
– Dumneata ştii să se fi primit de la cineva ceva bani ca drepturi de autor pentru aceste cărţi?
– Nu, nici cincizeci de bani.
– Şi dumneata faci parte din Oastea Domnului, cu Dorz Traian?
– Da, din 1935.
– De când îl cunoşti pe Dorz Traian?
– De cincizeci de ani. Eram tineri la Sibiu atunci.
– Bine. Semnează! Următorul:
– Pop Alexandru.
– Dumneata, Pop Alexandru din Cluj, ai fost împreună cu inculpatul Dorz Traian în seara de 6 martie, anul acesta, la Roşianu Vasile din Sibiu de unde aţi luat nişte cărţi?
– Da.
– Câte pachete ori saci cu cărţi aţi luat?
– Cinci.
– Pe care declaraţie dată la anchetă o menţii?
– Pe ultima.
– Şi ce ţi-a spus inculpatul Dorz Traian să faci cu aceste cărţi?
– Să le duc la mine acasă, unde să le păstrez până ce va veni dânsul să le ia.
– Dar dumneata n-ai dat nimănui vreo astfel de carte?
– Nu.
– Şi dumneata faci parte din Oastea Domnului?
– Da!
– Bine. Semnează! Următorul:
– Pop Augustin.
– Dumneata, Pop Augustin, ai fost cu maşina personală în seara de 6 martie, anul acesta, împreună cu inculpatul Dorz Traian şi cu fratele dumitale, Pop Alexandru, în Sibiu, la Roşianu Vasile, ca să luaţi nişte cărţi?
– Da!
– Ai fost şi dumneata în casa lui Roşianu după aceste cărţi?
– Nu.
– Dar unde ai fost dumneata atunci?
– Aşteptam în maşină, pe care o parcasem în stradă, ceva mai departe, fiindcă în faţa casei nu era loc.
– Câte pachete aţi luat?
– Cinci.
– Şi unde le-aţi pus, în portbagaj sau în maşină?
– În maşină.
– Ce trebuia să faceţi cu aceste cărţi?
– Să le ţinem acasă până ce va veni fratele Traian să le ia.
– Dumneata n-ai difuzat nimănui vreuna din aceste cărţi?
– Nu, nici una.
– Şi dumneata faci parte din Oastea Domnului?
– Da!
– Bine. Semnează! Următorul:
– Rus Lucian.
– Dumneata, Rus Lucian, nu ai fost cu ei, dar la dumneata s-au găsit nişte materiale. O maşină de scris, nişte lucrări scrise cu ea, precum şi alte cărţi religioase. De unde ai avut maşina de scris?
– Am cumpărat-o acum vreo şapte ani de la un vecin evreu care se muta în Israel şi care mi-a oferit-o spre cumpărare, împreună şi cu alte lucruri. Eu nu voiam atunci să o iau, dar el a insistat, spunând că am copii şi că le va folosi lor. Şi am cumpărat-o pentru copii. Eu sunt croitor, nu aveam ce să fac cu ea. Pentru ei am luat-o.
– Ţi-a dat şi dumitale ceva cărţi inculpatul Dorz Traian?
– Nu, ci numai mi-a împrumutat un caiet „Cântări Nemuritoare“, volumul opt, din care copia poezii băiatul meu de optsprezece ani, pentru a învăţa să scrie la maşină.
– De ce le scria în patru exemplare?
– Ca să aibă câte unul şi pentru ceilalţi fraţi ai lui.
– De unde aveai cărţile care s-au găsit la dumneata?
– Le-am primit de la alţii, mai demult.
– Dumneata ai mai dat cuiva astfel de cărţi?
– Nu aveam de unde să dau. Nu am avut decât un singur exemplar pentru mine.
– De ce nu-i înveţi pe copii altceva, nu lucruri de astea?
– Ei merg cu toţii la şcoală. Învaţă ei acolo ce trebuie să ştie.
– În altă parte nu merg?
– Mai merg la biserică, fiindcă le place muzica. Toţi cântă în cor.
– Şi dumneata faci parte din Oastea Domnului?
– Da. Din copilăria mea.
– Bine. Semnează! Următorul:
– Martora Pop Firuţa.
– Dumneata, martoră Pop Firuţa, trebuie să depui jurământ că vei spune tot adevărul şi numai adevărul. Altfel vei fi pedepsită.
– Da.
– Dumneata ştii că soţul dumitale, Pop Augustin, împreună cu fratele lui, Pop Alexandru, şi cu inculpatul Dorz Traian au transportat din Sibiu, de la Roşianu Vasile nişte cărţi în seara de 6 martie, anul acesta?
– Da!…
– Erai acolo în maşină când au fost găsite aceste cărţi?
– Da.
– Dumneata ai fost împreună cu ei când au luat cărţile?
– Nu!
– Ştii de la cine le-au luat?
– Nu. Când au mers după ele, pe mine m-au lăsat jos, undeva în oraş.
– Şi dumneata eşti din Oastea Domnului?
– Da.
– Bine. Semnează declaraţia!
Apoi, privindu-ne pe rând şi ridicându-se cu toţii să plece, preşedinta ne spuse:
– Rezultatul îl veţi putea afla mâine, după ora zece, la Grefă.
Şi atâta a fost…
Dar noi, cu toţii, chiar şi atunci eram şi mai convinşi că – după felul sumar în care judecaseră, după declaraţiile clare şi scurte şi mai ales după nevinovăţia totală şi evidentă, măcar a celor patru fraţi – cel puţin ei vor fi achitaţi de orice penalizare. De mine, am spus, nu-mi păsa deloc.
Pentru ziua următoare, ne-am hotărât cu fratele Roşianu să rămânem la Alba Iulia, ca la ora zece să mergem la Grefa Judecătoriei să aflăm rezultatul, după cum ni se spusese.
– Nu se dau astăzi nici un fel de rezultate, ne spuse femeia de la Grefă în ziua următoare, când am întrebat-o. Judecătorii sunt ocupaţi acum cu altceva… veniţi mâine, poimâine ori mai târziu. Dacă nu aveţi unde să staţi aici în oraş, mergeţi acasă şi vi se va comunica acolo sentinţa.
Am plecat spre casă, rămânând să aşteptăm. Dacă fraţii din Alba Iulia vor afla mai repede rezultatul, ne vor comunica ei la fiecare.
Într-adevăr, peste câteva zile, sora Victoria, soţia fratelui Lucian, ne aducea următoarea notă, copiată din Registrul Proceselor Penale al Judecătoriei Alba Iulia:
„HOTĂRÂRE: Au fost condamnaţi inculpaţii Dorz Traian, la doi ani închisoare, pedeapsa maximă. Roşianu Vasile, la un an şi două luni închisoare. Pop Alexandru şi Pop Augustin la câte un an închisoare. Rus Lucian la un an şi două luni închisoare. Pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 94 din Legea 3/1974, cu art. 75, litera „a“, „c“, „p“. (Legea Presei pentru scriere, înregistrare şi difuzare de materiale neautorizate. De la trei luni la doi ani închisoare ori amendă.)
Am văzut-o pe sora Victoria foarte întristată. Era bolnavă destul de grav cu inima, iar cei patru copii ai lor erau încă mici. Se îngrijora ce vor face ei fără fratele, dacă el va fi luat şi dus atâta vreme de acasă.
– Anii sunt în mâna lui Dumnezeu, soră Victoria, i-am zis eu liniştit, nu în mâinile oamenilor. (O, de câte ori mai spusesem şi altora aceste adevăruri de-a lungul atâtor ani grei din trecut!) Nu trebuie să fim nici miraţi, nici zdrobiţi de toate acestea. Doar ştim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu care ne spune că în lume vom avea necazuri. Că la acestea am fost rânduiţi. Dar suferinţele trec, iar răsplata lor rămâne. Că alegerea noastră pentru o suferinţă împreună cu Domnul este dovada că am fost aleşi şi să împărăţim împreună cu El. Că nu ne va ajunge nici o suferinţă care să întreacă puterea pe care ne-o va da Domnul Iisus Hristos pentru a o putea răbda, fiindcă Însuşi Domnul nostru va avea grijă de noi. Să ne încredem puternic că, dacă noi nu-L lăsăm pe El, nici El nu ne va lăsa pe noi şi pe ai noştri. Suferinţa pentru Domnul este un har care nu-i dat chiar tuturor. Dacă nouă ne-a fost dat, atunci noi să-I mulţumim Domnului pentru aceasta şi să ne arătăm vrednici de El.
De altfel, încă nu se ştie nimic clar – am încheiat eu – până ce vom primi comunicarea scrisă a sentinţelor. Abia atunci vom şti sigur şi vom vedea şi ce avem de făcut. Cine va vrea atunci să facă recurs împotriva sentinţei, va avea termen şi va putea să-l facă. În ce mă priveşte pe mine, eu n-am să fac nici un recurs, oricare ar fi sentinţa lor împotriva mea. Las totul în grija şi în răsplătirea Domnului.
