Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974
„… Iisus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi nici¬odată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din Cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 16-40).Fraţilor şi surorilor! În Evanghelia aceasta este vorba de înmulţirea pâinilor, când Domnul Iisus – Fiul lui Dumnezeu – apăruse pe pământul acesta şi făcea tămăduiri, semne şi minuni. Din toate părţile veneau gloatele cu bolnavi pe braţe, pe tărgi, pe spate – ca să-i aducă la Marele nostru Mântuitor, ca să le dea tămăduire trupească. Cu prilejul acesta, cum arată Cuvântul lui Dumnezeu în capitolul acesta, dincolo de Marea Tiberiadei, unde Mântuitor Şi-a găsit un loc de poposire duhovnicească, voia să stea liniştit cu ucenicii Lui, ca să le dea sfaturile trebuitoare mântuirii, în vederea zilei de mâine, când vor trebui să ducă Cuvântul lui Dumnezeu mai departe. Dar n-a avut nici acolo linişte, căci gloata care Îl căuta şi vestea despre minunile şi despre învăţăturile pe care le dădea El Îl căuta pretutindeni. Îl căutau gloatele de bolnavi, Îl căutau oamenii trudiţi şi apăsaţi de povara păcatului pretutindeni, ca să le dea tămăduire.
Şi de data aceasta, când Domnul stătea liniştit cu ucenicii Lui într-un loc liniştit, retras de la vorbe, iată că vede de departe o mare gloată venind spre El, căutându-L cu bolnavii, cu nenorociţii, pe care-i aduceau pe tărgi, pe ce puteau. Iar unul din apostoli, Filip, văzând gloata aceasta mare şi ştiind că sunt departe de cetate, în pustie, s-a îngrijorat şi I-a pus o întrebare Învăţătorului: „Învăţătorule, de unde să cumpărăm noi pâine şi să dăm acestor oameni? Căci, iată, de atâta vreme ne caută şi sunt flămânzi şi obosiţi…”
Dar Mântuitorul ştia ce avea să facă. A venit unul dintre ucenici şi Îi spune: „E un copil aici care are cinci pâini de orz… Dar ce sunt pâinile acestea pentru o mulţime aşa de mare?”
O, fericită ai fost tu, mamă a acestui copil, care i-ai pus picioarele copilaşului tău să meargă să-L caute pe Mântuitorul şi te-ai gândit la cele cinci pâini pe care trebuie să le aibă ca hrană! Căci nu plecase numai pentru o zi copilul acesta, ci să stea mai mult, să-L caute pe Domnul şi să asculte învăţăturile Lui.
Fraţilor dragi şi surorilor! Acele cinci pâini pe care tinerelul acesta le avea sunt cele cinci simţuri duhovniceşti din viaţa fiecărui om. Fericit este acela cu cele cinci simţuri dezvoltate, prin care poate sa-L urmeze pe Hristos, prin care poate să ia întotdeauna învăţăturile trebuincioase din viaţa de fiecare zi. Un om cu aceste cinci simţuri duhovniceşti dezvoltate este un om sănătos în credinţă, în nădejde, în dragoste şi în tot ceea ce trebuie să aibă, ceea ce îi este necesar pentru urmarea lui Hristos.
Mântuitorul a spus atunci ucenicilor să aducă cele cinci pâini şi le-a binecuvântat, ridicându-Şi ochii spre ceruri; şi a spus ucenicilor: „Spuneţi gloatei să şadă jos pe iarbă, câte cincizeci la un loc”. După binecuvântarea pâinilor, după rugăciu¬nea pe care a făcut-o, a început să frângă pâinile acelea pentru această gloată flămândă. Şi mare a fost minunea lui Dumnezeu când, din cinci pâini, tot mereu frângea, şi pâinile nu se mai terminau, până când toată gloata a fost săturată. Iar la urmă au rămas douăsprezece coşuri de fărâmituri. Aşa este pâinea lui Dumnezeu, fraţilor… Aşa este Cuvântul lui Dumnezeu… Aşa sunt izvoarele lui Dumnezeu: din ce scoţi mai mult din ele, rămâne o apă tot mai binecuvântată, mai limpede, mai bună. Şi pâinea lui Dumnezeu nu se va termina niciodată, în toate veacurile. Înviorarea lui Dumnezeu ţine în vecii vecilor şi toţi păcătoşii de pe pământ au posibilitatea şi vor avea posibilitatea să primească hrana necesară pentru viaţa veşnică, aşa cum am auzit citindu-se: „Pâinea lui Dumnezeu care se coboară din cer şi dă lumii viaţă”. În gloata aceasta se găseau şi farisei, şi cărturari; şi gândul lor merge acum la Moise şi îşi aduc aminte şi-I spun Mântuitorului că Moise a hrănit cu pâine din cer gloata atunci când se găseau la o astfel de răspântie şi nu mai aveau pâine, şi cârteau împotriva lui Dumnezeu. Şi atunci Moise, omul lui Dumnezeu, a spus în rugăciune: „Doamne, gloata aceasta nu mai are pâine; dă-le, Doamne, pâine, fă ceva cu gloata aceasta, că se răzvrăteşte împotriva Ta…”
Înmulţirea pâinilor este preînchipuită ca de o icoană prin ceea ce s-a întâmplat odinioară în pustie prin pâinea pe care le-a dat-o Dumnezeu din cer. Şi fiindcă poporul credea că aceasta e pâinea care s-a coborât din cer, Mântuitorul le-a spus: „Moise nu v-a dat pâine din cer…” Pâinea din Cer era Mântuitorul, pentru că pe El L-a însemnat Dumnezeu cu pecetea Lui.
Fraţii mei dragi, să ştiţi că noi nu suntem numai materie, ci suntem şi spirit, şi duh, şi suflet. Şi omul nostru lăuntric are nevoie de hrană duhovnicească. Şi hrana duhovnicească este Cuvântul lui Dumnezeu.
V-am îndemnat stăruitor şi-i îndemnăm pe tinerii noştri să citească mai mult Cuvântul lui Dumnezeu. Îndemnăm pe tinerii noştri să pună mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu, să urmeze pilda tânărului Timotei, despre care Sfântul Apostol spune: „Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire”. Să se cerceteze de către toţi fraţii mai mult Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că, fraţilor dragi, trebuie căutat, în Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Şi Îl vom găsi pe Hristos. Nu căutaţi niciodată cuvinte cu care să împungeţi pe cineva. Nu căutaţi să vă apăraţi forma de credinţă. Căci nu vom găsi niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu astfel de unelte prin care să ne apărăm interesele noastre, când şi astăzi, atâtea gloate câte numără turma lui Dumnezeu studiază Biblia ca să găsească unelte să apere forma de credinţă. Noi nu avem o credinţă a noastră [înşine]. Noi avem credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie cercetat în post şi în rugăciune. Trebuie să pătrundem în tainele Bibliei prin Duhul în care a fost scrisă Biblia. Pentru că rămânând numai la „literă” – cum spune Sfântul Apostol Pavel –, „litera omoară, dar Duhul dă viaţă”.
