Leonid Uspensky, Teologia icoanei, Apologeticum 2006, cap. 2.

luca-icoana-maica-domnuluiTradiţia Bisericii afirmă că prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieţii Sale pământeşti. Era imaginea numită în Occident „Sfântul Chip”, iar în Biserica Ortodoxă „imaginea nefăcută de mâna omenească” (acheiropoiètos).
Istoria provenienţei acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisă de textele Liturghiei ce-i este dedicată, la 16 august. Astfel, „înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după Dumnezeire, nevăzut eşti heruvimilor” (stihirea glasului 8 de la vecernie)[1]. O stihire de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Abgar epistole înscrise de dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea şi sănătatea izvorâte din înfăţişarea dumnezeiescului Tău chip”. În general şi mai des în bisericile cu hramul Sfintei Mahrame, aluziile la povestea lui Abgar sunt frecvente, mai cu seamă în serviciul liturgic al sărbătorii. Dar ele nu vorbesc decât despre faptul în sine, fără a intra în detalii [2]. În ceea ce-i priveşte pe autorii din vechime, ei nu fac, până în secolul V, nici o aluzie la imaginea sfintei Mahrame, ea fiind pesemne încă necunoscută, iar existenţa ei, uitată. Cea mai veche menţiune pe care o avem se află într-un document numit Doctrina lui Addaï. Addaï era un Episcop al Edesei († 541) care într-o lucrare (dacă aceasta este autentică) foloseşte fără îndoială o tradiţie locală sau anumite documente pe care nu le cunoaştem. Cel mai vechi autor necontestat care pomeneşte de icoana trimisă lui Abgar este Evagrie (sec. VI); în a sa Istorie bisericească [3] el numeşte portretul „icoana făcută de Dumnezeu” (Theoteuktos eikôn).
În ce priveşte originalul icoanei, adică pânza pe care era imprimat chipul Mântuitorului, el a fost multă vreme păstrat la Edesa ca cel mai de preţ odor al oraşului. El era foarte cunoscut şi venerat în tot Răsăritul şi, în secolul VIII, creştinii celebrau sărbătoarea sa în multe locuri, după modelul Bisericii din Edesa [4].
În cursul perioadei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschinul aminteşte imaginea făcătoare de minuni, iar în 787 Părinţii Sinodului VII Ecumenic se referă la ea în mai multe rânduri. Leon – lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol – şi participant la Sinod povesteşte că a cinstit Sfântul Chip în timpul unei şederi la Edesa [5]. În 944, împăraţii bizantini Constantin Porfirogenetul şi Roman I cumpărară sfânta icoană la Edesa. Ea a fost apoi transportată cu mare pompă la Constantinopol şi aşezată în biserica Fecioarei din Pharos, iar împăratul Constantin Porfirogenetul a lăudat-o într-un discurs ca pe o emblemă a Imperiului. În 1204, după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, urmele acestei icoane se pierd [6].
În Franţa există o celebră icoană a Sfintei Mahrame care se păstrează acum în sacristia Catedralei din Laon. Această icoană de origine balcanică, (probabil sârbească) datând din secolul XIII, a fost trimisă de la Roma în Franţa, în 1249, de către Jacobus Pantaleo Tricassinus – viitorul Papă Urban IV – care a dăruit-o surorii sale, abesă a mănăstirii Cistercienelor din Monasteriolum (Montreuil-les-Dames, în dieceza Laon) [7].
În serviciul liturgic, sărbătoarea Sfântului Chip este numită „Strămutarea de la Edesa în cetatea lui Constantin a chipului nefăcut de mâna omului (aparţinând) Domnului nostru Iisus Hristos, chip numit Sfânta Mahramă”. Totodată, Liturghia acelei zile e departe de a se limita la simpla comemorare a transferului icoanei dintr-un loc într-altul. Esenţa acestei slujbe este fundamentul dogmatic al imaginii şi al destinaţiei sale.
Sensul expresiei „imagine nefăcută de mâna omului” apare în lumina (textului de la) Marcu 14, 58: înainte de orice, această imagine este Însuşi Cuvântul întrupat Care Se arată în „templul trupului Său” (In. 2, 21). De aici încolo, legea lui Moisi, care interzicea imaginile (Exod 30, 4) îşi pierde sensul şi icoanele lui Hristos devin tot atâtea mărturii inatacabile ale întrupării lui Dumnezeu [8]. Nu este vorba de o imagine creată după vreo concepţie umană; ea reprezintă chipul autentic al Fiului lui Dumnezeu făcut Om şi provine, potrivit tradiţiei Bisericii, din contactul imediat cu faţa Lui. Această primă imagine a Dumnezeului făcut Om este venerată de Biserică în ziua Sfintei Mahrame.