După acestea, am aşteptat acasă liniştit şi pregătit pentru orice îmi va veni de la Domnul ori de la oameni. Fie Voia Domnului meu, eu sunt gata să primesc orice sentinţă! Traista mea de drum este gata şi mă aşteaptă aici lângă mine încă din 1964, de la ultima mea ieşire din închisori. De atunci ştiam că trebuie mereu să mă aştept ca s-o mai iau. Câtă vreme Mântuitorul şi Domnul meu Iisus Hristos este tăgăduit şi batjocorit aici, eu voi avea aceeaşi soartă cu El – şi nu trebuie să mă aştept la alta mai bună. Astfel, traista mea trebuie să fie mereu gata. Când mi se va spune: „Vino!“, eu doar s-o iau şi să plec.
Am şi luat-o cu mine de atâtea ori de atunci şi până astăzi, cât am tot fost chemat sau dus pe la anchetele nenumărate de la Beiuş, de la Oradea, de la Bucureşti… Traista aceasta mi-a fost un tovarăş nedespărţit în toţi cei treizeci şi cinci de ani, din 1947, prin câte am trecut până astăzi prin toate, pentru Numele şi Cauza Domnului meu Iisus Hristos.
Acum o privesc întrebător, poate mai stăruitor ca oricând – şi ea îmi răspunde:
– Eu sunt gata!
Îi răspund şi eu cu duioşie iubitoare, privind-o ca pe o soră şi soţie de pătimiri, de care se vede că nu mă voi mai despărţi până în clipa când mă va lua Mântuitorul şi Dumnezeul meu acolo Sus la El, în Împărăţia Sa. I-am răspuns:
– Şi eu sunt gata!
Apoi m-am aşezat lângă ea liniştit, în genunchi, înaintea Domnului meu Iisus Hristos, Dragul, Scumpul şi Dulcele meu Mântuitor, încredinţându-I sufletul meu şi soarta mea şi a celor scumpi ai noştri în mâinile Lui puternice şi iubitoare, pentru orice va veni. Ai Lui suntem şi facă-se deplin Voia Lui cu noi! Amin.
*
* *
A trecut apoi toată luna iulie fără să urmeze nimic după procesul din ziua martiriului Sfinţilor Petru şi Pavel.
Între timp mai luasem parte la nişte frumoase nunţi frăţeşti, unde fusesem invitat mai stăruitor. Două au fost mai deosebite dintre aceste nunţi. Una în judeţul Timiş, iar cealaltă în judeţul Caraş-Severin, la sfârşitul lui iulie şi la începutul lui august, una după alta. La fiecare participaseră până la două mii de fraţi şi se petrecuseră nişte lucruri destul de însemnate, care cereau să fiu neapărat acolo. De acolo auzisem că începuseră şi arestările fraţilor, întâi a lui Roşianu, apoi a lui Rus Lucian.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunţi, în dimineaţa zilei de 3 august, când mă aşteptam să vină şi arestarea mea, iată miliţianul comunal intrând în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da, era adevărat, eram condamnat la doi ani închisoare şi el venea acum să mă ridice, fără nici o comunicare mai dinainte. Pentru a nu ne folosi de vreun drept de recurs. Trebuia deci să-mi iau traista şi să plec… Ce sfidare a oricărei legi, totuşi!
Până ce eu am intrat în casă, să-mi iau rămas bun de la soţie şi de la Florica, fiica mea, miliţianul a ieşit în stradă cu ochii plini de lacrimi, vădit îndurerat şi jenat şi el de ceea ce vedea şi trebuia să facă. Omul acesta, ca şi toţi ceilalţi din jur, mă cunoşteau de mulţi ani de zile şi vedeau cu uimire şi ei ce nedreptate se face împotriva mea. Vecinii se uitau miraţi şi neîncrezători, de după garduri şi din curţi, cum eram dus la închisoare la anii aceştia şi în starea asta ca un făcător de rele. Bietul miliţian mi-a luat bagajul el, să mi-l ducă până unde trebuia să mă predea. Eu mergeam şchiopătând de piciorul bolnav, numai cu băţul în care mă sprijineam.
Pe drum am aflat că mandatul meu de arestare trebuia să sosească mai devreme cu zece zile. Dar, fiind întocmit cu o greşeală de nume, a fost înapoiat pentru corectare Tribunalului Alba Iulia, care îl emisese. Domnul Iisus făcuse asta, pentru că altfel eu n-aş fi putut lua parte la cele două nunţi. Încă o dovadă că tot ce trebuie să se întâmple în viaţa noastră nu vine nici de la oameni, nici când vor ei, ci vine de la Domnul şi când hotărăşte El.
Doamne Iisuse, dacă arestarea mea n-ai lăsat-o când au vrut oamenii, nu lăsa nici eliberarea mea când au hotărât-o ei! Chiar dacă numai cu trei zile ar fi mai devreme, vreau s-o primesc din mâna Ta, Iisuse Doamne, şi nu din mâna lor. Să fie tot ce-mi dai numai de la Tine şi nimic de la oameni!
După nişte formalităţi de vreo două ceasuri, la Beiuş, am fost luat şi dus mai departe, la Miliţia din Oradea. Aici mi s-a luat tot ce aveam la mine şi am fost predat şefului de arest, căruia i s-a spus:
– Du-l şi bagă-l la 19!
– Vă rog să-mi lăsaţi băţul, am zis eu, nu pot umbla fără el!
– Când vei merge mai departe ţi-l vom da. Acum rămâne aici. Mergi rezemându-te de pereţi!
Cel care mă luase în primire mă împinse pe uşa din dos în coridorul îngust şi întunecat al arestului şi trânti în urma mea, cu zgomot, uşa şi zăvorul greu de fier. Ce familiar şi cunoscut îmi deveni dintr-o dată acest zgomot auzit atâţia ani!… Şi aerul stătut şi acru care mă izbi, ca un duh rău, peste faţă… Şi oamenii cu uniformele astea ale lui Zoli-baci şi Nehéz-baci, de care parcă abia ieri mă despărţisem – şi nu acum treizeci sau treizeci şi cinci de ani…
Cel ce mă ducea de la spate, împingându-mă, mă opri în faţa unei uşi şi, deschizând-o, îmi zise:
– Intră aici!
Mă înspăimântai. Din întunericul coridorului îmi apăru ca o peşteră şi mai întunecoasă, ceva ca o intrare în iad. Un nor de fum negru şi otrăvit de ţigări năvăli spre mine şi vreo patru umbre de oameni negri vedeam stând şi mă priveau fioros dinăuntrul peşterii acesteia întunecate.
Mă dădui înapoi un pas.
– Vă rog foarte mult să nu mă băgaţi aici! Nu voi putea suporta fumul acesta nici măcar un ceas şi va trebui să mă scoateţi ori la morgă ori la infirmerie. Sunt foarte bolnav şi nu pot rezista. Duceţi-mă oriunde numai nu în fumul acesta!
– Du-l la 8, zise altul care se oprise lângă noi, acolo nu-i nimeni.
– Vă mulţumesc mult! le zisei eu şi mă grăbii să plec, sprijinindu-mă de perete şi gândind: Doamne Iisuse, numai Ţie trebuie să-Ţi mulţumesc că eşti şi aici cu mine, ca să-mi izbăveşti viaţa.
Celula 8 era tot la fel de mică, dar era goală. Avea două paturi de fier suprapuse, pe lângă care abia puteai să te strecori până la fereastra mică, cu gratii şi cu plasă de sârmă, prin care venea puţină lumină şi mai puţin aer. Le-am cerut voie ca să stau întins pe pat. Mă simţeam foarte rău. Tot trupul îmi tremura de dureri şi de oboseală.
Îndată ce am fost singur, m-am rugat Domnului şi Dumnezeului meu, mulţumindu-I cu lacrimi pentru că din nou a vrut să am parte de suferinţa asta pentru El şi pentru Cuvântul Lui… Dar parcă nici nu-mi venea să cred că totuşi s-a putut proceda în felul acesta faţă de mine. Trecuseră douăzeci şi trei de ani din 1959, când fusesem judecat şi închis ultima dată. Mă aşteptam să se fi schimbat mult spre bine totul de atunci şi până acum. Dar ce surprins văd cât de mult s-a schimbat spre rău!
Atunci fusesem condamnat politic, băgat cu oameni culţi, serioşi, cumpătaţi, înţelegători şi ordonaţi; acum sunt un condamnat de drept comun, pus între cei mai înapoiaţi oameni, mai înrăiţi şi mai dezordonaţi. Atunci nu era admis măcar fumatul în celule. Acum aceşti oameni sunt lăsaţi să-şi aprindă ţigară de la ţigară, otrăvindu-se cu toţii în aceste celule strâmte şi fără aer, pentru ca nenorocirea să le fie şi mai mare, iar pierzarea să le fie cât mai grabnică şi sigură. Fumatul, care afară este strict reglementat şi oprit oriunde este o aglomeraţie de oameni, aici nu-i reglementat de nimeni. „Lasă-i să fumeze, lasă-i să se otrăvească, lasă-i să piară toţi!“… Un om bătrân şi bolnav este imposibil să reziste în astfel de condiţii. Orice condamnare pentru unul ca mine, oricât de scurtă ar fi, înseamnă sigur o condamnare la moarte. Prin urmare, la moarte m-au condamnat. Ei au ştiut bine şi au vrut sigur asta.