Pe mine mă doare inima când văd cum atâţia oameni din alte bisericuţe se leagă de „literă” cu atâta tărie, lăsând Duhul la o parte. Îi aud mereu vorbind: „Ce spune la Marcu 16, 16?” Bieţii oameni, cum se frământă cu „litera”, lăsând la o parte Duhul lui Dumnezeu! Se luptă mereu ca să pătrundă tainele Bibliei cu „litera” Bibliei. Dar să ştiţi că n-o vor afla niciodată. Se vor forma încă tabere vrăjmaşe, care să se lupte una împotriva celeilalte. Se vor forma încă bisericuţe, câtă vreme oamenii nu vor pătrunde în tainele Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă Domnul ne-a arătat că „litera” omoară, iar Duhul dă viaţă, atunci cercetaţi Cuvântul lui Dumnezeu, fraţilor, în Duhul în care a fost scris.
Sfântul Apostol Pavel îl îndemna pe Timotei: „Timoteie, ia seama cum citeşti, ia seama la învăţătura pe care o dai altora, că, dacă vei face aşa, te mântui pe tine şi pe cei care te ascultă”. Deci, iată, Cuvântul lui Dumnezeu ne face atenţi pe fiecare: „Timoteie, ia seama la citire…”
Dragi tineri, ştiu că voi citiţi, pentru că aşa e tineretul, dornic să cunoască lucruri noi şi minunate, să descopere ceea ce-i în jurul lui; însă să ştiţi: noi vă legăm de inimă să nu citiţi altă carte cu atâta dor cum citiţi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Când veţi pătrunde în tainele Cuvântul lui Dumnezeu, în grădina minunată a Bibliei, vă veţi desfăta ca vulturul în înălţimi. Acolo sunt taine atât de adânci şi minunate, acolo veţi descoperi lucruri din Împărăţia lui Dumnezeu. Acolo Îl veţi descoperi pe Domnul Iisus Hristos când Îl veţi vedea… cum a spus odinioară Filip: „Învăţătorule, arată-ne pe Tatăl şi ne va fi de-ajuns.” Şi Domnul i-a răspuns: „De-atâta vreme sunt între voi, Filipe, şi nu M-aţi cunoscut pe Mine? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”.
Filip, de data aceasta, avea un lucru al materiei: el credea că şi Dumnezeu este materie, cum a apărut Domnul Iisus între oameni. Şi de aceea spune: „Arată-ne pe Tatăl şi ne va fi de-ajuns…”
O, litera legii! Cât de mult rău a făcut litera legii în poporul lui Israel din vechime! Cât de mult rău a făcut litera legii oamenilor din Vechiul Testament! Şi este un simbol în Noul Testament, [care arată] cât de mult rău aduce ea, „litera”, asupra oamenilor care nu pot şi nu vor să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol Pavel că ei nu voiau să vadă, căci „însuşirile lui Dumnezeu se văd lămurit de la facerea lumii, dacă te uiţi cu băgare de seamă la ele”.
Nouă, cărora ne trebuie să-L vedem pe Dumnezeu în carne şi oase… noi nu-L vom putea vedea niciodată… Căci Îl vedem pe Dumnezeu în firicelul de iarbă… Îl vedem pe Dumnezeu în stropul de ploaie… Îl vedem pe Dumnezeu în vânturile care bat în jurul nostru… Este lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu prin care se arată puterea Lui minunată.
Spunea un frate mai înainte aici că, dacă nu se naşte cineva din nou, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu şi nu o va putea moşteni.
Bieţii oameni… Fraţii mei dragi, mă tem să nu fie şi printre noi din aceia care se frământă mereu cu naşterea din nou şi dau diferite definiţii, cum că ar spune la Marcu 16, 16 că „botezul ar fi naşterea din nou”. Dar Domnul îi arată lui Nicodim: „Cine nu se naşte din apă şi din Duh”. O, „litera” aceasta… Domnul Iisus a vorbit despre un lucru material, ca să putem înţelege tainele Lui. De ce credeţi că a făcut înmulţirea pâinilor?
Apostolul şi Evanghelistul Ioan ne vorbeşte cu multe amănunte despre minunea aceasta a înmulţirii pâinilor, pentru că vrea să ne arate nouă oamenilor în mod pământesc, că noi nu-L putem înţelege altfel. Pentru aceasta, şi Domnul le spune celor ce Îi cereau semne şi minuni: „Un neam preacurvar cere semne şi minuni, dar nu i se va da”.
Minunile, fraţilor dragi, le caută oamenii cu atâta nesaţ.
Zilele trecute îmi spunea cineva: „Dragul meu, de cinci ani de zile am stăruit după vorbirea în limbi”. Şi atunci i-am spus: „Dragul meu, tu ştii că Duhul Sfânt are nouă daruri şi darul ultim este vorbirea în limbi, aşa cum arată Biblia. Dar Sfântul Apostol n-a încurajat deloc lucrul acesta, pentru că ştia că, pe parcurs, litera aceasta va putea înlocui Duhul şi va aduce mult rău omenirii…”
Dar aceşti oameni rămân la ale lor: că naşterea din nou este botezul – scufundarea în apă…
Domnul Iisus ştia că oamenii nu vor putea fi în stare să înţeleagă naşterea din nou şi de aceea a asemănat-o în faţa lui Nicodim, spunându-i: „Vântul suflă dincotro vrea şi merge unde vrea; nimeni nu înţelege de unde vine şi unde merge…”
Ştiţi frăţiile voastre de unde vine vântul acesta?
Aşa spune Domnul că e naşterea din nou. E o lucrare tainică, fraţilor dragi. E o lucrare tainică. Noi putem vedea urmările naşterii din nou, dar nu putem vedea de unde vine şi până unde merge naşterea din nou.
Ar fi foarte simplu, fraţii mei, să intrăm în apă şi să ne naştem din nou; să ieşim din apă şi să spunem: „Ne-am născut din nou”…
Este foarte simplu, după mentalitatea unora care susţin că legământul este naşterea din nou. Dar, fraţilor dragi, te poţi naşte din nou până nu mori? Înainte trebuie răstignirea şi apoi naşterea din nou. Înainte trebuie ca omul cel vechi să fie dezbrăcat de putere. Ca omul cel vechi să fie răstignit împreună cu Hristos; apoi se poate naşte din nou.
