Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii

„Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu…“ (II cor. 7, 1).

TDorz1Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea, până la capăt, în frica de Dumnezeu…
Iată, într-adevăr, ceea ce este mai însemnat decât toate… dar şi mai greu, la fel, decât toate.
Nu-i greu a lua o hotărâre bună, să te laşi de păcate, să te predai Domnului, să pui legământ cu El că vei începe şi că vei duce o viaţă nouă până la moarte… Nu-i greu acest lucru, fiindcă foarte mulţi au fost acei care au luat astfel de hotărâri şi au pus astfel de legăminte… O, câte mii şi mii am văzut şi am auzit numai noi astfel de hotărâri.
Dar e greu să ţii până la moarte hotărârile şi legămintele astea, după ce le-ai luat. O, cât de mulţi au fost cei care, ca sămânţa căzută în pământ stâncos, repede au încolţit, dar tot aşa de repede, la prima încercare şi ispită, s-au şi uscat (Matei 13, 20-21). Sau spinii îngrijorărilor i-au înecat. Sau răpitoarele lui Satan i-au furat îndată…
În alţii, bunele hotărâri, luate în adunare sau în biserică, la auzirea Cuvântului, n-au ţinut nici până acasă.
Încă pe drum, un prieten, o ispită, un gând de la cel rău, ca o pasăre răpitoare, s-au şi repezit şi i-au luat din suflet gândul cel bun, sămânţa cea sfântă, legământul cel curat pus cu Dumnezeu… Ca şi sămânţa cea căzută în drum. Un picior murdar o îngroapă în noroi. O copită o zdrobeşte… Un bolovan o îneacă.

În alţii, bunul gând luat ţine ceva mai mult… Poate ţine chiar ani de zile. Poate trece chiar prin furtuni grele. Poate rezista chiar la tăvăluguri chinuitoare…
Însă dacă nu ţine până la sfârşit, se poate pierde. Şi pierderea aceasta este cu atât mai dureroasă cu cât timpul suferit este mai lung. Cu cât durerile biruite sunt mai multe. Cu cât nădejdile pentru el erau mai frumoase. Şi cu cât rodul zădărnicit părea că va fi mai bun şi mai mult.

Oricât de frumos a fost începutul cuiva,
oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Iisus până la o vreme şi la un loc,
oricât de multe jertfe să fi dat cineva pentru credincioşia şi ascultarea lui faţă de Hristos, chiar până la bătrâneţea lui
şi oricât de curată să-şi fi dus el sfinţirea vieţii sale, dacă aceasta nu este dusă până la sfârşit în frica de Dumnezeu, în ferirea de păcat şi de rătăcire, în dragostea şi părtăşia cu fraţii, toate acestea pot fi în zadar. După cum şi este scris: Numai cine va răbda până la sfârşit şi va fi credincios până la moarte va fi mântuit… (Apoc. 2, 10; Mat. 10, 22).
O, ce dureros este şi pentru noi când privim acum peste cele câteva zeci de ani în urmă şi ne aducem aminte de marea mulţime a celor pe care noi i-am văzut şi i-am auzit ce legăminte, ce hotărâri, ce promisiuni au făcut Domnului…
Şi cât de puţini au fost cei care le-au ţinut până la capătul vieţii lor!
Avem albume cu fotografiile marilor adunări de cândva, ale marilor vorbitori, ale marilor mulţimi cu steaguri, cu cruciuliţe, cu biblii, cu flori, cu cântări, cu vorbe mari… Şi când le privim astăzi ni se zdrobeşte inima câţi s-au pierdut dintre ei.
I-am văzut pe unii tineri săraci şi orfani, lipsiţi şi milogi.
Au cerut, au promis, au primit…
Au fost îmbrăcaţi, au fost hrăniţi, au fost ajutaţi…
Au ajuns cunoscuţi, au devenit scriitori, cântăreţi, slujbaşi lăudaţi şi bogaţi…
Şi apoi au uitat totul!…
Acum sunt îngâmfaţi, îngrăşaţi, îmbogăţiţi… dar dispreţuiesc pe cei care i-au ridicat din noroi, i-au hrănit şi i-au îmbrăcat… Pe cei care le-au făcut un nume, pe cei care i-au ridicat până la a-i putea vedea şi alţii… Pe cei care nu i-au lăsat să moară în anonimatul din care nu trebuia să se ridice niciodată, fiindcă ar fi fost mai bine de o mie de ori, atât pentru sufletul lor, cât şi pentru ale altora.