Nu-mi făceam păreri prea înalte despre importanţa pe care o am în ţara asta, însă la cei aproape şaptezeci de ani ai mei şi după activitatea mea îndelungată, eram totuşi un nume cunoscut şi respectat atât în ţară, cât şi în străinătate şi era de aşteptat să se procedeze altfel faţă de mine, şi nu în acest mod josnic şi nedrept. Cel puţin pentru vârsta şi boala mea, dacă nu pentru altceva. Dar aceasta este aşa ca să mi se prăbuşească orice iluzie despre omenia în care mai speram. Şi să-mi dau seama cât de adânc se prăbuşeşte lumea în care trăim. Doamne Iisuse, ajută-mi ca să pot suporta totul până la capăt!…
A doua zi uşa se deschise brusc şi în celulă îmi apăru un tovarăş tânăr şi infirm de un picior. Îmi spuse că vine din penitenciarul Satu Mare, unde executa o pedeapsă de trei ani pentru o faptă ruşinoasă. Era de loc din Oradea şi i se aprobase să vină aici pentru confecţionarea unei proteze pentru piciorul bolnav. De la el am aflat că închisoarea din Oradea fusese desfiinţată şi că cei condamnaţi din Bihor execută închisoarea la Satu Mare. Că, din cauză de economii, din mai multe judeţe se desfiinţaseră închisorile, iar condamnaţii erau îngrămădiţi în alte judeţe. Că, din cauza asta, toate închisorile sunt supraaglomerate şi se mai tot aglomerează mereu, făcând tot mai grele condiţiile de hrană, de cazare, de tratament. El era tare descurajat, dar eu mă încredinţam Domnului fără nici o teamă. Fie ce va fi!
– Dacă eşti condamnat, adăugă el, nu vei sta aici decât cel mult trei zile. Se fac curse de două, trei ori pe săptămână spre Satu Mare. Te vor duce acolo.
Într-adevăr, a doua zi mi s-au luat datele pe un dosar, apoi amprentele – şi în urmă am fost fotografiat din faţă şi din profil, cu un număr penal agăţat pe umăr. Astfel intram în numărul celor fărădelege, unde voi fi tratat ca ei, fără nici o deosebire formală, dar şi mai rău decât cei ce săvârşiseră cele mai grele fapte contra semenilor lor.
A treia zi dimineaţa, eram scos cu bagajul în curte, unde aştepta, trasă în faţa arestului, o dubă mică. Un plutonier gras aşeza, după dosare, pe două rânduri înaintea mea, pe alţii vreo doisprezece arestaţi, cărora le punea cătuşe la mâini, legându-i împreună doi câte doi. Toţi erau tineri, pletoşi, foarte bruneţi şi vorbind între ei şi râzând zgomotos, ţigăneşte, ungureşte, româneşte… Mulţi glumeau familiar chiar şi cu miliţienii. Erau deci foarte cunoscuţi pe aici şi nici nu le prea păsa lor de starea în care se aflau. Cu cătuşele la mâni, au fost apoi urcaţi şi împinşi, cu ţigările aprinse, în duba care se umplu cu ei. Rămăsesem numai eu singur la urmă.
– Pe bătrânul ăsta nu-l înghesui cu ei, că moare acolo, zise unuia plutonierul gras care făcuse apelul dosarelor. Lasă-l lângă tine în boxa de la uşă.
– Ăsta cred că acolo îşi dă obştescul sfârşit, răspunse celălalt, râzând şi împingându-mă în dubă.
– Acesta ni-l vom da toţi, domnule plutonier, zisei eu privindu-l în ochi. Numai că nici unul nu ştim când şi cui ne vine rândul să ni-l dăm.
Din nou îi mulţumii Domnului Dumnezeului meu în inima mea pentru izbăvirea care mi-o dădea. E uşor de bănuit cum aş fi ajuns eu în Satu Mare după trei ore de călătorie, înghesuit şi călcat în picioare de cei doisprezece din duba plină de fum şi de înjurături.
Plutonierul de lângă mine, care păzea duba din boxa de la spate, mă aşezase pe scaunul din faţa lui şi mă privea puţin indiferent, ca un om obişnuit cu drumurile astea. Era şi el destul de bătrân şi făcea cursa asta de atâţia ani, de câte două sau trei ori pe săptămână.
Am încercat pe drum câteva cuvinte cu el. „Poate că n-am să-l mai văd nici¬odată“, gândeam. Trebuie să-i spun măcar ceva despre moarte, despre judecată, despre răsplata veşnică a fiecăruia pentru faptele sale. Despre nevoia de a ne gândi fiecare la asta, mai ales noi, care nu mai suntem tineri nici unul.
Omul nu se împotrivea. Văzuse şi el destule în viaţa lui şi simţea că am dreptate. De fapt, astfel de cuvinte mai spusesem şi ieri şi alaltăieri la toţi ceilalţi cu care mai fusesem. Poate vreunuia îi vor folosi. Ascultaseră toţi, ca şi acesta, fără să spună nimic, nici da, nici nu.
De la acest plutonier am aflat prima dată că bătrânii cei trecuţi peste şaizeci de ani nu fac decât un sfert din pedeapsa la care sunt condamnaţi.
– Dumneata, îmi zise el, n-ai să faci decât şase luni din cei doi ani. Există scris în regulament acest lucru. Statul s-a gândit cu omenie, ca să vedeţi ce drepte sunt legile noastre şi cum s-au făcut ele cu gândul la om…
Din starea în care eram şi după câte văzusem şi auzisem, ştiam cât să cred din toate aceste cuvinte. Dar eu care eram plin de încredere în mâna şi grija Domnului meu, părea că nici nu-l aud. Nici nu mă interesa asta.
Câtă dreptate am avut să nu-l cred atunci, am aflat mai târziu. Când a venit vremea să se împlinească faţă de noi această condiţie „umană“, fratele Roşianu a constatat-o întâi. El, care era tot aşa de bătrân şi de bolnav ca mine, trebuia să se libereze, după regula asta, în luna noiembrie. Dar când a fost în faţa comisiei de liberare condiţionată i s-a spus:
– E adevărat că dumneata ai avut tot timpul o comportare ordonată, respectuoasă şi supusă. Dar dumneata nu poţi fi eliberat încă, fiindcă nu eşti de-ajuns reeducat. Mai stai trei luni!
Şi după aceste trei luni ar mai fi fost amânat încă alte trei luni şi pe urmă tot aşa, până la sfârşitul pedepsei sau a vieţii. Şi, desigur, tot aşa s-ar fi procedat şi faţă de mine. Ba, cu atât mai mult – dacă Domnul ne-ar fi lăsat în mâinile lor. Dar slăvit să fie Domnul, Care nu ne-a lăsat nici o clipă din mâinile Lui! El Însuşi să le răsplătească cu o răsplată veşnică tuturor acelora care au lucrat şi s au rugat pentru izbăvirea noastră, fie într-un fel, fie în altul.
La Satu Mare am fost imediat luaţi în primire, înscrişi în registre şi apoi băgaţi în sala de baie, tunşi la zero şi îmbrăcaţi în haina de ocară a penitenciarului, având peste tot înscrise cu litere mari şi murdare de tuş noua noastră denumire: „DEŢINUT“.
Eram gata să fim împrăştiaţi prin celulele de carantină, când intră în sala de baie un plutonier, strigând aspru:
– Drepţi, vine Cetăţeanul Comandant!
Intră un civil gras şi dur, însoţit de altul în uniformă, care stătea înapoia lui. Venea să ne vadă pe noii sosiţi şi să-şi facă o părere despre noi. La început am crezut că aşa este regula de fiecare dată. Dar pe urmă am aflat că cinstea asta li se făcea foarte rar. De fapt, nici nu putea în fiecare zi să se ocupe comandantul însuşi de cei ce erau vărsaţi aici de atâtea guri de canale colectoare! Comandantul s-a uitat mândru şi autoritar peste toţi până la mine, cel mai din urmă, şi a început să-i întrebe pe cei mai de aproape:
– Cum te cheamă, de unde eşti, pentru ce eşti condamnat?…
Când a ajuns la mine (se pare că asta şi voia, fiindcă nu-l interesau răspunsurile celorlalţi), îmi zise, privindu-mă foarte atent:
– Dumneata cum te numeşti? Pentru ce ai fost condamnat?
– Mă numesc Dorz Traian, sunt condamnat la doi ani pentru scriere şi difuzare de cărţi religioase.
– Eşti iehovist?
– Sunt ortodox din Oastea Domnului.
– Aha! Şi ce ai scris?
– Poezii, meditaţii, proverbe.
– De ce n-ai scris amintiri din copilărie, ca Ion Creangă?
– Am scris şi amintiri din copilărie, dar nu ca Ion Creangă.
– Bine!
Apoi, privind peste toţi, întrebă, grăbindu-se spre ieşire:
– Aveţi cineva ceva de raportat?
– Am eu, domnule Comandant, i-am zis, îndemnat deodată de un gând. Vă rog foarte mult să dispuneţi să fiu repartizat la o cameră cu mai puţini fumători! Aici se fumează foarte mult, iar eu sunt bolnav şi cu inima. Nu pot suporta fumul de ţigară.