Deci naşterea din nou este o lucrare tainică, este lucrarea Duhului. Şi dacă noi nu vom fi în legătură cu Duhul lui Dumnezeu, nu vom putea înţelege această naştere binecuvântată. O spunem aceasta din durere, fraţilor, pentru că vedem cămaşa lui Hristos sfâşiată de oameni pretinşi credincioşi. Nici popoarele păgâne, romanii, n-au îndrăznit să rupă cămaşa lui Hristos. Şi astăzi cămaşa lui Hristos, cămaşa unităţii lui Hristos o rup oamenii cei pretinşi credincioşi. Poate că n-ar fi momentul să o spun aici, însă ne doare inima, pentru că atâtea curente străine trag de Cuvântul lui Dumnezeu… Fac din el un zid, ca să se lupte cu el, fac certuri de partide şi fac chiar partide, ca să aducă defăimare Cuvântului lui Dumnezeu. Şi pe bună dreptate se întreabă oamenii din lume: „Atunci care este credinţa cea bună? Că toţi spuneţi că credinţa voastră e cea mai bună, fiecare spune de a lui…”
Am amintit şi aseară, fraţilor dragi, că noi niciodată nu am chemat oamenii la noi, n-am chemat în această Lucrare oamenii. Am chemat oamenii aşa cum arată Cuvântul lui Dumnezeu, cum spune Domnul Iisus: „Veniţi la Mine voi, cei osteniţi şi împovăraţi…” Noi am chemat sufletele la Hristos şi le vom chema totdeauna. Fraţilor, nu ne urmaţi pe noi, nu vă uitaţi la noi, că noi suntem slabi şi mâine putem cădea. Am avut şi fraţi de valoare în Lucrarea aceasta, pe care-i ştiţi şi frăţiile voastre, şi astăzi numai numele le mai merge că trăiesc, dar sunt morţi. Şi Sfântul Apostol Pavel spunea şi întărea cuvântul acesta galatenilor: „Dacă noi înşine sau un înger ar veni să vă vestească o altă Evanghelie, să fie anatema”.
Deci nu ne urmaţi pe noi, fraţilor, ci pe Hristos!
Nu vă uitaţi în vieţile noastre, pentru că şi noi avem atâtea slăbiciuni în vieţile noastre. Uitaţi-vă la Domnul, la braţele Lui deschise, care îi cheamă pe toţi păcătoşii să vină la El, la odihna Lui. Cine Îl urmează pe Hristos merge plin de bucurie pe calea Lui, pe calea mântuirii. Dar cine a urmat lumea, pe oameni, aceia toţi au ajuns la mari deznădejdi; pentru că au privit la oameni, o dată cu căderea oamenilor, s-au făcut mari prăbuşiri în Biserici şi în atâtea bisericuţe. Căci Cuvântul Domnului spune lămurit: „Blestemat să fie cel ce se încrede în om… cel ce se încrede într-un muritor”.
Fraţii mei dragi, fraţi lucrători, prin satele unde sunteţi presăraţi ca să fiţi lucrători, ocupaţi-vă mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu, hrăniţi sufletele care sunt dornice după Cuvântul lui Dumnezeu.
V-am amintit unora că am luat de curând parte la o adunare plină de lacrimi, de hohote de plâns… Şi cei de-acolo au spus: „Fraţilor, de ani de zile noi nu am mai avut o astfel de adunare… Noi am avut numai certuri, neînţelegeri, am avut lucruri nepotrivite.” Atât de dornici erau după Cuvântul lui Dumnezeu, că s-a revărsat în hohote şi în lacrimi ploaia Duhului Sfânt.
Fraţilor lucrători, vă fac atenţi asupra unui lucru: în mâinile frăţiilor voastre se află sufletele care s-au trezit în satele unde frăţiile voastre mărturisiţi Cuvântul lui Dumnezeu. Daţi-vă bine seama că Dumnezeu v-a încredinţat în mâini comori deosebite. Daţi-vă bine seama că veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu de hrana duhovnicească pe care o veţi da turmei lui Hristos. Voi, fraţilor lucrători!…
Fraţilor, se cere mai multă putere în adunare! Se cere mai multă putere şi mai multă râvnă, se cere mai mult duh în adunare. Nu din tine trebuie să predici Cuvântul, ci din Hristos, din dragostea Lui. Fiecare frate lucrător trebuie să fie o fântână din a cărei inimă să ţâşnească râuri de apă vie. Şi Domnul Iisus întreba: „Oare care este ispravnicul care să dea hrană la bună vreme?” Suntem noi, sunteţi voi acei ispravnici credincioşi care dau hrana la bună vreme? V-aş întreba, fraţilor dragi, cum se prezintă adunările frăţiilor voastre? Dacă fraţii sunt mulţumiţi cu învăţătura pe care le-o daţi din Cuvântul Domnului. Dacă predicile sunt ziditoare şi dacă vedeţi că fraţii sunt sănătoşi şi cresc. Ce părere aveţi acum? Cum staţi în faţa acestui Sfânt Cuvânt al lui Dumnezeu? Ce răspundeţi?
Nu vă mulţumiţi numai să mergeţi într-o adunare şi să spuneţi o predicuţă. Ci mulţumiţi-vă numai atunci când vedeţi că fraţii cresc în dragoste, cresc în credinţă şi cresc în nădejde. Nu te bucura că ai un număr mare de credincioşi plătitori în biserică sau în adunare, ci bucură-te de creşterea lor duhovnicească. Prea mulţi se bucură şi chiar simt plăcere să vorbească în adunările mari… O, fraţii mei, e o răspundere prea mare! Pentru că din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.
Dă-ţi seama, frate, că pe tine te-a chemat Însuşi Dumnezeu, ca să fii împreună-lucrător cu El. Lucrezi tu cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu? Aşa a lucrat Mântuitorul când a fost pe pământ, aşa cum lucrezi tu? Aşa cum lucrez eu? Mulţumit este Dumnezeu de învăţătura pe care o dai, de dragostea pe care o arăţi şi de râvna pe care o depui pentru cauza lui Dumnezeu?
Aşa au trăit înaintaşii noştri: întâi de toate au căutat voia şi planul lui Dumnezeu să le împlinească. Aşa a trăit Sfântul Pavel, Sfântul Petru şi toţi sfinţii lui Dumnezeu. În foame, în sete, în golătate, în lanţuri, în dureri ei, mărturiseau Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Pavel, care nu a avut linişte nici în Roma, legat în lanţuri şi cu picioarele în butuci… Nici acolo nu avea linişte, ci se gândea mereu la Biserica lui Dumnezeu.
