descrisă de fratele Traian Dorz
…am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
„Eram, întâmplător, – spunea fratele – în ziua întâi a Crăciunului trecut, într-un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari adunări creştine foarte lăudată, plină de predicatori foarte vestiţi, cu un cor şi cu o orchestră cum nu prea sunt multe.
În faţa adunării, erau parcate zeci de maşini personale, cu care veniseră aici cei care cântau şi predicau în adunarea foarte lăudată şi mare.
Aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem pe cealaltă parte a străzii şi mă uitam, căci trebuia să se sfârşească slujba.
La uşa bisericii, stătea, cu pălăria în mână, un bătrân orb. Tremura, căci era îmbrăcat subţirel şi aştepta de mult. Lângă el, se afla un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu de bumbac subţire. Tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb, pe care îl adusese până aici, să capete ceva. Şi aşteptau să se ducă înapoi cu ce vor căpăta de la cei care se rugaseră.
Ei bine, frate, îţi spun adevărul, în faţa Domnului, iată, nu mint: au început să iasă, doi câte doi, vorbind, râzând, strân-gându-şi mâinile, felicitându-se… Şi, uitându-se unii spre alţii, au trecut toţi pe lângă cei doi care tremurau, fără să-i vadă nimeni. Dar absolut pe nimeni n-am văzut oprindu-se şi apropiindu-se de ei cu un cuvânt sau cu un ban.
După ce unii s-au suit în maşinile ce îi aşteptau şi ceilalţi au luat-o, perechi sau în grupuri, toţi, fericiţi spre casele lor calde şi mesele lor pline, ca de Crăciun, şi-a luat şi băiatul ’năltuţ şi subţirel tatăl cărunt şi orb şi au plecat, tremurând şi ştergându-şi ochii, nu ştiu unde. Poate acasă.”
Cum va fi primit Dumnezeu rugăciunile acestora, la acest Crăciun, şi cum va fi privit la fapta lor – e uşor de închipuit pentru fiecare.
Şi totuşi, cine dintre ei s-a simţit că ar fi păcătuit cu ceva faţă de Dumnezeu, în această Sărbătoare fericită? Cui i-a căzut măcar o lacrimă amară în cafeaua lui dulce de Crăciun, pentru păcatul nefăptuirii unui bine? (Iacov 2, 15-16).
De altfel, pe unele daruri, despre care am pomenit mai înainte, nici Cuvântul lui Dumnezeu nu le încurajează şi nicăieri nu se spune, special, despre vreo răsplătire deosebită pentru ele. Printre acestea sunt şi profeţia şi vorbirea în felurite limbi.
Dar celor care învaţă pe alţii să umble în neprihănire ce frumos li se făgăduieşte că vor fi răsplătiţi! (Matei 13, 43).
Şi celor care vor păstori bine turma Domnului ce cunună minunată li s-a promis că vor primi! (I Petru 5, 4).
Iată, celor care vor face bine şi celor care vor ajuta pe alţii ce mare răsplată li s-a făgăduit! (Evrei 6, 10).
Deci umblaţi după darurile cele mai bune şi nu numai că veţi fi izbăviţi de ispitirile cele mai periculoase, dar veţi şi primi răsplata cea nespus mai bună! (I Corinteni 12, 31).
Fraţii şi surorile noastre în Domnul, veniţi să ne cercetăm cum stăm noi faţă de acest mare dar şi har duhovnicesc al ajutorării fraţilor care sunt în necaz, în lipsă, în suferinţă!
Avem noi darul ajutorării frăţeşti în inima noastră, în familia noastră, în adunarea noastră – sau nu?
Voi, care aveţi cât mai multe din comodităţile veacului acestuia, auziţi?
Te mustră pe tine, soră, blana scumpă ce o porţi, când lângă tine sora ta, cu o familie grea, tremură într-o haină subţire şi uzată? Sau nici nu te-ai gândit niciodată la asta!
Nu strigă pâinea ta, când o arunci?
Şi hainele tale, ce le lepezi încă bune?
Şi banii cheltuiţi pe lux sau pe risipă, în timp ce lângă tine sunt lipsiţi, goi, flămânzi, bolnavi – şi Lucrarea lui Dumnezeu care suferă?
Cum poţi tu, frate, să nu auzi mobila ta, cea cu treizeci şi cinci de mii de lei , cum te osândeşte înaintea lui Dumnezeu, căci ea simte cât ar fi trebuit să meargă din costul ei la fraţii lipsiţi, dar inima ta nu simte!
Nu simte nici povara păcatului lăcomiei, prin care au venit aceşti bani nedrepţi în casa ta? Şi nu simte nici sabia blestemului veşnic gata să cadă peste toate, peste tine şi peste toate ale tale?!…
Binecuvântaţi veţi fi voi, cei care nu vă alipiţi inima de lucrurile de pe pământ, ci de Domnul Iisus şi de dragostea frăţească, simţind, nu bucuria de a primi, ci bucuria de a da… Nu de a fi ajutaţi voi de către alţii, ci de a-i ajuta voi pe ei. O, voi ştiţi ce tainică şi fericită este, de fiecare dată, bucuria pe care vi-o dă Duhul Sfânt, când voi faceţi ceva pentru a-i bucura pe semenii voştri care trec prin felurite încercări. Şi cât de darnică este Mâna cea bogată a Tatălui vostru Ceresc, cu care vă întoarce El nespus mai darnic tot ceea ce aţi dăruit voi altora.
Să-L rugăm mereu pe Duhul Sfânt ca să ne dea şi inimilor noastre şi familiilor noastre şi adunărilor noastre darul şi harul cel mai plăcut şi mai frumos înaintea Lui, al ajutorării celor lipsiţi. Al ajutorării fără zgârcenie, fără mustrări, fără laude şi fără nimic în schimb.
Căci acesta este darul cel mai rar şi cel mai scump.