– Asta depinde de cei care sunteţi în cameră, zise el nepăsător şi ieşind. Înţelegeţi-vă acolo ca să se fumeze mai puţin.
Am înţeles atunci că şi răspunsul acesta era, ca şi celelalte, o bătaie de joc. El ştia bine ce puţin îi interesează acolo pe nişte fumători înrăiţi şi pătimaşi de unul care moare lângă ei din cauza fumului lor. Dar tot atâta îl interesa şi pe el de rugămintea mea.
De fapt aici parcă nimeni n-are voie să facă nici un bine nimănui… Dar îi poate face orice rău…
Am fost repartizaţi fiecare pe unde s-a nimerit. La câte o cameră de carantină. Va trebui să stăm în aceste camere douăzeci şi una de zile, sub observaţie medicală şi educativă. Mai mult educativă, deoarece penitenciarul nici nu are în realitate un medic. Are doar un oficiant sanitar, subofiţer, care vine destul de rar la cabinetul medical. Şi un amărât de sanitar dintre deţinuţi, destul de bolnav şi el şi care face ce poate între cei o mie şi câteva sute de nefericiţi închişi aici. Despre medicină se vorbea mai rar, dar despre educaţie se vorbea întruna. Aveam în camere broşuri cu reguli obligatorii pentru deţinuţi, pe care trebuia să le învăţăm pe de rost.
Eram scoşi de câteva ori pe săptămână la clubul penitenciarului, unde ni se arătau diafilme, programe de televiziune, conferinţe şi altele – toate cu conţinut de propagandă şi educaţie. E bine, totuşi, că se fac aceste lucruri şi aici, dar cred că ar fi mult mai bine dacă s-ar face înainte, când aceşti oameni sunt afară, pentru a nu mai face faptele pentru care ajung aici. Acum, pentru cei mai mulţi, acestea nu mai folosesc la nimic, nu numai pentru că majoritatea sunt ţigani, total inculţi – şi unguri, total neştiutori ai limbii române, ci şi pentru că felul de viaţă pe care ei l-au dus înainte de a ajunge aici şi de care absolut nimeni nu s-a preocupat i-a înrăit atât de mult, că dispreţuiesc totul. Singură educaţia lui Hristos i-ar mai putea ajuta cu ceva. Dar cine să le-o facă? Aşa, aceştia vor pieri şi trupeşte, şi sufleteşte!
La cea dintâi înfăţişare în sala clubului, eram prezenţi vreo patruzeci de deţinuţi. Căpitanul-educator, care se ocupa de noi, voia să ne cunoască pe fiecare în parte. După ce ne văzuse dosarele, voia acum să ne vadă şi feţele – ca şi comandantul. Stătea la o masă şi ne fixa pe rând cu ochii, apoi ne făcea semn să ne ridicăm în picioare şi să-i raportăm:
– Să trăiţi, cetăţene căpitan, sunt deţinutul…, condamnat la…, pentru…
După ce a ascultat vreo paisprezece-cincisprezece inşi, cu toţii tineri şi cu pedepse mari pentru crime, tâlhării, spargeri, bătăi şi altele asemenea fapte – se fixă asupra mea şi îmi zise:
– Dumneata, bătrâne, pentru ce ai venit aici?
Am spus formula de prezentare şi i-am arătat motivul şi condamnarea, cum îi raportasem comandantului.
Toţi ceilalţi se uitau miraţi şi neîncrezători la mine. Eram nu numai singurul bătrân cu părul alb dintre toţi, dar nici nu-şi puteau închipui nici unii că pentru scriere de cărţi religioase mai poate fi condamnat cineva în ţara noastră. Ei nici unii nu mai auziseră de aşa ceva.
– Legea este lege! răspunse căpitanul, vădit încurcat de situaţia asta şi neştiind cum să iasă altfel din ea. Oricine o calcă trebuie să-i suporte pedeapsa. Apoi, reluând şirul întrebărilor pentru alţii, trebui să audă alte nume, alte crime, alte tâlhării, alte spargeri.
– Ei, părinte, ce zici de toate astea? îmi zise din nou mie, după ce le auzisem toate astea. Vezi că are dreptate legea să fie aspră? Auzi ce au săvârşit aceştia?
Mă ridicai îndurerat şi îngrozit şi răspunsei:
– Sunt foarte întristat de tot ce aud, cetăţene căpitan. Într-adevăr, faptele acestea trebuie condamnate… Aş fi vrut să adaug: dar oamenii aceştia ar trebui salvaţi.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândul, căpitanul îmi zise:
– Nu numai faptele, ci şi făptaşii trebuie condamnaţi. Fiindcă fapta nu poate fi separată de făptaş…
Am tăcut. Nu era cazul să mai spun nimic acum; diferenţa dintre mine şi el nu-mi mai permitea discuţie, dar altă dată i-aş fi răspuns:
– Da, numai Dumnezeu cel Bun şi Legea Lui cea blândă osândeşte fapta, dar îl iartă pe făptaşul care se pocăieşte, pentru că Sângele Fiului Său a ispăşit pentru el… Legile omeneşti nu pot ierta şi salva pe nimeni.
Dar faptul că mi-a spus în faţa tuturor părinte m-a aruncat dintr-o dată în afara tuturor. S-au uitat cu toţii şi mai miraţi la mine – şi din ceasul acela au început să-mi zică părinte, crezându-mă că sunt preot. Mai ales după vârsta care mă deosebea de toţi. Le-am explicat la mulţi că nu sunt preot. Că există o mare diferenţă între teologia mea de scriitor religios şi între a unui preot de altar. Dar pentru ei diferenţa aceasta nu exista. Iar eu am rămas să suport numele acesta până la capăt, cu tot binele şi răul care îl însoţea în mintea şi în inima fiecăruia. Unii mă batjocoreau obraznici, iar alţii mă priveau cu respect, ascultând cuvintele mele despre Dumnezeu şi mântuire, socotind că este ceva normal ca un preot să vorbească oriunde şi oricui despre Dumnezeu şi despre mântuire.
Îndată după aceea am fost mutat într-o cameră mare în care mai erau alţi patruzeci de deţinuţi, total străini pentru mine. Iată încă unul dintre marile necazuri pe care le am. De data asta nu mai suntem nici doi fraţi împreună. Pe fiecare dintre noi ne-a aruncat în altă închisoare. Să nu fim nici doi măcar la un loc. Dacă am fi împreună, ar fi fost mult mai uşor. Dar nici uşurarea aceasta nu ne-a îngăduit-o legea care ne condamnase. Trebuia să suferim fiecare singur. La nivelul stării noastre sufleteşti, noi suportam închisoarea de o sută de ori mai greu decât ceilalţi, chiar în aceleaşi condiţii. Pentru că fiecare suferă potrivit sensibilităţii sale sufleteşti. Unuia nu-i pasă dacă îl loveşti cu parul. Altul suferă de moarte şi pentru un cuvânt jignitor. Unii băteau în uşă de o sută de ori să ceară şi să reclame. Noi nici nu ne-am apropiat să cerem ceva, niciodată. Pentru noi, închisoarea aceasta este de o suferinţă cumplită şi permanentă. Pentru ceilalţi este ceva obişnuit. Bandi, ţiganul, spunea:
– Închisoarea este casa mea. Eu am făcut douăzeci şi unu de ani de puşcărie. Primăvara ies, iar toamna fac câte ceva, ca să fiu închis pentru iarnă. Aici am mâncare, am pat, am îmbrăcăminte. Eu fur de la toţi: vara, de la particulari, iarna, de la stat. Niciodată nu voi munci. Şi nu vreau o altfel de viaţă decât asta!…
Şi aşa ca el erau aproape toţi. Doar trei-patru la sută dacă erau altfel.
Când eşti mutat într-o cameră nouă, trebuie imediat să te prezinţi la şeful de cameră, fiindcă fiecare cameră are un şef dintre deţinuţi. Acest şef este numit de către cadrele închisorii. De obicei, cel mai slugarnic şi mai linguşitor dintre toţi.
Şeful acesta este omul stăpânirii în cameră. De el trebuie să asculte fiecare – şi fără ştirea lui nu se întâmplă nimic. El repartizează paturile, el numeşte plantonul, el are grijă să fie ordine şi disciplină… El raportează pe oricine nu se supune dispoziţiilor lui, iar conducerea ia imediat măsuri împotriva celor pârâţi de el.
M-am prezentat deci şi eu în faţa noului şef de cameră. Şeful acesta era un om foarte brunet, cu o faţă de piatră, cu nişte ochi de oţel şi cu o gură de fiară.
– Cum te cheamă, bătrâne? mă străpunse el cu ochii şi cu cuvintele ca şi cu nişte săgeţi veninoase. Am simţit dintr-o dată duhoarea ameninţătoare a vrăşmaşului-duh cu care, iată, iarăşi mă întâlnesc şi aici. Diavolul are nu numai înfăţişare sau cuvinte, ci are şi un miros grozav de greu… La mine – zise el poruncitor – trebuie să te prezinţi regulamentar.