Am văzut că stihirile citate mai sus, precum şi alte texte liturgice subliniază provenienţa istorică a imaginii. Pentru că este esenţial să nu se vorbească despre un „Hristos universal”, de vreo personificare şi nici de vreun Hristos abstract simbolizând cine ştie ce idee sublimă. Într-adevăr, vorbim despre un Personaj istoric, Care a trăit într-un loc anumit şi într-o epocă precisă. „Aşezând în slava dintâi chipul lui Adam cel căzut – auzim într-una din stihirile sărbătorii (a doua stihire, glasul 1, de la Vecernia mică) – Mântuitorul Cel nepriceput după fire a trăit pe pământ, văzut şi pipăit fiind de oameni.”
Deosebit de importante pentru studiul nostru sunt lecturile biblice de la Liturghie. Ansamblul acestor texte dezvăluie sensul evenimentului celebrat; arătând mai întâi prefigurările sale biblice, ele exaltă realizarea lor în Noul Testament şi relevă semnificaţia lor eshatologică. Or, selecţia acestor texte ne arată ceea ce ştim deja din operele Sfântului Ioan Damaschinul, şi anume felul în care înţelege Biserica interdicţia din Vechiul Testament, sensul şi scopul acestei interdicţii, alături de sensul şi scopul imaginii din Noul Testament.
Găsim mai întâi cele trei paremii de la vecernie: două sunt extrase din Deuteronom (prima: cap. 4, 6-7 şi 9-15; a doua: cap. 5, 1-7; 9-10; 23-26; 28; cap. 6, 1-5; 13 şi 18) iar ultima din A Treia Carte a Regilor (Întâia Carte a Regilor din Biblia ebraică), cap. 7, 22-23 şi 27-30 [9].
Primele două paremii vorbesc despre revelarea Legii, pe muntele Horeb, poporului lui Israel, chiar înaintea intrării poporului ales în Pământul Făgăduinţei. Sensul acestor paremii se rezumă în ideea că, pentru a intra în acest Pământ al Făgăduinţei şi pentru a-l stăpâni, este indispensabil să respecţi legea revelată şi să adori singurul Dumnezeu adevărat cu o religiozitate fără compromisuri, fără nici o posibilitate de amestec al cultului dedicat altor „zei”. Se aminteşte totodată faptul că e cu neputinţă să-L reprezinţi pe Dumnezeu, Care rămâne nevăzut: „Aţi auzit glasul cuvintelor Sale, dar nu aţi văzut nici un chip, ci numai glasul” şi „Aveţi grijă, căci nu aţi văzut nici o asemănare” etc. Altfel spus, ansamblul legii, dar mai ales interdicţia de a adora alţi „zei” şi de a-i reprezenta, este indispensabilă pentru realizarea făgăduinţei divine referitoare la intrarea poporului ales în Pământul Făgăduinţei. Or, Pământul Făgăduinţei este el însuşi o prefigurare: el este imaginea Bisericii, a împărăţiei lui Dumnezeu.
Cea de-a treia paremie este – şi ea – o prefigurare a revelaţiei neo-testamentare: este rugăciunea lui Solomon la sfinţirea Templului construit de el: „Ar locui Dumnezeu printre oameni, pe pământ? – spune Solomon. Atâta vreme cât cerul şi cerul cerurilor nu Te cuprind, cu atât mai puţin Te va cuprinde acest Templu pe care l-am făcut în Numele Tău…”. Este vorba de venirea viitoare a lui Dumnezeu pe pământ, de participarea Lui la cursul istoriei umane de-a lungul timpului, de prezenţa într-un Templu pământesc a Celui pe Care „cerul cerului nu L-a cuprins”.
