Comori Nemuritoare

„Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul” (Prov. 16, 1).

Răsfoind colecţia foii «Iisus Biruitorul», nu mică mi-a fost surprinderea să constat că: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nimic nu e nou sub soare” (Ecl. 1, 9), ajungând să-i dau mare dreptate lui Solomon, citind un editorial publicat în «Iisus Biruitorul» nr. 11 (727) / 8-14 martie 2010, în care se vorbeşte amplu despre Istoria Bisericii primare, despre începuturile activităţii misionare, dându-se exemplu Biserica din Antiohia, ce reprezintă un model de urmat, de bună seamă şi pentru noi, cei de astăzi.
Citind mai departe articolul, mi s-a făcut lumină, reflectând la tematica planificată a adunărilor de la Bacău din 27. 12. 2017 şi de la Comăneşti din 02. 01. 2018, adunări în care au apărut ca un fir roşu aceleaşi idei lansate în urmă cu 7 ani, idei gândite şi, iată, realizate pas cu pas, legate de misiune şi contramisiune, trimitere şi împuternicire.
Articolul cu pricina reprezintă un Apel-program care, dacă de şapte ani de zile a trecut mai neobservat, iată că acum este pus în aplicare pe faţă. După ce distinsul autor vorbeşte despre începuturile Oastei, despre afirmarea ei în faţa publicului astfel încât a trebuit să se ţină cont de Oaste, acesta arată că frumoasele realizări ale Oastei au fost împiedicate să se desăvârşească tocmai datorita unei contramisiuni: „Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură, se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie”. Folosind şi de această dată obişnuitul său mod de exprimare evazivă, cu intenţia de a-l păcăli pe cititor, cu multă uşurinţă trece peste exemplificări şi de această dată (nu ca la începutul editorialului când, frumos, argumentează), evitând să arate cu exemple, în mod concret, în cazul Oastei, cine şi cum a început şi a realizat această contramisiune.

Exemple de acest fel sunt nenumărate, însă aş dori să arăt câteva, luate din condiţiile puse Părintelui Iosif în conflictul său cu Mitropolitul Bălan:
„În conformitate cu acestea, te sfătuiesc şi îţi cer să împlineşti următoarele lucruri:

1. Să te lepezi de greşeala ce ai făcut-o în răspunsul ce mi l-ai dat şi să primeşti învăţătura cea curată şi sfântă a Bisericii noastre aşa cum ţi-am arătat-o.
2. Să intri în ordinea canonică şi în disciplina bisericească aşa cum te obligă caracterul ce-l ai ca preot.
3. Să ceri cât mai neîntârziat radierea înscrierii tipografiei Oastea Domnului pe numele P. C. Tale ca proprietar, din registrul firmelor, şi să repari astfel nedreptatea ce-ai făcut-o Oastei.

Dacă în decurs de opt zile de la primirea acestei arhiereşti povăţuiri nu te vei conforma ei, vom fi nevoiţi să te dăm în judecata forurilor bisericeşti şi în a celor civile, pentru partea de vină care cade în competenţa fiecăreia…
…După care, împărtăşindu-ţi arhiereasca noastră binecuvântare, am rămas de tot binele voitor,

Nicolae
arhiepiscop şi mitropolit
Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti de la 21. I. 1935”

(Istoria unei jertfe, vol. 2, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1999, pag. 81)

 Acesta ar fi un model de contramisiune împotriva Oastei; şi cei care citesc istoria Oastei vor găsi nenumărate astfel de modele de contramisiune.

Omiţând cu bună ştiinţă astfel de cazuri, autorul articolului procedează la o bine cunoscută metodă a discursului, anume divagaţia, şi îl poartă pe cititor prin Mongolia şi Yemen, pentru ca în final să lanseze cu subtilitate planul bine gândit despre stringenta necesitate a misiunii Oastei Domnului: „Oastea Domnului trebuie acum, în 2010, să-şi relanseze misiunea, care este foarte-foarte necesară. Lucrarea Oastei Domnului este extrem de necesară”. Frumos spus, dar mai departe, în loc să detalieze în ce fel să se desfăşoare această misiune a Oastei, eventual aducerea în actualitate a specificului ei, impulsionarea vieţii ostăşeşti în toate localităţile patriei noastre, sau să facă unele propuneri asemănătoare celor făcute de fratele Traian Dorz pentru lărgirea hotarelor împărăţiei lui Dumnezeu… sau alte propuneri în acest sens, în loc de toate acestea, ce să vezi? Distinsul autor ce spune? „Şi vedem cât este de necesară misiunea Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă Română este o Biserică organizată şi este clar, de departe, cea mai organizată instituţie, am spune, din România. Nici o instituţie, nici un partid nu are oameni care să se adune în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare într-o biserică, unde este preot, unde este cântăreţul, unde este consiliul parohial, comitetul parohial; deci este o organizare foarte bună. Cu toate acestea, sunt atâţia oameni care nu sunt cuprinşi, nu sunt atinşi de misiunea Bisericii. Or, Oastea Domnului pe aceştia îi are în vedere. Părintele Iosif pe aceştia i-a avut în vedere; nu pe cei care mergeau la biserică, ci pe cei care suduiau, pe cei care stăteau în crâşmă… Or, acest sector e complet neacoperit încă. Atunci oamenii mergeau la biserică tradiţional; la ţară, mai ales, oamenii mergeau la biserică mulţi. Acuma nu mai merg.”