– Sunt deţinutul Dorz Traian, de şaizeci şi opt de ani, condamnat la doi ani închisoare pentru scriere şi difuzare de cărţi religioase, răspunsei eu, ca şi comandantului, ca şi educatorului, ca şi majorului de pe secţie, hotărât fiind să-mi duc umilirea până la capăt şi convins că am în faţa mea pe un vrăjmaş şi răufăcător de la care mă pot aştepta la orice. Dar şi voind să sufăr totul, fără să provoc pe nimeni cu nimic.
– Eşti popă ori iehovist?
– Sunt creştin.
– Vom vedea noi asta! Unde ai făcut serviciu?
– În cadrul Episcopiei Ortodoxe din Oradea.
– Aha, adică eşti popă. Bandit de popă care înşeli lumea cu poveşti despre Dumnezeu, furând bănuţul săracilor, ca tu să bei şi să mănânci ca un trântor. Lasă că am să te învăţ eu regulamentul popiei. Aici ţi s-a înfundat cu Dumnezeul tău. Acum eu ţi-s şi popă şi dumnezeu, să ştii. Eu sunt ţigan, măi popo, dar sunt un ţigan deştept, nu prost, mă! Ştii proverbul că vai de ţara unde ajunge ţiganul împărat. În camera asta eu sunt împăratul şi am să te învăţ eu şi pe tine ca şi pe ceilalţi cum se face închisoarea după regulament. Vai de cine mişcă în front când strig eu „Drepţi!“ – ai înţeles? Acum te vei duce colo la patul cel din fund, că văd că eşti bolnav, ori numai te prefaci – vom vedea noi şi asta. Îţi pui sarsanaua acolo… (sarsana se cheamă, în limbajul ţigănesc, bagajul, traista deţinutului), apoi vii iarăşi aici în faţa mea, ca să facem cunoştinţă mai îndeaproape, în faţa tuturor.
Vorbea şuierător, trufaş, sadic şi crud, ca să vadă şi ceilalţi cu toţii „nive-lul“ lui politic şi felul cum ştie el să-şi bată joc de popi şi de Dumnezeu.
– Dar mai stai, nu pleca încă! Ştii să cânţi, popo? Trebuie să ştii, toţi popii trebuie să ştie cânta. Şi dacă ştii să cânţi, trebuie să ştii şi să joci. Toţi popii joacă. La noi, popii, când se îmbătau pe la nunţi, jucau mai grozav decât noi, ţiganii. Aici vei cânta tu popeşte şi vom juca noi ţigăneşte. Ori dacă nu vrei, vom cânta noi ţigăneşte şi vei juca tu popeşte… Şi râdea larg şi răutăcios, însoţit de cei trei care se ţineau slugarnici în preajma lui, – complici spre el şi neruşinaţi spre mine.
M-am simţit deodată cum aş fi ajuns în faţa diavolului şi între ai lui. Dar aveam în mine o uriaşă putere de a suferi orice rău. Primeam liniştit lupta cu el şi îmi făcea parcă o plăcere să mă umilească, oricât îi va fi îngăduit.
M-am întors liniştit şi tăcut din faţa lui şi m-am dus să-mi pun traista în patul pe care mi-l arătase. Toţi cei din cameră stăteau nemişcaţi şi tăceau înmărmuriţi cum eu eram bătaia lui de joc. Nu înţelegeau de ce se poartă el aşa de urât cu mine. Eram totuşi un om bătrân şi nu mă cunoştea ca pe un făcător de rele. Dar nici unul nu avu curajul să mă apere în primul moment. Toţi se temeau de şef şi nu le convenea nici unuia să şi-l scoale în cap de dragul meu. Poate că în sufletul lor se distrau puţin şi ei pe socoteala mea. Era ceva nou pentru toţi.
Şeful mă chemă iarăşi la patul lui din mijlocul camerei, de unde îi supraveghea pe toţi. Acum stătea ca un tiran pe tron şi se pregătea cu toată neruşinarea să-şi bată joc de mine şi mai sadic. Cred că făcuse şi afară cele mai mari ticăloşii. Avea toate însuşirile pentru asta.
Am mers în faţa lui pregătit să îndur orice. Voiam şi să văd până unde va merge diavolul în înjosirea mea, dar voiam şi să fac unele experienţe în privinţa asta, pe care încă nu le făcusem nicăieri, prin toate închisorile, până astăzi.
Stătea cu mâinile pe genunchi şi mă aştepta. Când am ajuns în faţa lui, îşi dezgoli amândouă mâinile, suflecându-şi mânecile până la umeri. Apoi făcu palmele pumni şi le îndoi spre piept. Credeam că va începe să mă lovească. Eram pregătit şi pentru asta. Dar nu lovi, ci îmi zise:
– Vezi tu, popă, mâinile astea? Uită-te bine la ele câte cicatrice şi vânătăi am! Pe mâinile astea au fost obezi, mă, nituite cu ciocanul pe nicovală. Nouă luni am stat o dată aşa. Habar n-ai tu câte biserici am spart eu, câte potire, şi cruci, şi cădelniţe de aur am furat. Câte evanghelii aurite, câte icoane făcătoare de minuni, câte lucruri şi picturi scumpe şi sfinte am dus fără să mă prindă nimeni. În câte familii de popi m-am amestecat şi câte legături ascunse am avut. Vezi tu mâinile astea, habar n-ai tu câte isprăvi am făcut cu ele, că n-am avut nici frică, nici respect prostesc faţă de nimic. Cine s-a pus contra cu mine ori m-a supărat cu ceva, gata a fost cu el! Ehe, la câţi bărbaţi le am răsucit eu gâtul şi la câte femei le-am sucit capul. Când m-am supărat pe cea cu care trăiam, am împuns-o peste tot corpul cu o sută şi şaptesprezece lovituri de cuţit. Aşa am numărat: una, două, trei – şi aşa până la atâtea cât nu mai aveam loc. Apoi am băgat-o în vana de baie şi i-am pus în apă sare şi oţet, să se înveţe minte. Dar să vezi de acum, dacă aş ieşi afară! Atunci să auzi despre Reismüveş Aurel din Inand…
Mi se încrâncenase pielea pe spinare de scârbă şi mă înfioram de cele ce auzeam. Se lăuda oare acest nenorocit – cum aveau toţi hoţii obicei – ori chiar aşa şi era? Îl puteam crede în stare de orice. N-am mai putut asculta… Orice clipă de stare a mea în faţa lui i-ar fi dat prilej să-şi mai reverse şi alte mârşăvii prin gură. I-am întors spatele şi am pornit spre patul meu, urmat de râsul lui.
– Ce-i, popo, te-ai îngrozit? Hă-hă, încă stai să vezi şi să mai auzi şi altele. Vino înapoi, să mai stăm de vorbă şi despre ce n-ai mai auzit tu niciodată, în toată viaţa ta!
Într-adevăr, aşa ceva nici nu mai auzisem, dar nici nu doream să mai aud. Nu i-am mai răspuns nimic. Înspăimântat de starea lui de îndrăcire, mă aşezasem în picioare, cu faţa la peretele dintre paturile din fundul camerei şi stăteam îndurerat aşa înaintea lui Dumnezeu. Doamne, în ce iad m-ai aruncat şi în ce stare pot fi aceste suflete pierdute!
Mă aşteptam să vină după mine să mă smucească de acolo, să mă trântească pe jos, să mă târască, să mă lovească, să-mi facă orice – din starea în care era. Dar nu-mi păsa de nimic. Îl mai văzusem, între timp, pălmuindu-l şi pe un altul, înaintea mea, pentru un fleac.
Dar n-a mai venit. Cineva din alt colţ se ridicase, spunând ceva în apărarea mea. Apoi încă unul. Şi lucrurile s-au oprit aici, fiindcă pe sală a început să sune clopoţelul, vestind pregătirea pentru apelul de seară.
Am fost lăsat în pace în seara aceea, ca şi cum aş fi fost uitat. Dar încă vreo câteva zile, până când el a fost mutat pe neaşteptate în altă cameră, am mai avut multe de suferit din cauza lui. Deşi cabinetul medical îmi aprobase să stau la pat, el nu-mi permitea, ci mă obliga cu tot felul de vorbe rele şi ocări murdare să stau toată ziua pe banca de scândură din mijlocul camerei. De la deşteptare până la stingere, şaptesprezece ore. Mai ales duminica făcea cel mai rău.
Dar, când totul ajunsese cel mai greu de suportat, Dumnezeu m-a izbăvit de el. Pe neaşteptate, a fost scos şi mutat nu ştiu unde şi astfel am scăpat pentru totdeauna de el. Încă o dată: ce bine este să-ţi încredinţezi soarta în mâinile Domnului, suferind cu răbdare orice moment greu! Pentru că totul îţi este dat de Sus ca să-ţi folosească, până la urmă, numai spre bine. Iar când lucrarea pentru care ţi-a fost dat sau ţi-a fost îngăduit răul acesta se împlineşte, momentul încercării trece, vrăjmaşul pleacă, starea se schimbă. Domnul Însuşi veghează ca nimic să nu dureze nici o clipă mai mult. Şi să nu fie nici cu un strop mai greu decât a hotărât El mai înainte de a veni. Şi de cât este puterea care ţi s-a dat ca să poţi suferi.