Alţii s-au ascuns în vreo vizuină familială şi comodă.
Alţii, sub vreo autorizaţie dubioasă şi vinovată.
Alţii au aruncat cruciuliţa în praf, Biblia în ladă, legământul în butoi. Şi s-au întors iarăşi la vărsătura şi mocirla pe care le lăsaseră…
Unii s-au dus aşa în mormânt…
Alţii trăiesc aşa. Încă vii trupeşte, dar nişte cadavre duhovniceşti.
Şi câţi şi mai câţi, în alte colţuri şi în alte bârloage.
Număraţi voi singuri câţi mai sunt statornici dintre cei cu care aţi plecat odată pe calea sfinţeniei. Şi veţi vedea cât de greu este să fie cineva credincios până la moarte. Şi să-şi ducă sfinţenia până la capăt.
De aceea făgăduinţele lui Dumnezeu sunt aşa de mari pentru aceştia.
Şi totuşi Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat şi înştiinţarea lui este foarte aspră şi hotărâtă: dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, s-ar putea să trăiască el, oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la păcat, de aceea va muri în ele (Ezechil 18, 24).
Nu este, oare, acest cuvânt – şi atâtea altele asemenea lui – un avertisment şi o înştiinţare cutremurătoare pentru oricare dintre noi?
Ba da !
Şi de aceea trebuie cu atât mai mult, cu cât suntem tot mai aproape de capăt, să luptăm cu toate puterile rugăciunii, ale postului, ale înfrânării şi ale faptelor noastre sfinte, ca să ne ducem sfinţirea noastră până la capăt, pe calea pe care Domnul ne-a pus de la început paşii credinţei noastre. Între fraţii cărora le-am propovăduit atâţia ani Evanghelia. Şi pe urmele sfinte ale marilor noştri părinţi al căror sfârşit credincios este o pildă şi o încurajare pentru noi.
În felul acesta ne vom păstra o tot mai frumoasă vrednicie înaintea Domnului şi înaintea semenilor noştri, a fraţilor şi a fiilor noştri care ne vor urma în Hristos.

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care în marea Ta bunătate ne-ai chemat la sfinţirea pe care o cere Templul lui Dumnezeu şi ne-ai dat puterea să scoatem afară orice idol al lui Satan din inimile şi vieţile noastre!
Te rugăm, Doamne Iisuse, prin marea putere a harului Tău, să ne păstrezi curaţi pentru Tine, pentru ca Tu să poţi locui deplin în noi şi să poţi lucra prin noi pentru curăţarea şi sfinţirea a câtor mai multe vieţi şi inimi pentru Tine.
Ajută-ne mereu şi pe fiecare să ieşim deplin din felul deşert de vieţuire lumească, să ne despărţim deplin de toţi cei care au încă obiceiuri lumeşti şi să nu ne mai atingem de nimic ce este necurat, atât trupeşte, cât şi duhovniceşte.
Ci dacă Tu eşti Tatăl nostru, să-Ţi fim şi noi nişte fii şi fiice vrednici de dragostea şi preţuirea Ta, vieţuind în toată sfinţirea până la capăt. Ca să putem dobândi cu adevărat şi cu toţii făgăduinţele Tale cele mari şi scumpe, făcute tuturor celor care vor vieţui până la moarte în frica şi în dragostea Ta.