Aşa ne gândim şi noi la creşterea duhovnicească a fraţilor noştri din satele noastre şi pe unde mergem ca să vestim Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi un păcat strigător la cer ca, din adunările noastre, să plece fraţii supăraţi, întristaţi, nehrăniţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi un păcat de neiertat, fraţii mei, ca să se facă jigniri în adunare. O spun aceasta pentru că avem prilejul acesta minunat când putem sta de vorbă din Cuvântul lui Dumnezeu cu fraţii din toate colţurile ţării. Priviţi duhovniceşte, fraţilor lucrători, peste adunările pe care le aveţi şi priviţi în inima credincioşilor şi veţi vedea pe feţele lor, căci feţele vor spune tot ceea ce au în inimile lor. Simţiţi-le durerea, simţiţi-le amarul, simţiţi-le foamea duhovnicească. Simţiţi-le starea lor de necreştere şi puneţi-vă voi întrebarea: „Nu cumva este vina mea pentru că fraţii n-au crescut?”
Ori de câte ori aud vorbindu-se de căderi şi slăbiciuni în viaţa credincioşilor, eu îmi pun o întrebare: „Nu cumva am contribuit şi eu la această stare? Nu cumva e şi din cauza mea? Dacă fraţii mei nu au crescut, oare eu nu am nici o vină? Nu cumva e de vină hrana pe care le-am dat-o? Sau se poate că nici nu le am dat-o…”.
Mă găseam undeva la o adunare în care erau şi multe suflete tinere, iar fraţii erau plini de bucurie că sunt suflete noi în adunare… Eu nu m-am bucurat de lucrul acesta şi le-am spus: „Bine, fraţilor, iată că Domnul v-a adus în adunare suflete noi… Dar vă întreb: unde vă sunt sufletele vechi? Unde vă sunt fraţii bătrâni? Unde vă sunt surorile bătrâne? Voi, numai cu tinerii, aprindeţi poate un foc, dar nu veţi avea puterea să menţineţi focul aprins.”
Trezim suflete pentru Hristos, dar dacă te duci să le cercetezi peste un an sau peste doi, sufletele nu mai sunt în adunare şi în Lucrarea lui Dumnezeu. Trezim… dar trebuie apoi să şi păstrăm, să păzim ce am primit; sufletele nou venite să nu plece în altă parte, căci dacă fraţii pleacă la alte adunări, sectare, sau se întorc în lume, să ştiţi că e din vina fraţilor lucrători. Nu condamnăm pe nimeni, dar să ştiţi că sufletele noi au văzut în adunări lucruri nepotrivite: fie certuri, fie neînţelegeri, fie lupte de partide – sau nu L-au văzut pe Hristos în viaţa lucrătorilor… Şi au plecat în alte locuri să-şi găsească mântuirea sufletului.
Puneţi-vă întrebarea, fraţilor dragi: ce s-au făcut fraţii de ieri, de alaltăieri? Unde sunt ei acum?
Am fost într-o localitate – eram copil – când m-am trezit la o nouă viaţă şi erau acolo în acea localitate mulţi asemenea cu mine, de vârsta mea, întorşi la Domnul cu mult înainte… Nici vorbă să mai fi găsit astăzi vreunul rămas din cei de altădată. Toţi s-au pierdut… De ce?
Îmi aduc aici aminte cum se spune despre Sfântul Ioan Evanghelistul că, într-una din zile, mergea pe uliţele unei cetăţi şi a văzut un tânăr de o frumuseţe deosebită. S-a apropiat de el şi i-a spus: „Tinere, urmează-mă!” A avut o putere în cuvânt aşa de mare, încât tânărul şi-a schimbat cărarea şi l-a urmat pe Sfântul Ioan. Apoi l-a dus la un prezbiter dintr-o Biserică şi i-a spus prezbiterului:
– Îţi încredinţez acest mărgăritar; păstrează-l, căci e de mare preţ, pentru că vei răspunde de el în faţa Domnului. Sfântul Ioan a plecat mai departe, să întemeieze şi să întărească alte Biserici… Când, după un timp, s-a întors înapoi, se duse la prezbiterul din Biserică şi-l întrebă:
– Unde este mărgăritarul pe care ţi l-am încredinţat acum câţiva ani? Iar acesta, deznădăjduit, îi spuse:
– Apoi, frate, s-a dus în lume…
– Cum s-a dus în lume? Dar tu ce-ai păzit?…
– Frate, l-a furat lumea, s-a dus în lume…
– Unde este? Dă-mi o călăuză şi un asin şi mă duc să-l caut.
– O, frate, nu te duce, căci a ajuns o vestită căpetenie de tâlhari. Te vor ucide…
I-a dat o călăuză şi un asin şi au pornit la drum. Pe drum, călăuza îi povesti despre banda de tâlhari a cărei căpetenie era tânărul, cum prădează oamenii ce trec dintr-o localitate în alta.
Sfântul Ioan a plecat spre pădurea unde se spunea că este banda aceea de hoţi. Când au ajuns la marginea pădurii, unul dintre tâlharii care-i păzeau pe cei din mijlocul pădurii a strigat:
– Staţi! Pe cine căutaţi voi? Sfântul Ioan, cu putere de la Duhul Sfânt, îi spuse:
– Caut pe comandantul vostru…
Mirat, cel ce făcea de pază le-a deschis drumul, să meargă spre inima pădurii, la ceata de hoţi. Când s-au apropiat de mijlocul pădurii, au văzut ceata de tâlhari. Sfântul Ioan mergea călare pe asin, căci era îmbătrânit de ani, iar călăuza îl însoţea. Nimeni dintre cei din ceată nu îl cunoştea pe Sfântul Ioan, afară de căpetenia lor, căci acestuia, atunci când ucenicul lui Hristos l-a chemat, făptura ucenicului îi pătrunse în inimă. Când l-a văzut pe Sfântul Ioan venind spre el, a început să fugă îngrozit… Dar Ioan îi strigă din urmă:
– Fiule, fiule, aşteaptă-mă, că mai este încă iertare pentru tine…
Toţi s-au mirat când vedeau pe căpetenia lor cruntă, un om crunt şi vărsător de sânge, că fuge din faţa unui bătrân. Ioan alerga şi striga după tânăr:
– Fiule, aşteaptă-mă, că mai este încă îndurare şi pentru tine! Şi pentru că el fugea plângând, Ioan s-a dat jos de pe asin şi, cu toată bătrâneţea, alerga pe urmele lui. La un moment dat, acest om se opreşte şi Ioan, când îl ajunge, îl îmbrăţişează cu dragoste şi spune din nou:
– Încă mai este iertare pentru tine…
Lacrimi fierbinţi curgeau din ochii tânărului pe mâna Evanghelistului Ioan, care pe braţe l-a adus înapoi episcopului din cetate şi i-a spus:
– Vezi, păstrează acest mărgăritar, căci vei răspunde pentru el în faţa lui Dumnezeu.