Semnificaţia acestor paremii este precizată de Epistola citită în timpul Liturghiei. Este vorba de Epistola Sfântului Pavel către Coloseni, cap. 1, 12-18: „Mulţumind cu bucurie Tatălui, Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos din puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” etc. Vedem bine, acest text relevă împlinirea profeţiei: „Moştenirea sfinţilor”, „împărăţia Fiului iubirii Sale” este Biserica, prefigurată de străvechiul Pământ al Făgăduinţei. Astfel, toată demonstraţia Vechiului Testament care apăra puritatea poporului ales şi toată istoria sfântă a lui Israel apar ca un proces mesianic providenţial, ca o pregătire a venirii pe pământ a Trupului lui Hristos, Biserica Noului Testament. Şi în acest proces pregătitor, interzicerea imaginii conduce la apariţia Celui Care era invizibil, a „chipului Dumnezeului nevăzut” descoperit în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. La Liturghia sărbătorii auzim: „Înainte vreme cerând, Moisi a văzut slava dumnezeiască în întuneric, prin ghicitură; dar acum Noul Israel Te vede bine, faţă către faţă” (al doilea tropar de la a patra slavă a canonului).
Să examinăm, în sfârşit, Evanghelia citită în ziua Sfintei Mahrame care este aceeaşi la utrenie şi la Liturghie. Este cea din Luca, cap. 9, 51-56 şi cap. 10, 22-24: „Şi când s-au împlinit zilele Înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samariteni ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că Se îndrepta spre Ierusalim. Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi oare fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului na venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. Şi s-au dus în alt sat”. „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte Cine este Fiul decât numai Tatăl, şi Cine este Tatăl decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere. Şi întorcându-Se către ucenici de o parte, a zis: Fericiţi sunt ochii care văd ce vedeţi voi! Căci zic vouă: Mulţi prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut şi să audă ce auziţi, dar n-au auzit.”
După cum vedem, înţelesurile pe care, pe de o parte, Epistola şi Evanghelia şi, pe de altă parte, paremiile îl atribuie imaginii sunt opuse. Odinioară: „n-aţi văzut chipul lui Dumnezeu”; acum: „Fericiţi sunt ochii care văd ce vedeţi voi”, adică „chipul Dumnezeului nevăzut”, Hristos. De aceea, ultimele cuvinte ale acestui text evanghelic se adresează numai Apostolilor. Într-adevăr, nu doar ucenicii, ci şi toţi cei ce-L înconjurau, Îl vedeau pe omul Iisus. Dar numai Apostolii Îl vedeau în acest Fiu al Omului – Care luase „chip de rob” – pe Fiul lui Dumnezeu, „strălucire din slava Tatălui”. Am văzut că Sfântul Ioan Damaschinul interpretează ultimele cuvinte ale Evangheliei ca pe o abolire a interdicţiei biblice, abolire al cărei aspect manifest este chipul lui Hristos, pe care-l sărbătorim. „Odinioară văzut ai fost de oameni, iar acum Te vedem sub chipul cel nefăcut de mână omenească” (al doilea tropar de la prima slavă a canonului).
Primul pasaj din Evanghelie (Lc. 9, 55-56) subliniază ce îi separă pe Apostoli de lume, adică ce distinge Biserica în raport cu lumea: spiritul şi metodele ei, care nu aparţin lumii (să amintim că această diferenţă determină mijloacele de acţiune ale Bisericii, mai ales în arta ei). Dacă paremiile arată scopul interzicerii imaginii, Evanghelia dezvăluie, dimpotrivă, chiar sensul imaginii. De notat şi faptul că diferenţa dintre spiritul şi metodele Apostolilor, pe de o parte, iar cele lumeşti pe de alta, e dovedită de Hristos înainte de intrarea Sa în Ierusalim. Dacă pornim de la paremii şi trecem prin lecturile neo-testamentare observăm o anumită creştere a revelaţiei: Vechiul Testament este pregătirea Noului Testament, Pământul Făgăduinţei spre care merge vechiul Israel este o imagine a Bisericii neotestamentare. Noul Testament este realizarea acestor prefigurări pregătitoare. Dar Noul Testament nu este scopul ultim: el nu este decât următoarea etapă către Împărăţia lui Dumnezeu. Or, în Vechiul Testament mărturisirea adevăratului Dumnezeu şi absenţa oricărei imagini a Lui erau una dintre condiţiile esenţiale pentru ca poporul să poată ajunge la (şi stăpâni) Pământul Făgăduinţei. Asemenea, în Noul Testament, mărturisirea lui Hristos şi a chipului Său, mărturisirea credinţei noastre prin acest chip joacă un rol analog: şi ele reprezintă o condiţie esenţială pentru a intra în Biserică, iar prin Biserică, în Împărăţia lui Dumnezeu, în acel Ierusalim ceresc spre care ne conduce Biserica. Iată de ce acest pasaj din Evanghelie este citit tocmai în ziua când Biserica sărbătoreşte icoana de pe Sfânta Mahramă. Hristos Însuşi Îşi conduce Apostolii la Ierusalim. În ce ne priveşte, chipul Său ne călăuzeşte spre Ierusalimul de sus. Iată ce auzim la Liturghia acestei sărbători: „Te cinstim pe Tine, iubitorule de oameni, privind chipul firii Tale trupeşti; prin el dăruieşte slujitorilor Tăi, Mântuitorule, părtăşia nezdruncinată a Raiului” (stihirea glasului 6).