În lucrarea cea tainică şi sfântă a lui Dumnezeu, noi nu suntem singuratici, ci uniţi cu alţii ca nişte mădulare în trup, după cum este scris: sunteţi mădulare unii altora… Şi după cum în trup există un echilibru fără de care n-ar fi cu putinţă viaţa, tot aşa în Tainicul Trup al lui Hristos, care este Biserica Lui cea Vie, este nevoie să fie şi să se păstreze mereu un astfel de echilibru.
Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele trebuie să fie mai tari. Dacă unele sunt mai bolnave, trebuie ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai uşurate, trebuie ca altele să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nici o povară, trebuie ca umărul celălalt să poarte două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie alţii care să ispăşească. Spune Sf. Pavel: „Cine cade şi eu să nu ard?“
– Dar de ce să arzi tu, Sfinte Pavele, şi să nu ardă acela care cade?
– Pentru că lui nu-i pasă, el nu simte. Dar Duhul Sfânt, Care veghează asupra întregului Trup al lui Hristos, trebuie să restabilească echilibrul, spre a nu se prăbuşi totul…
Mai zice Sf. Pavel: „… şi în trupul meu împlinesc (prin suferinţa mea) ceea ce mai lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Său, care este Biserica…“ Dacă n-ar fi aşa, organismul bolnav, rămas fără anticorpii care să lupte cu microbul pătruns în el, ar fi cuprins total de moartea şi putrefacţia păcatului.
Când nu mai este un Avraam care să mijlocească în rugăciune şi un Lot care să sufere în neprihănire, atunci Sodoma arde şi Gomora piere. Când nu mai este nimeni care să se roage şi să sufere pentru iertarea celorlalţi, atunci pierzarea se prăbuşeşte peste toţi.
De aceea trebuie să fie suferinţă în unii, pentru că sunt păcate în alţii. Când pe o parte a cântarului se pune o greutate, trebuie neapărat ca pe cealaltă parte să se pună contrariul ei, care s-o ridice. De aceea, când unii prea râd, trebuie ca alţii să prea plângă. Când unii se îmbuibă, trebuie ca alţii să postească. Dacă unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alţii să se roage şi noaptea. Când unii nu fac nimic pentru Domnul, alţii trebuie să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alţii să se înfrâneze de la toate…
O, dacă fiecare mădular din Biserică şi-ar face datoria lui, cu cât le-ar fi mai uşor acelora care trebuie să facă şi partea altora, purtând prea greu şi plângând prea mult. Şi până când va mai fi o speranţă pentru toţi, acesta va fi mereu felul de lucru al Harului lui Dumnezeu.
Doar atunci când Harul va renunţa la organismul decăzut, atunci cei nevinovaţi vor fi luaţi, spre a nu mai suferi pentru cei nepăsători; şi cei neprihăniţi, ca să nu se mai chinuiască pentru cei lepădaţi. Cred că ceasul acela va fi ultimul din viaţa lumii şi din a Bisericii. După aceasta nu va mai fi nici o nădejde de mântuire pentru nimeni.
Ca pentru Sodoma, după plecarea lui Lot. Ca pentru fecioarele nebune, după luarea celor înţelepte.
O, la ce fenomen înfricoşător asistăm noi astăzi, văzând împuţinarea celor neprihăniţi din adunările şi din Bisericile creştine şi înmulţirea păcatului în ele!… Cum să nu te temi gândindu-te că, în curând, aceşti puţini care se tot jert¬fesc pentru ceilalţi ce tot păcătuiesc vor fi luaţi dintr-o dată. Iar trupul infectat prea adânc de păcat să fie lăsat total pradă morţii şi pierzării? Cum să nu te temi de clipa când Dumnezeul cel Drept nu-i va mai lăsa pe cei drepţi să mai sufere pentru cei nedrepţi? Şi pe cei nevinovaţi, pentru cei ticăloşi?
Are şi bunătatea o măsură şi are şi neascultarea de Dumnezeu o limită. Când acestea vor fi atinse, atunci cântarul se va prăbuşi, harul se va lua, sfârşitul se va produce. Poate să nu se ia atunci Biblia; dacă a fost luată înţelegerea ei curată, nimeni nu va mai afla în ea unitatea, ci numai dezbinarea. Nu va mai afla pacea, ci numai certurile. Nu va mai afla mântuirea, ci numai osânda. Poate să nu se ia atunci adunarea sau biserica, dar, dacă s-a luat viaţa Duhului, vor rămâne cojile fără miez, formele fără viaţă, candelele fără lumină, omenirea fără Hristos. Ca să bâjbâie apoi veşnic după Harul pe care L-au batjocorit când L-au avut. După aceea au să se roage de munţi ca să cadă peste ei ori de morminte să li se deschidă, ori de moarte ca să poată muri – dar nu vor putea.
După câteva zile, am fost strânşi din toată secţia de pe etajul nostru toţi bătrânii şi inapţii şi băgaţi într-o singură cameră. Eram vreo douăzeci şi cinci de oameni la optsprezece paturi suprapuse pe trei rânduri şi înghesuite, că abia aveai loc să te strecori printre ele. În mijloc era o masă îngustă şi o singură bancă de scândură pe care abia puteau sta înghesuiţi vreo cinci sau şase, şezând. Era o înghesuială de aproape doi oameni pe metru pătrat. Adevăratul calvar pentru mine abia acum începea. Eram înghesuiţi în această îngrozitoare cuşcă cu cei mai nenorociţi oameni. Unii erau epileptici, alţii nebuni, alţii schilozi. Unii ucigaşi, alţii spărgători, alţii tâlhari dintre cei mai periculoşi. Aproape toţi – ţigani şi unguri. Doar trei sau patru erau români şi vinovaţi de păcate mai mici…
Ţiganii cred că sunt neamul cel mai nenorocit dintre toate neamurile pământului. Trăind ca nişte sălbatici între celelalte neamuri, ei nu se pot integra nicăieri. Nimeni nu se ocupă organizat de ei şi astfel sunt lăsaţi să trăiască pe spinarea tuturor (fără o muncă cinstită, pentru care nu au nici educaţie şi nici plăcere). Trăiesc dezordonat, numai din înşelăciuni şi furturi. Înmulţindu-se fără nici un control, fără nici o morală, fără nici o educaţie şi fiind în stare de orice fărădelege, ţiganii au şi început să devină o problemă naţională şi pentru ţara noastră, prin crimele, tâlhăriile şi răutăţile pe care le fac. Şi care se vor înmulţi tot mai tare, din an în an, proporţional cu creşterea numărului lor. Iar problema lor va fi cu atât mai greu de rezolvat, cu cât întârzie mai mult cine ar trebui să se ocupe cu tot simţul de răspundere faţă de ea. Este îngrozitor să-i auzi ce spun, ce fac şi cum trăiesc între ei, ca vitele, ca fiarele, ca viermii în haznale…
Din primul moment al ajungerii în această cameră, au început certurile, înjurăturile şi încăierările. Întâi pentru şefia camerei, apoi pentru paturi, pentru mâncare, pentru ţigări şi pentru orice. Loviturile, înjurăturile, ţipetele, atacurile cu pumnii, cu bocancii, cu călcâiele, cu capul…, muşcăturile cu dinţii, sfâşierea cu ghearele, ameninţările cu moartea… se învălmăşeau cu o cruzime şi cu o sălbăticie de fiare turbate. Şi se ţineau lanţ, izbucnind când ici, când colo. Paznicul de pe sală nu auzea sau se făcea că nu aude, fiindcă ştia că şi aşa nu poate rezolva nimic. Condiţiile erau de aşa natură, iar schimbarea lor nu depindea de el. Şi apoi cui îi mai păsa că aceste făpturi, fără nici o valoare pentru ţară, se băteau între ele şi se mâncau ca fiarele? Cu atât mai bine. Scapă lumea de ei. Nu-i nici o pagubă de nici unul. Prin urmare, lasă-i să se bată, să se omoare, dacă nu le pasă lor de viaţa lor şi nu se înţeleg ei ca să trăiască în pace.
Eu stăteam îngrozit într-un colţ, sub geam, făcându-mă cât mai mic şi înghesuindu-mă în perete, ca să nu mă calce în picioare şi să nu se prăbuşească patru-cinci încăieraţi grămadă peste mine. Am păţit-o şi asta de câteva ori. Tremuram din tot corpul, sfârşit de foame, căci de multe ori îmi luau şi mâncarea mea din mână. Tremuram de boala care mi se agrava din lipsa medicamentelor. Tremuram de frig, din lipsă de haine. Tremuram de durere şi scârbă pentru tot ceea ce vedeam şi auzeam neîntrerupt. Acum aveam şi mai deplin simţământul că am ajuns aievea în iad. Vedeam pe satana nu numai în duh, ci şi real, fizic, întrupat în făpturile acestea, pe feţele lor, în expresiile lor… Era ceva fioros şi îngrozitor!