Fraţilor dragi, ce sunt sufletele pe care Domnul le aduce în adunările noastre? Sunt mărgăritare şi bogăţii de mare preţ. Dacă un suflet în faţa Domnului e mai de preţ decât toată lumea, eu vă întreb, fraţilor: Cât valorează adunarea aceasta cu atâtea suflete? Dacă un suflet e mai de preţ decât toată lumea, atunci cât valorează sutele de suflete care se găsesc aici, în faţa Domnului? Şi tu, fratele meu care n-ai pe Hristos în tine, dar fie de ochii lumii, fie din slavă deşartă te ridici să vorbeşti fraţilor fără simţ de răspundere, vei răspunde în faţa lui Dumnezeu de învăţătura pe care o dai… Nu te sinchiseşti că n-ai o învăţătură sănătoasă sau n-ai pe Hristos în tine. Sau nu Duhul lui Dumnezeu vorbeşte în tine, ci vorbeşti că aşa ai citit…
Pe mine m-au durut unele vorbiri de aseară ale fraţilor… Să ştiţi că m-au durut, pentru că fraţii nu citesc cât trebuie din Cuvântul lui Dumnezeu; fraţii nu se hrănesc din plin din Cuvântul lui Dumnezeu. Ţineţi minte: „Cine va bea din apa aceasta, din el vor curge râuri de Apă Vie”. Mai multă bogăţie, fraţilor. Mai multă bogăţie în cuvânt. Mai multă bogăţie duhovnicească se cere, că nu suntem de ieri în această Lucrare. Au trecut poate pentru unii zeci de ani de când suntem în Lucrare – şi să nu ne batem cu pumnii în piept că „eu sunt cineva, că am atâta vechime în Lucrare”. Asta nu contează în faţa Domnului, fraţilor. Contează cât ai din Dumnezeu în tine. Cât ai golit din tine, atâta ai făcut loc şi ai primit din Dumnezeu. Dacă n-ai golit din tine, din firea ta pământească, din mânia ta, din ambiţia ta, din răutatea ta – n-ai primit din Hristos nimica. Şi-n zadar apari în adunare şi mărturiseşti Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că te convingi singur că aceasta n-are nici o putere. Nu poţi să creşti suflete. Nu poţi ţine aprins un foc. Nu poţi vedea rodul ostenelilor tale, nu poţi vedea mâine sufletele pe care Dumnezeu ţi le-a dat în Lucrare, cum aţi auzit citindu-se: „Nimeni nu vine la Mine dacă nu-l atrage Tatăl”.
Sunteţi convinşi toţi că aceste suflete sunt chemate de Tatăl? Sunteţi convinşi că sufletele din adunările frăţiilor voastre au primit chemarea din partea Domnului? Atunci ce ţi se cere? Să porţi de grijă acelei adunări să fie hrănită la timp. Cuvântul lui Dumnezeu să fie din belşug propovăduit. Fraţii să vină la adunare fără întrerupere, că avem cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Să nu părăsim adunarea, cum au unii obicei”. Nu vă leneviţi când e vorba de adunare; acolo Îl întâlniţi pe Dumnezeu, acolo Îl întâlnim pe Hristos.
Toţi citim Biblia acasă, dar niciodată n-o înţelegem ca în adunare.
Toţi ne rugăm şi acasă, dar niciodată nu-i rugăciunea aşa de puternică cum la adunare. În adunare se petrece lucrarea de creştere duhovnicească. Dacă au întrebat iudeii odinioară: „Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”, Mântuitorul le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este să credeţi în Acela pe care L-a trimis El!” Unde auzim noi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu în adunare? Unde se lucrează credinţa noastră, dacă nu în adunare?
Din gura vorbitorului şi până la inima ta, primitoare sau străină de Dumnezeu, se poate petrece o lucrare sau nu se mai petrece nimic; depinde cum e starea ta: potrivită sau nepotrivită de a primi Cuvântul lui Dumnezeu.
I-am făcut mereu atenţi pe unii tineri, că nu-i permis în adunare, fraţilor, ca unii să vorbească prin puterea Duhului Sfânt şi alţii să râdă, să glumească, să bea apă, să doarmă, să se mişte dintr-o parte în alta. Nu e permis în adunarea lui Dumnezeu. Fratele care vorbeşte trebuie sprijinit în rugăciune, ca Duhul lui Dumnezeu să poată lucra prin el. El va trebui să fie sprijinit pe braţe de rugăciu¬ne, să poată vesti Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie.
Ştiţi de ce nu avem fraţi lucrători cum trebuie? Spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă pentru mine, ca să pot vesti Cuvântul Domnului cum trebuie”. Noi ştim să judecăm pe fraţii lucrători că nu vorbesc aşa şi aşa… Dar de câte ori am îngenuncheat să ne rugăm Domnului pentru ei? Ei sunt îngerii Bisericii, prin care Dumnezeu vorbeşte; dar dacă noi nu-i sprijinim cu rugăciunile noastre, atunci e normal… că de multe ori fraţii sunt obosiţi, sunt poate indispuşi, sunt plictisiţi să apară în adunare; cum a zis Filip: „Ce să dăm mulţimii acesteia? N-avem de unde da gloatelor.”
Nu veţi avea niciodată, fraţilor, dacă nu veţi primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Vor pleca sufletele flămânde din adunare – şi să nu vă miraţi când unii vă vor părăsi. Nu te mira că vei răspunde odată în faţa lui Dumnezeu pentru că nu le-ai dat hrană la vreme, nu te-ai îngrijit de creşterea lor şi te-au părăsit şi au plecat în alte părţi, în alte bisericuţe, unde nu-şi găsesc odihna. Dar să nu uite nimeni dintre acei care aţi fost chemaţi în această Lucrare – că [aceasta] a fost hotărârea lui Dumnezeu. Dacă era nevoie de voi [în altă parte], acolo vă chema Dumnezeu, nu aici. Dar v-a adus aici, în Lucrarea aceasta, v-a dat în grija unora, ca să vă poarte de grijă până vă veţi însănătoşi.
Fraţilor lucrători, priviţi duhovniceşte peste adunările pe care le aveţi, la sănătatea duhovnicească a fraţilor şi surorilor noastre. Priviţi duhovniceşte la felul cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, la felul cum se dezvoltă în Cuvântul lui Dumnezeu – şi atunci să simţiţi bucuria. Căci tu, tată şi mamă, dacă v-a dat Dumnezeu copii, mereu vă uitaţi la ei cum se dezvoltă, cum cresc, dacă se îngraşă sau slăbesc – şi atunci vă creşte inima de bucurie. Apoi noi, duhovniceşte, trebuie să facem tot aşa: să facem această cercetare a adunărilor. Că noi venim la adunare şi spunem o predică – apoi, dacă fraţii au primit-o, e bine, dacă nu, iar e bine… Fraţilor dragi, nu merge aşa. Puneţi-vă pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu, că veţi răspunde pentru ea.