Prin alegerea acestor pericope, Biserica ne pune astfel în faţa ochilor un imens tablou: ea ne arată lentul şi dificilul drum al lumii căzute către răscumpărarea promisă.
Aşadar, Biserica afirmă existenţa unor imagini autentice ale lui Hristos; aceste imagini au existat dintru început, iar despre ele avem chiar şi o atestare istorică. Această mărturie este cu atât mai preţioasă cu cât ea provine de la singurul autor antic care a fost, în mod indiscutabil, iconoclast: istoricul bisericesc Eusebiu, Episcopul Cezareei. El nu afirmă doar existenţa unor imagini creştine, „gândind chiar că în vremea lui există încă portretele autentice ale lui Hristos şi ale Apostolilor, pe care afirmă că le-a văzut personal” [10], Întradevăr, după descrierea statuii ridicate de hemoroisa (femeia „cu scurgere de sânge” – n.tr.) a cărei poveste o cunoaştem din Evanghelie (Mt. 9, 20-23; Mc. 5, 25-34; Lc. 8, 43-48), Eusebiu continuă: „Se spunea că această statuie reproducea trăsăturile lui Iisus; ea a existat până în zilele noastre, aşa încât am văzut-o noi înşine atunci când am fost în oraşul acela. Şi nu e de mirare că păgânii de odinioară, care primiseră binefacerile Mântuitorului nostru să fi făcut aşa ceva, de vreme ce noi înşine am văzut (observat – historèsamen) nişte imagini ale Apostolilor Petru şi Pavel şi chiar ale lui Hristos Însuşi păstrate cu ajutorul culorilor de pe tablouri: era firesc, fiindcă cei vechi aveau obiceiul de a-i cinsti astfel, fără gânduri ascunse, ca pe nişte salvatori, potrivit datinei păgâneşti ce exista pe acolo” [11]. Eusebiu nu poate fi nicicum suspectat de exagerare, de vreme ce curentul teologic căruia îi aparţinea era – o spunem din nou – departe de a aproba faptele relatate de el.
Dacă icoana lui Hristos – fundament al iconografiei creştine – reproduce trăsăturile Dumnezeului devenit Om, icoana Maicii Domnului reprezintă, dimpotrivă, prima fiinţă umană care a realizat ţelul Întrupării – îndumnezeirea omului. Biserica Ortodoxă afirmă legătura dintre Fecioară şi umanitatea căzută care poartă urmările păcatului originar şi nu o exclude din descendenţa lui Adam. În acelaşi timp, excepţionala ei demnitate, desăvârşirea ei personală, supremul grad de sfinţenie pe care Ea l-a atins explică supravenerarea ei: Fecioara este prima făptură a genului uman care a atins deja, prin totala transfigurare a fiinţei sale, scopul rezervat oricărei creaturi. Ea a depăşit deja graniţa timpului şi a veşniciei şi se află încă de pe acum în Împărăţia a cărei instaurare este aşteptată de Biserică o dată cu A Doua Venire a lui Hristos. Ea, cea care „L-a purtat în sine pe Dumnezeul de necuprins”, „cu adevărat Născătoare de Dumnezeu” fiind (Theotokos) – potrivit formulării de la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) – ea veghează împreună cu Hristos soarta lumii. Imaginea ei ocupă deci primul loc după aceea a lui Hristos şi îi este complementară; ea se deosebeşte de icoanele celorlalţi sfinţi sau ale îngerilor, atât prin varietatea tipurilor iconografice, cât şi prin cantitatea sau intensitatea cu care sunt venerate [12].