Iată, iubiţi fraţi ostaşi, cum autorul acestei expuneri ţinute într-un Sfat Frăţesc lărgit, la Casa Oastei de la Sibiu, propune pentru Oastea Domnului, ca exemplu de urmat, în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a misiunii ei, buna organizare a Bisericii. Prin faptul că prezintă ca exemplu buna misiune ce se face în Biserică, în această instituţie care este „cea mai bine organizată”, pentru că acolo „este preot, este cântăreţ, este consiliul parohial”, caută să-i determine pe fraţi să accepte ca şi în rândurile Oastei Domnului să se desfăşoare „misiunea” tot în acest cadru.

Citind aceste lucruri publicate în organul oficial al Asociaţiei Oastea Domnului, nu putem să nu facem uşor conexiunea cu ceea ce scrie Părintele, îndrumătorul şi înaintaşul nostru Iosif Trifa referitor la acest punct de vedere cu care şi el s-a confruntat în luptele sale cu duhul „leului” formalist. În cartea sa programatică Ce este Oastea Domnului, Părintele Iosif ne-a dat o învăţătură explicită şi clară în acest sens, ca jalonare precisă şi ca reper de neschimbat pentru Lucrarea Domnului, pentru tot parcursul ei în viitor. Iată ce scrie el la pagina 218-219 (Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016):

„Un frate-părinte protopop îmi arăta un fel de Statute pentru Oaste.
Statutul începea aşa: În fiecare parohie, ostaşul cel dintâi şi conducătorul Oastei trebuie să fie preotul. Trebuie apoi să se înscrie „din oficiu“ între ostaşi: cantorul, crâsnicul (paracliserul) şi comitetul parohial etc.

– Foarte bine, prea cucernice părinte, – i-am răspuns – dar asta ar însemna prohodul Oastei, pentru că noi suntem o ceată de voluntari, de luptători de bunăvoie contra păcatelor. A-i strânge pe aceşti voluntari cu „oficialitatea“, înseamnă a omorî Mişcarea.”

Nu poţi să nu vezi cum este izbitor de direct atacat, în rândurile acestui material publicat în 2010, miezul învăţăturii Părintelui Iosif cu privire la însăşi existenţa Oastei Domnului. Nu cumva „prea cucernicul părinte protopop” de atunci mai trăieşte şi astăzi şi, nerăbdător, face tot ce îi stă în putinţă să se pregătească pentru prohodire? Ne punem această întrebare văzând bine că duhul celor scrise în editorialul la care ne referim, mesajul din dosul cuvintelor încearcă să acrediteze ideea că misiunea „adevărată” a Oastei se desfăşoară numai acolo unde este preot, cântăreţ şi consiliu parohial, adică sub oblăduirea lor! Altfel, dacă ostaşii nu sunt supervizaţi de acest supervizor, aia nu mai este misiune, ci contramisiune, iar misiunea Oastei nu trebuie să-i aibă în vedere pe cei care vin la biserică, pentru că aceştia sunt „născuţi din nou prin Botez”. Prin urmare, nu au nevoie să li se facă misiune… iar ostaşii trebuie să facă misiune numai printre cei ce suduie şi stau în crâşmă… Pe bună dreptate că trebuie să le ducă vestea mântuirii şi acestora. Dar mă întreb: oare aşa a făcut şi Părintele Iosif? Doar acestor categorii de oameni s-a adresat Oastea cu chemare la Naşterea din Nou? Atunci în zadar a afirmat Părintele Iosif că toţi preoţii să se facă ostaşi? Că numai atunci nu mai este nevoie de Oaste – a spus Părintele –, când toţi preoţii, cântăreţii şi membrii consiliului parohial se vor naşte din nou. Cu alte cuvinte, tot poporul românesc este chemat la mântuire şi are nevoie de chemarea şi misiunea Oastei Domnului. „Astfel, cea dintâi şi cea mai mare trebuinţă a ţării şi a poporului nostru aflăm puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.
Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic. Toate le-am dobândi prin El şi o dată cu El, căci în El avem totul deplin (Col. 2, 10).
Curând el va spune: De fapt, nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru, ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Iisus cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul acestor ruşinoase păcate şi patimi, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeu.
Astfel se aşeză tot mai puternic şi mai adânc, ca piatra din capul unghiului Lucrării, temelia cunoaşterii şi primirii lui Iisus Hristos ca Mântuitor personal, de către oricine îşi doreşte cu adevărat mântuirea sufletului şi mântuirea neamului nostru.
Încă de la început, în viziunea Părintelui Iosif, aceste două mântuiri – a sufletului şi a neamului – erau strâns legate una de alta.” (Istoria unei jertfe, vol. 1, Sibiu, 1998, pag. 87).

Acest fel de misiune limitată care este propus sau indus frăţietăţii Oastei prin «Iisus Biruitorul» din martie 2010 are şi o finalitate limitată prin însăşi dezideratul pe care autorul articolului şi-l propune: „Şi dacă nu se trezesc, trebuie lăsaţi în urmă. Pur şi simplu, lăsaţi în urmă şi Lucrarea să meargă”. Adică, potrivit unui vechi proverb folosit de către cei laşi şi fricoşi pe câmpul de luptă, în condiţii de năvală a duşmanilor şi de superioritate numerică a acestora: „SCAPĂ CINE POATE”.
Acesta este „dezideratul” celor ce astăzi socotesc că îi călăuzesc pe fraţii din Oastea Domnului.

Părintele Iosif i-a învăţat şi îi învaţă şi azi pe toţi cei ce vor să-l mai asculte – dacă ei nu-şi doresc „a omorî Mişcarea”, precum şi sufletele lor şi ale copiilor lor – să refuze propunerea „fratelui-părinte protopop”, pe care acesta o prezintă ca fiind cea mai bună formă de misiune la Oastea Domnului. Chiar dacă această propunere este făcută de la tribuna  oficială.

 25 ian. 2018, AVAELIAS