Dacă Dumnezeu v-a chemat în această Lucrare, puneţi-v-o pe inimă şi luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Întăresc cuvântul acesta, fraţilor! E timpul de vară, e timpul destul de greu: nopţile sunt aşa de scurte şi noi de multe ori suntem aşa de obosiţi; dar, cu toate acestea, să nu părăsim adunarea, căci pierdem nespus de mult. Azi pierzi o adunare, mâine pierzi altă adunare, poimâine pierzi dragostea şi de citire, şi de auzire a Cuvântul lui Dumnezeu… Şi nu te mira atunci, frate, când fraţii tăi te vor înconjura şi învinui pe tine, frate lucrător, că nu ţi-ai făcut datoria cum trebuie.
Am o nespus de mare durere când întâlnesc câte un frate căruia îi sunt o povară atunci când trec prin faţa lui.
E un frate, prin părţile noastre, pe care ani de zile m-am luptat să-l pot aduce la Dumnezeu. Şi îmi spunea odată: „Frate, să ştii, eu când trec prin satul frăţiei tale parcă mi se întunecă ochii. Şi am rugat pe Dumnezeu să ia din faţa mea casa aceasta în care locuieşti, că nu o mai pot vedea…” Omul acesta simte o mustrare întotdeauna când trece prin satul nostru, dar nu s-a oprit niciodată, ca să stea de vorbă cu noi din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar totuşi era o povară pentru el, căci casa aceea era o mustrare pentru felul lui vinovat de viaţă, totdeauna [amintindu-i] de câte ori l-am cercetat cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi noi nu vom da înapoi. Vom stărui nespus de mult, aşa cum a stăruit Dumnezeul şi Mântuitorul nostru pentru trezirea şi pentru mântuirea sufletelor noastre.
Ne găsim la acest prilej minunat, la această nuntă, şi aş avea un cuvânt pentru tinerii noştri, pe care am vrea să-i vedem mai crescuţi, mai plini de dragoste. Că ei – cum am spus şi aseară – sunt lucrătorii de mâine.
Am vrea şi am dori din toată inima să facă şi ei o slujbă de ucenicie, să fie alături de fraţii bătrâni de pe la sate şi să cunoască fraţii, să cunoască metodele de lucru – cum se lucrează în adunări. Am vrea să-i vedem pe tinerii noştri alături de fraţii bătrâni întotdeauna. Şi pe fetele noastre am vrea să le vedem alături de noi în adunări, unde se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vă mulţumiţi, dragi tineri, numai să cântaţi! Nu vă mulţumiţi numai cu atât! Mulţumiţi-vă numai atunci când puteţi face o lucrare rodnică pentru Lucrarea Domnului. Voi, tineri dragi, fiţi un exemplu. Am mai spus că tineretul este „primăvara Lucrării”. Şi am vrea într-adevăr să vedem înflorind toate virtuţile în viaţa voastră, tineri dragi. Mirosurile şi culorile, şi podoaba, şi frumuseţea pe care trebuie să le răspândiţi în adunarea lui Dumnezeu – aveţi grijă cu toţii să fie mereu proaspete, mereu vii, mereu în clocot. Şi nu vă pot da alt exemplu mai minunat ca pe Timotei, de care v-am spus şi mai înainte. Timotei cerceta Scripturile şi era tare în Scripturi. Din copilărie cunoştea Scripturile, prin grija bunicii sale Lois şi a mamei sale Eunice. Şi Sfântul Pavel era încredinţat că şi în el, în Timotei, s-a întemeiat credinţa. Poate că unii dintre voi aţi avut sau aveţi încă părinţi credincioşi (poate că alţii nu aveţi părinţi credincioşi…), încă părinţii voştri sunt fraţii noştri şi sunt în adunările noastre. Pe fraţii mai bătrâni, care vă vestesc vouă Cuvântul lui Dumnezeu în adunare, care se interesează, mai mult decât de zestrea trupească, de zestrea sufletească a tinerilor şi a tinerelor, ascultaţi-i şi urmaţi-i cu căldură şi încredere. Să vă împodobiţi, tineri dragi, în cunoştinţa lui Dumnezeu, căci ei sunt părinţii voştri, care vă vor nu numai binele trupesc, ci, mai mult decât atât, vă vor binele duhovnicesc. Să câştigaţi cerul pe pământul acesta, prin cauza şi prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi m-am gândit să vă spun acum, dar v-o spun cu durere: că i-am îndemnat mai înainte pe mai mulţi dintre tineri: „Vorbiţi, tinerilor dragi, Dumnezeu vă aşteaptă…” Cei mai mulţi mi-au răspuns acelaşi lucru trist: „Nu mă simt bine, nu pot…” „Mi-e frig, nu pot…” „Nu mă simt în stare acum, nu pot…”
Fraţilor, e o durere lucrul acesta!… Se poate? Se poate să fie tinerii noştri necrescuţi suficient, slabi şi fără putere?…
Părintele Iosif era în sanatoriu, bolnav la Sanatoriul din Geoagiu, cu şapte operaţii în trup… Unii poate sunteţi martori când l-aţi găsit în sanatoriu [şi aţi văzut] cum îl aduceau operat, pe targa de operaţie… Dar când i-a văzut pe fraţi, a început să le vorbească. Alarmat, doctorul i-a spus: „Părinte Iosife, dacă vrei să mai trăieşti, să nu mai vorbeşti nimica…” A ascultat părintele Iosif puţin şi apoi a strigat: „Cum să tac, când o ţară întreagă mă cere? Cum să tac? Cum să tac, când fraţii mă aşteaptă să le vorbesc din Cuvântul lui Dumnezeu?…”
Cum puteţi să tăceţi voi, tinerilor, când adunarea şi Cuvântul lui Dumnezeu vă cer şi vă cheamă? Cum puteţi să tăceţi, când se aşteaptă de către fraţi şi de către Stăpân ca şi talentul vostru să fie pus în lucru, nu îngropat?