Ce constatare teribilă şi ce adevăr cumplit aflam acum! Niciodată în cei şaptesprezece ani de închisoare de până acum nu mai văzusem şi nu mai ajunsesem în aşa ceva. Nici nu-mi putusem închipui să existe undeva pe lume nişte fiinţe omeneşti decăzute până în halul acesta. Şi nici nişte condiţii de viaţă ca acestea de aici. Aceşti bieţi oameni bolnavi şi nebuni care sunt acum înghesuiţi cu toţii în bârlogul acesta fuseseră înainte în alte camere. Acolo, printre alţii mai sănătoşi trupeşte, se pierdeau, nu erau aşa de periculoşi, fiindcă ceilalţi îi suportau, îi înţelegeau şi chiar îi înfricau.
Dar aici, strânşi la un loc, nici unul nu putea suporta nimic. Nu putea înţelege pe nimeni, nu putea răbda nimic. Din oricare fleac îi vezi într-o clipă sărind ca fiarele unii asupra altora, strângându-se de gât sau călcându-se în picioare. Iată condiţiile care mi s-au creat aici!
Pe cât de adevărat este că sufletele care se unesc cu Hristos prin curăţie înaintează şi cresc frumos din bine în mai bine, până când undeva ajung părtaşi firii dumnezeieşti, tot pe atât este de adevărat şi că oricine se uneşte prin păcat cu diavolul cade mereu din jos în mai jos, până când ajunge părtaş firii diavoleşti.
Fie în bine, fie în rău, nu există o stare pe loc. Pe cel bun, faptele lui bune de ieri îl fac să fie şi mai bun astăzi. Iar pe cel rău, păcatele lui de astăzi îl vor face să fie şi mai rău mâine. Astfel omul credincios, unit cu Dumnezeu, ajunge să aibă chipul lui Hristos chiar şi pe înfăţişarea lui trupească. Iar omul păcatului ajunge să aibă, chiar şi fizic, pe făptura trupului său, chipul hidos al diavolului.
Te înspăimânţi privind aici unde sunt adunaţi la un loc toţi aceşti oameni vinovaţi de cele mai mari păcate, ce ochi sticloşi au, ce feţe crispate, ce mâini hrăpăreţe, ce cuvinte răcnite, ce rânjete sălbatice. După ce crizele dezlănţuite în boală sau în bătăi li se domolesc, îi vezi retrăgându-se gâfâind şi aşezându-se pe pândă, gata îndată să sară din nou.
Priveam cu spaimă la uşa dublă de fier, zăvorâtă pe din afară, apoi la geamul mic şi zăbrelit. Între acestea, cei patru pereţi grei şi groşi dintre tavanul negru de deasupra şi cimentul negru de dedesubt. Toate acestea mi se păreau că se strângeau din ce în ce tot mai mult şi se îngustau peste mine, strivindu-mă până la sufocarea întregii mele fiinţe.
Lipsa totală de aer, zgomotul infernal pe care îl făceau strigătele lor necontenite, mai ales ungureşte şi ţigăneşte, pe care nu le înţelegeam, otrava fumului de tutun murdar, tensiunea mulţimii agitate, ameninţarea continuă a primejdiei din partea oricui îmi deveniseră, trupeşte, de nesuportat. Un val cald mi se urca tot mai des din stomac spre creier. Sudori reci îmi inundau fruntea, o beţie învârtea dintr-o dată toată casa cu mine – şi totul se prăbuşea într-o ameţeală ca într-o noapte veşnică.
În ultimul timp mi se părea că aşa voi muri. Capul îmi vuia continuu şi în urechi îmi creştea din ce în ce mai puternic un ţiuit metalic ca o sută de sirene de fabrică, strivindu-mi creierul, nervii, sufletul. Chiar şi după ora zece seara, când înceta în afară zgomotul groaznic al zilei, acest zgomot îmi continua, prelungindu-se în creier.
Îmi strângeam capul în mâini. Îmi înfundam cât puteam urechile cu vată, îmi apăsam degetele în ochi şi în tâmple, încercam să mă retrag în mine, interiorizându-mă ca altădată, pentru a mă sustrage acestui mediu nimicitor, dar în zadar. Simţeam că încă puţin şi ceva trebuie să-mi plesnească: creierul, nervii, inima – ori toate deodată. Sufletul îmi era tare, dar trupul nu mai putea.
Într-o zi s-a anunţat la uşă că se ţine raportul comandantului şi oricine are ceva de raportat să se înscrie. M-am înscris şi eu. O făcusem pentru prima dată în toţi anii închisorilor mele. Dintotdeauna am căutat, chiar şi afară, dar cu atât mai mult aici, să nu cer nimic nimănui. Să mă mulţumesc totdeauna cu ceea ce am şi să mă învăţ a răbda când nu am al meu, până ce voi avea. Să renunţ la tot ce nu am dreptul ori n-am puterea să mi-l procur singur. Să primesc numai ceea ce mi se dă în mod normal. Să nu primesc să-mi facă altul ceea ce-mi pot face singur şi să cer cât mai puţin. Pentru a fi cruţat de ruşinea refuzului ori a jignirii. Aceasta cu atât mai mult aici unde nimeni nu-i pus ca să-ţi dea nici ce ai dreptul, dar fiecare caută să-ţi ia cât mai mult. Nu ca să ţi se cruţe viaţa, ci ca să ţi se chinuiască sau să se piardă mai repede.
Acum însă totul ajunsese la capătul puterii de rezistenţă. Simţind că nu voi mai putea s-o mai duc aşa nici câteva zile, mi-am zis: „Hai totuşi să încerc, pentru a nu păcătui cumva nici împotriva mea însumi“. Am întrebat în inima mea pe Domnul, iar din partea Lui mi s-a părut că primesc un răspuns mustrător: Încearcă! Roagă-te omului, dacă nu te rogi mai mult lui Dumnezeu. Dacă nu eşti mulţumit cu ceea ce ai primit până acum de la Dumnezeu, caută acum să primeşti de la oameni ceva mai uşor. Şi să vezi ce vei primi!…
Doream neapărat să ies din camera asta şi dintre oamenii aceştia, unde ziceam că nu mai pot trăi, sperând că în altă cameră şi cu alţi oameni îmi va fi mai uşor să supravieţuiesc. Ştiam că mai sunt multe alte camere mai mici şi mai liniştite şi doream să cer să fiu mutat în una dintre acestea. Nu ştiam că Domnul hotărâse să stau acolo până la sfârşit. Nu ştiam că anume fusesem pus aici şi anume mi se aranjase aşa.
În ziua raportului, am ajuns ultimul în faţa mesei dincolo de care stăteau alături tânărul căpitan, ajutorul comandantului şi grefierul civil al penitenciarului. Amândoi m-au privit cu trufie şi cu dispreţ. Am rostit, din poziţia de drepţi, umilitoarea formulă de prezentare. Apoi le-am înfăţişat în modul cel mai respectuos şi mai supus neînsemnata mea rugăminte de mutare în altă cameră mai liniştită, mai cu mult aer, mai cu puţin fum şi mai suportabilă pentru boala şi bătrâneţea mea.
– Dumneata ai mai fost închis mulţi ani în trecut, zise căpitanul.
– Da, înainte de 1964!
– Acum vei executa doar şase luni din cei doi ani… Da?
– Aşa ştiu că scrie regulamentul!
– Dânsul este un caz special, zise grefierul, aplecându-se spre urechea căpitanului şi arătându-i ceva scris.
– Da, zise căpitanul privind scrisul grefierului. Şi apoi din nou, privind spre mine nervos:
– Ţi-am notat cererea. Când vom avea o cameră pentru dumneata, te vom muta acolo. Până atunci stai unde eşti. Poţi să pleci!…
Asta se întâmpla la începutul lunii noiembrie, 1982…
În ianuarie eram tot acolo. De acolo m-am şi eliberat. Câtă dreptate avea Cel ce mă îndemnase să nu le cer nimic!
Poate că a fost totuşi şi un bine că le-am cerut ceva. Pentru ca să mă încredinţez încă o dată de dreptatea acelui adevăr căruia mă hotărâsem de mult să-i fiu credincios. Şi apoi pentru ca, atunci când ne vom revedea încă o dată în faţa lui Hristos, să n-aibă nici o dezvinovăţire, spunând că n-au ştiut condiţiile în care eram. Doar atâta am cerut oamenilor în suferinţa nedreaptă pe care mi-o provocaseră. Şi nici atâta nu mi-au dat.
Mi-am adus atunci aminte de strigătul de pe Cruce al Mântuitorului meu: „Mi-e sete!“ Şi El le cerea atunci doar ceea ce nu-i costa nimic: un strop de apă! Dar nici atâta nu I-au dat nici Lui. Se vede că drumul e acelaşi.
În noaptea de 23 noiembrie, în unele dintre cele mai grele încercări, Domnul m-a înştiinţat printr-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M-am mângâiat şi întărit nespus de mult cu această înştiinţare tainică, dar îmi închipuiam că această „casă“ îmi va fi cea de Sus. Şi mă pregăteam cu linişte şi lacrimi pentru aceasta.