Gândiţi-vă cum a fost Neemia al nostru! Gândiţi-vă cum a fost părintele Ouatu, care la fel suferea şi el de plămâni şi tot în Sanatoriu la Geoagiu a fost şi el oprit de a mai vorbi, căci îşi vărsa pe gură sângele şi plămânii… Dar când fraţii l-au înconjurat, nu a putut tăcea şi a vorbit, amestecându-şi cuvintele cu sângele şi plămânii lui… Sânge şi bucăţi de plămâni rămâneau pe batistă… dar el spunea: „Nu pot să tac când fraţii au nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu.” Şi a murit părintele Vasile Ouatu ca un erou, dar numele lui, credinţa lui şi viaţa lui frumoasă vor rămâne veşnic în inimile noastre.
E presărată ţara noastră cu mormintele unor astfel de eroi care nu şi-au iubit viaţa până la moarte. E uşor să vorbeşti când tu ai tihnă, sănătate şi belşug în toate… E uşor aşa. Şi asta o poate face oricine are gură şi glas. Dar să-L vesteşti pe Dumnezeu în foame, în sete, în golătate, în boală, în dureri, să-ţi pui viaţa în joc pentru cauza lui Dumnezeu… aceasta nu e chiar uşor!… Aceasta nu prea poate oricine care are gură şi glas, ci numai cine are o inimă în clocot, o credinţă vie, luptătoare. Am cântat de multe ori, încă de pe când eram copil, o cântare minunată: „De pretutindeni, fraţii strigă”. Poate vă mai aduceţi aminte cum spun aceste rânduri: „Dorim pustia, vrem Canaanul / şi nu ne-ntoarcem înapoi.” N-am ştiut preţui cântarea aceasta până când nu am ajuns în pustie… Şi nu ne vom întoarce înapoi niciodată!… Dar au venit anii de pustie din 1959, când ştiţi ce greutăţi au dat peste Lucrarea aceasta. Dar şi atunci am zis: „Da, am cântat cu elanul tinereţii că „nu ne vom întoarce înapoi”, că „dorim pustia” şi că „vrem Canaanul”. Fraţii mei cei dragi, e grea pustia. Acolo nu e pâine. Acolo nu e apă. Acolo e veşnic un soare arzător.
Doriţi voi pustia? Vreţi Canaanul? Atunci pregătiţi-vă înainte de a intra în pustia aceasta.
Pregătiţi-vă nu cu traista de merinde, ci cu Hristos, căci numai prin El se poate ajunge la biruinţă deplină. Au venit şi anii grei peste Lucrare, însă toţi cei care au avut din Hristos în ei această merinde duhovnicească au putut să treacă cu bucurie. Au cântat în foame, în sete şi în golătate şi s-au bucurat… Ei au cântat când alţii plângeau şi se văitau, deşi sufereau la fel, aceleaşi dureri. Plângeau şi se văitau mamele, soţiile, copiii, toţi cei fără Dumnezeu; dar fraţii noştri cântau de bucurie. Cine îi întărea pe ei? Merindea duhovnicească – Hristos.
O lume întreagă îi întreba: „Cum, vouă vă mai vine să cântaţi şi acum?” „Dar cum să nu cântăm, când Îl avem pe Hristos de partea noastră? Ştim că soţiile noastre sunt purtate de grija lui Dumnezeu… Ştim că tatăl bătrân pe care l am lăsat acasă sau bolnavul pe care l-am lăsat acasă – ştim că şi ei sunt în grija lui Dumnezeu…”
E uşor să cântaţi, fraţilor dragi, dar să fim pătrunşi de duhul cântării, căci cel care a făcut aceste cântări – omul mare al lui Dumnezeu din zilele noastre, omul acesta sfânt, Traian Dorz – omul acesta a rupt din inima lui… Omul acesta a trăit clipele şi stările care sunt puse acolo… Iar noi le cântăm de multe ori numai ca să ne arătăm vocea noastră, cum putem striga de tare, să arătăm că ştim cânta, şi nu punem în cântare duioşia inimii. O, cântarea, fraţii mei dragi, trebuie s-o cântăm din toată inima, trebuie s-o cântăm cu tot duhul, trebuie să înţelegem rostul cântării… Trebuie să înţelegem rostul unei poezii! Nu vedeţi cât de frumoase sunt poeziile? Dar când alţii nu le ascultă, când alţii vorbesc, când alţii sunt preocupaţi [să umble] dintr-o parte în alta – pentru cine se mai spun poeziile acestea? Nici nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi cu câte jertfe s-a scris o poezie! Nu ne dăm seama cu câte lacrimi şi durere s-a scris o meditaţie! Nu ne dăm seama… Pentru că, atunci când noi dormim în paturile noastre liniştiţi şi fără griji, sunt alte suflete care, cu mâinile umflate de munca zilei pentru câştigarea pâinii, stau noaptea de veghe şi lucrează din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ne dăm seama de munca părinţilor noştri, de truda lor, căci ei cu sânge şi cu atâta greutate au făcut toate. Oamenii aceştia, când îi priveşti în faţă, îţi zâmbesc; dar în inima şi în sufletul lor este atât amar şi este atâta durere… Îţi zâmbesc în faţă, ca să îţi arate cât de mult te iubesc, cât te compătimesc şi cât îţi vor binele tău. Însă inima lor sângeră de durere şi de amar pentru greul prin care trece Lucrarea lui Dumnezeu. Cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?”
Sunt atâţia care ard în Lucrare pentru fraţii lor. Sunt atâţia care şi-au pus viaţa în joc pentru Numele lui Dumnezeu. Şi-au îngropat viaţa în slujba Evangheliei şi nu vor altceva, decât să vadă Biserica crescând duhovniceşte. Am spus şi aseară că ne doare că suntem loviţi din toate părţile, dar, fraţilor, nu dăm înapoi, nu privim înapoi. Suntem hotărâţi să mergem până la capăt pentru cauza lui Dumnezeu.
Lucrarea aceasta este o Lucrare de mâine, este o Lucrare de viitor. Se vor depune încă multe suflete, încă multe jertfe pentru cauza lui Dumnezeu. Dar jertfele acestea sunt sămânţa de mâine a sfinţilor.
Voi, care veţi trece (când se vor fi sfârşit astfel de oameni) pe la mormintele lor, veţi plânge la mormintele lor că n-aţi preţuit zilele în care aţi avut pe marii oameni ai lui Dumnezeu care v-au vestit Evanghelia nu numai cu vorba, ci cu putere şi cu Duhul Sfânt.
De câte ori trec pe la mormântul Părintelui Iosif, îmi aduc aminte de nişte cuvinte testamentare pe care le-a spus când erau o mulţime de fraţi în sanatoriu şi plângeau în jurul lui: „Lucrarea aceasta e un răsad al Duhului Sfânt.”
Iată, Părinte Iosife, că suntem şi aici acei la care ne-ai încredinţat Lucrarea aceasta şi dorim să o lăsăm curată urmaşilor noştri, mâine. Nu dorim să intrăm în pământ până ce nu se va limpezi acest lucru, fraţii mei dragi. Facă Dumnezeu orice va vrea cu noi, dar dorim să fim o pildă înaintea Lucrării, dorim să sfătuim pe fiecare şi să îndemnăm pe fiecare, ca să înfăţişăm pe fiecare ca pe o mireasă curată în faţa lui Dumnezeu. Să nu credeţi că se depun atâtea jertfe de dragul ochilor… sau de formă. Se depun aceste jertfe pentru curăţirea Lucrării lui Dumnezeu. Şi nu vom înţelege poate niciodată ce a voit Sfântul Pavel când spunea despre durerile prin care a trecut, în primejdie pe râuri, în primejdie pe ape, în primejdie pe mare, în primejdie din partea tâlharilor, în primejdie între fraţii mincinoşi. Asta a dorit mai mult decât orice: „N-am vrut să spun nimic din ceea ce Hristos să nu fi făcut în viaţa mea”.
Să rupi din tine şi să pui înaintea adunării… Să pui din viaţa ta înaintea adunării, ca să-i alimentezi, cum spune Părintele Iosif într-o istorioară despre pasărea aceea care îşi hrăneşte puii cu sângele ei. Rupe din pieptul ei şi îşi hrăneşte puişorii.
Aşa au fost înaintaşii noştri, aşa sunt cei care poartă pe inimă răspunderea acestei Lucrări. Nu-i preţuiţi astăzi… Dar îi veţi preţui ca mâine şi poate că va fi prea târziu. Nu ţi-ai preţuit părintele pe care l-ai avut. Lângă mormântul lui degeaba vei mai plânge, că părintele tău nu-ţi mai poate răspunde şi nu-ţi va mai răspunde, nu-ţi va mai spune ce să faci. Dar prin Duhul, îţi va răspunde de dincolo de mormânt, că el pentru tine a fost un mare binefăcător; şi, dacă vei vrea, ai să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu… Cum spune şi Părintele Iosif: „Eu văd de dincolo de mormânt că Lucrarea trăieşte şi biruieşte. Veniţi la mormântul meu cu flori, cu cântări şi cu Cuvântul lui Dumnezeu.”
Veniţi la adunări, fraţilor, plini de dor şi de putere, şi de dorinţe arzătoare ca să-L aflaţi pe Hristos.
Dumnezeu să ne binecuvânteze şi să ne sfinţească pe fiecare în parte, ca să avem pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu. Să n-o avem numai pe buze, nici numai în cap, ci să avem pe inimă Lucrarea lui Dumnezeu. Şi să-i avem pe fraţii noştri din Lucrarea lui Dumnezeu. Ştiţi voi, unii din cei ce aţi fost cercetaţi acum de curând, că n-am avut de gând să vă punem pe inimă nimic altceva decât Lucrarea lui Dumnezeu…
Unitate!… Unitate şi unitate desăvârşită! Să avem toţi acelaşi gând, aceleaşi simţăminte şi aceeaşi lucrare, că nu se pot înţelege altfel cuvintele: „să avem pe Duhul Sfânt”. Că e un singur Duh; şi atunci cum sunt atâtea păreri deosebite? Nu se poate concepe lucrul acesta.
Şi să ştiţi încă un lucru, fraţilor. Frăţia voastră şi noi am fost chemaţi la Hristos sub o altă formă. Însă unii au venit în Lucrare şi caută scaune moi, scaunele moi… Dar scaunele moi nu se dau în adunare. În adunare Domnul dă cruce, nu scaune moi.
„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!”
Hristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui. O, voi, care aţi căutat mereu scaune şi titluri, şi întâietate în Lucrare, nu mai căutaţi în Lucrarea aceasta aşa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poţi găsi aici. Noi nu avem aşa ceva. Vă veţi izbi de un zid puternic – Hristos – Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credinţa şi cugetul curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i am dat pe mâna satanei, ca să se înveţe să nu hulească”.
Vreţi voi, fraţilor care căutaţi întâietate în adunare şi scaune moi, vreţi voi să fiţi daţi pe mâna satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul şi pe patul de durere, dacă vă ţineţi morţiş ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare şi veţi sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns aşa. Dar acolo în chinuri şi în durere, Dumnezeu tot îţi va deschide inima pentru El şi pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraţilor, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilităţi să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul.
Cine suntem noi, de fapt? Spunea un Sfânt Părinte în Pateric că vine la stareţ şi îi zice: „Părinte mi-a venit duhul mândriei…” Stareţul zice: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul…”
Mândriţi-vă şi voi, fraţilor, cei care aţi făcut cerul şi pământul. Căutaţi scaunele moi din adunări, dacă vouă vi s-a dat stăpânire peste adunări şi peste pământ.
O, voi, toţi, cei care căutaţi aceste lucruri, nu le mai căutaţi în adunările Domnului nostru, că nu le veţi putea găsi. Nu le căutaţi aici, ci mergeţi în lume, acolo să le căutaţi. Mergeţi în alte adunări, poate că acolo veţi afla şi scaunele cele moi…
Adunarea lui Dumnezeu nu are scaune moi…
Adunarea lui Dumnezeu nu are conducători cum au alte adunări care vă ademenesc şi vă sucesc minţile slabe…
Adunarea lui Dumnezeu are un singur Conducător: pe Iisus cel Răstignit.
Aşa L-am cunoscut noi pe Dumnezeu în adunarea lui Dumnezeu – şi aşa vrem să-L urmăm până la capăt.
Noi avem fraţi care lucrează mai mult, care muncesc şi asudă mai mult, care stăruie mai mult – dar nu sunt conducătorii Lucrării Oastei Domnului. Ci sunt pionii care lucrează zi şi noapte, care lucrează fără întrerupere pentru împodobirea Bisericii Domnului. Însă niciodată ei n-au umblat după titlul de conducător, ci au umblat şi au căutat să fie întotdeauna aşa cum s-a spus aseară într-o poezie cu „ştergarul”. Au căutat să vină în ajutorul orfanului, sărmanului, văduvei, bolnavului – să poată împlini tot Cuvântul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu.
Domnul să ne ajute, fraţilor dragi, ca, plecând de la adunarea aceasta, de la nunta aceasta, să plecăm mai hotărâţi. Să plecăm hotărâţi fiecare să ne punem şi mai mult inima în Lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai trupurile noastre să le aducem în adunarea lui Dumnezeu. Să ne dăm pe noi înşine în întregime lui Dumnezeu.
Şi Dumnezeu să binecuvânteze tineretul nostru, ca să fie mai plin de putere, mai plin de dragoste pentru cauza slăvită a lui Dumnezeu. Amin!