Zi şi noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cât mai bine, în acest timp scurt, datoria pe care mi-o simţeam de trimis al Domnului în mijlocul acestor nenorociţi. Făceam tot ce omeneşte îmi era cu putinţă, dar cu groază constatam că sufletele vinovate de păcate mari sunt căzute atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simt nici un fel de mustrare de conştiinţă pentru păcatele lor şi nici o dorinţă după iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu, dar simt chiar o ură violentă şi nebunească faţă de Dumnezeu. Izbucneau în blesteme şi ocări fioroase îndată ce mă apropiam cu aceste îndemnuri faţă de vreunul dintre ei. Nu puteau nici înţelege şi nici suferi să le pomeneşti despre Hristos. Înjurau atât de urât, la orice cuvânt, Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungureşte, cât şi româneşte şi ţigăneşte, încât nici nu îndrăzneam să mă mai apropii de ei cu El…
O, cât de îngrozitoare este lucrarea păcatului în om! În suferinţă, starea celui vinovat devine şi mai rea. După cum tot în suferinţă, starea celui nevinovat devine şi mai bună.
Într-o sâmbătă din acelaşi noiembrie, bătrânul meu tovarăş de pat, cam de aceeaşi vârstă cu mine, a murit. Ce uşor se moare aici unde se trăieşte atât de greu! Dimineaţa şi-a mâncat şi el ciricul lui de pâine neagră şi uscată (cam o sută de grame, cât era porţia noastră zilnică). Apoi a fost cu noi la baie. Sâmbătă dimineaţa făceam întotdeauna baie la duşuri.
Apoi, mai târziu, a fost cu noi la cele zece minute de plimbare. Dar la urcarea pe scări i s-a făcut rău, iar în cameră a fost aşezat pe pat. A spus doar o dată că-l doare tare capul, iar după aceea nu l-a mai durut nimic. După alte vreo două ceasuri, era scos pe targă şi dus la spital, mort, pentru a i se face actul de deces de la spital, şi nu de la închisoare.
Chinurile şi lipsurile de aici îţi storc, clipă de clipă, toată puterea şi viaţa din fiecare celulă a fiinţei în aşa fel, încât moartea vine atât de normal, ca stingerea unui fitil când uleiul i s-a terminat. Ce uşoară este moartea celui cu viaţa grea! Şi ce grea va fi moartea celor cu viaţa uşoară!…
Foamea este totuşi cel mai greu de suportat aici, unde mâncarea nu-i ajunge nimănui, niciodată. Hrana este puţină, slabă şi totdeauna aceeaşi. E cu neputinţă ca un om să poată trăi câţiva ani doar cu raţia care se dă regulamentar. Pentru cei care muncesc, se mai acordă dreptul la pachete cu alimente de acasă dacă, bineînţeles, are cine să le trimită. Câte cinci kilograme alimente la o lună sau la două luni, depinde de mărimea condamnării. Celor care nu muncesc, aceste drepturi le sunt mai rare, chiar şi la trei sau patru luni. Dar, chiar şi acordate lunar, aceste cinci kilograme de alimente sunt, cum s-ar zice, ca un strop de sare într-o apă mare. Un om înfometat îşi mănâncă acest pachet – sau i se fură – într-o zi sau două. Apoi iarăşi se fomeşte crunt. Cei mai mulţi dintre cei de aici nu au pe nimeni să le trimită de acasă nimic. De aceea este bătaie la uşă aproape totdeauna când se dă vreun supliment de arpacaş ori de mămăligă, fiecare înghesuindu-se ca să ia el, fiindcă niciodată nu se ajunge ca să ia toţi. Este o privelişte sfâşietoare să-i vezi totdeauna pe aceşti nefericiţi, îndobitociţi de foame, cum, după ce-şi înfulecă hămesiţi porţia lor, se aşază trei-patru în faţa ta, privind lacomi în castronul tău în care încă mai este ceva, urmărindu-ţi lingura ta din castron până la gură, înghiţind în sec şi salivând să le-o dai lor. Ce mai poţi să faci? Şi aşa nu mai pot să înghit. Le-o dau lor: la unul, la doi, la trei, cât se ajunge, câte două-trei linguri. Astfel, zilnic îmi înjumătăţesc porţia de zeamă şi mămăligă, cum îmi împart cu ei de fiecare dată cele cinci kilograme de alimente pe care le primesc lunar de acasă.
Când vin cu pachetul în cameră, mă aşteaptă douăzeci de guri înfometate şi douăzeci de perechi de ochi lacomi. Ce fericit sunt când am ce le împarte, măcar cât de puţin fiecăruia!
Am înţeles astfel şi mai bine adevărul că singurul mijloc prin care îmi pot dovedi în faţa lor credinţa mea este acesta. Nu pot să-mi fac un drum spre inimile lor decât dacă le dau lor şi puţinul pe care îl am: îmbrăcămintea mea, hrana mea, medicamentul meu. Numai după ce au văzut la mine zilnic această purtare atât de neobişnuită acolo, timp de luni de zile între ei, abia apoi au început să se apropie unul câte unul şi puţin câte puţin, să asculte ceva de la mine despre Dumnezeu. Dar numai vreo patru dintre toţi s-au hotărât pentru Domnul. Şi aceştia nu dintre acei cu păcatele cele mari; dintre aceia nu s-a apropiat de Dumnezeu chiar nici unul. Aceia sunt ca nişte fiare care vin numai să le dai mâncarea, iar după aceea se depărtează imediat, devenind tot aşa de împotrivitori ca şi înainte. Văd bine aceasta, dar acum nu mai pot face altfel. Trebuie să fiu aşa până la capăt. Şi aşa, tot nu mai pare să fie mult până la un capăt.
Poate că totuşi se va mântui vreunul dintre ei. Iar dacă nu, cel puţin voi şti că mi-am făcut deplin datoria faţă de cugetul meu şi faţă de sufletele lor înaintea Domnului Iisus.
Simţeam tot mai mult că puterea mi se scurge din toate mădularele şi din fiecare părticică a trupului ca apa dintr-un vas crăpat. Toţi dinţii mi se clătinau în gură. Mi-am şi scos doi din faţă cu mâna. Sufletul mi-l simţeam tare, dar trupul se sfârşea grăbit. Unii, văzându-mă în starea asta, îmi ziceau compătimitori:
– Noi suntem vinovaţi, părinte, şi merităm să fim închişi, dar pe dumneata de ce te-a lăsat Dumnezeu, dacă eşti credincios, ca să fii închis nevinovat? Şi îi blestemau pe cei care m-au trimis aici.
– Nu blestemaţi! le-am răspuns. Dumnezeu a vrut ca eu să ajung aici. Nu se întâmplă nimic fără Voia Lui.
– Pentru ce a vrut Dumnezeu să vii dumneata la închisoare?
– Uite, chiar şi pentru dumneata, i-am zis odată unuia, căruia tocmai îi dădusem cămaşa mea groasă, fiindcă tremura de frig. Şi mâncarea mea, pentru că eu puteam posti, iar el era unul dintre cei mai flămânzi totdeauna…
– Da, zise el, plecându-şi ochii înlăcrimaţi. Pentru mine, da. Fiindcă de mine, până acum, n-a fost nimeni să mai aibă milă, decât dumneata. Eu sunt singur pe lume.
– Acum să-L primeşti pe Domnul Iisus în inima dumitale, ca să nu mai fii singur niciodată! Numai El rămâne pe totdeauna cu noi şi ne poate ajuta oricând. El îţi va mântui întâi sufletul din păcate, apoi îţi va scăpa şi trupul din închisoarea asta.
– Să ştii că începe să se facă lumină şi în viaţa mea.
Într-adevăr, încă o dată: nu există un alt fel mai bun de a te apropia de oameni pentru a-i apropia de Dumnezeu decât dragostea jertfitoare a propriei tale vieţi. Dacă poţi să te laşi tu flămând pe tine, ca să le dai lor porţia ta de mâncare.
Dacă poţi să te laşi să tremuri tu de frig, pentru ca să le dai lor îmbrăcămintea ta.
Dacă poţi să suferi tu durerea, ca să le dai lor medicamentul tău.
Dacă poţi să umbli tu nespălat, ca să le dai lor săpunul tău.
Numai dacă poţi…
Eu pot să postesc, pot să tremur, pot să sufăr – dar ei nu pot. Eu am Cine să-mi ajute, eu am pentru ce să mă jertfesc, eu am Cine să mă despăgubească – dar ei nu au, ei nu ştiu, ei nu pot…
Atâta avut am acum şi aici, – şi atâta le dau liniştit. Pentru dragostea Hristosului meu şi pentru mila de sufletele lor.
Primesc eu moartea pe care mi-o văd venind grăbită către mine, dar numai aşa pot fi liniştit şi voi putea privi odată în pace atât Faţa Domnului meu Iisus Hristos, cât şi acum feţele lor.
În mijlocul suferinţelor, oamenii n-au nevoie în primul rând de predicile noastre, ci de pâinea, de cămaşa şi de mângâierea noastră. Cele sufleteşti vin numai în urma celor trupeşti.
Ce puţini credincioşi ştiu bine acest adevăr mai înainte de a ajunge aici!
Doamne şi Dumnezeul meu, dă-mi puterea şi ajutorul Tău de care mai am încă atât de multă nevoie în acest puţin timp, până în 11 ianuarie, când voi fi acasă!… Amin.
Slăvit să fie Domnul!