Potrivit tradiţiei ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca ar fi pictat, puţin după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei. Una aparţine tipului numit „Milostiva” (Eléousa) – aceea numită în franceză, destul de impropriu, „Fecioara tandreţei”. Ea reprezintă mângâierile reciproce ale Maicii şi ale Pruncului, subliniind naturaleţea sentimentului uman, a tandreţei şi iubirii materne. Este imaginea unei mame care suferă profund la gândul iminentului supliciu al Fiului ei, având totodată conştiinţa tacită a suferinţelor Lui inevitabile. O altă imagine este cea de tipul „Odighitria” (Odègètria), „Călăuzitoarea”. Fecioara şi Pruncul sunt reprezentaţi din faţă, orientaţi către privitor. Această imagine hieratică şi maiestuoasă reliefează în chip special Dumnezeirea Pruncului. Cât priveşte cea de-a treia icoană, ea ar fi reprezentat-o pe Fecioară fără Prunc. Datele referitoare la ea sunt confuze. E posibil ca această icoană să fi semănat cu cea a Fecioarei din „Deisis”, adică orantă adresându-se lui Hristos. În prezent în Biserica Rusă există circa o duzină de icoane ale Fecioarei, atribuite Sfântului Luca. Pe de altă parte, există douăzeci şi una de asemenea icoane în Occident şi la Muntele Athos, dintre care opt la Roma. Desigur, nu se poate susţine că aceste icoane au fost pictate chiar de mâna Evanghelistului; nimic din ce a pictat el nu ne-a parvenit [13]. Însă icoanele numite „ale Sfântului Luca” fac parte dintr-o tradiţie căreia el îi furnizează prototipurile, fiind pictate după reproduceri ale originalelor Sfântului Luca. Aici, tradiţia apostolică trebuie înţeleasă aşa cum o înţelegem când este vorba de Liturghie sau de regulile apostolice: acestea din urmă urcă până la Apostoli nu pentru că ar fi fost scrise de propria lor mână, ci pentru că au un caracter apostolic şi o autoritate apostolică.
Tradiţia referitoare la Sfântul Luca ne este transmisă, între altele, prin anumite texte liturgice, mai ales cele de la sărbătorile dedicate unor icoane e Fecioarei, cum ar fi cele ale Maicii din Vladimir, care aparţin tipului „Milostiva” (21 mai, 23 iunie şi 26 august). În timpul vecerniei se cântă, la litie, o stihire (glasul 6) care spune: „Atunci când icoana Ta a fost mai întâi pictată de vestitorul tainelor Evangheliei şi Ţi-a fost adusă pentru ca să o recunoşti şi să-i dai puterea de a izbăvi pe cei ce Te preacinstesc, Te-ai bucurat: Tu, cea milostivă şi cea prin care ne-a venit mântuirea, Tu ai fost asemenea gurii şi glasului icoanei. Precum atunci când L-ai zămislit pe Dumnezeu cântai imnul «De acum toate neamurile Mă vor binecuvânta», tot aşa, privind icoana, spus-ai: «Harul şi puterile Mele să fie cu acest chip». Şi cu adevărat credem că ai spus aceasta, Stăpână, şi că Tu ne eşti aproape prin acest chip…”. La utrenie, primul imn al canonului întru cinstirea Fecioarei (glas 4) ne spune: „Zugrăvindu-Ţi chipul preacinstit, dumnezeiescul Luca, scriitorul Evangheliei lui Hristos, călăuzit fiind de glasul dumnezeiesc, L-a înfăţişat în braţele Tale pe Făcătorul a toate.” Dacă ultimul text se mulţumeşte să constate doar că prima icoană a Fecioarei a fost făcută de Sfântul Luca, primul afirmă pe deasupra faptul că Fecioara însăşi şi-a văzut chipul, conferindu-i harul şi puterile sale. Or, Biserica întrebuinţează acelaşi text la sărbătorile diferitelor tipuri de icoane ale Fecioarei, care provin, toate, din prototipurile realizate odinioară de Sfântul Luca. În acest mod, Biserica arată că forţa şi harul respectiv se transmit tuturor imaginilor care reproduc (dimpreună cu simbolurile aferente) trăsăturile autentice ale Maicii Domnului, aşa cum au fost ele fixate de Sfântul Luca.
Cea mai veche mărturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de Sfântul Luca datează din secolul VI. Ea este atribuită lui Teodor, numit „anagnostul”, un istoric bizantin din prima jumătate a secolului respectiv (pe la 530) – lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. Teodor ne spune că pe la 450 a fost adusă la Constantinopol o icoană a Fecioarei Călăuzitoare care era atribuită Sfântului Luca. Împărăteasa Eudoxia, soţia împăratului Teodosie al II-lea, ar fi trimis-o, din Ierusalim, surorii sale Pulcheria [14]. Sfântul Andrei Criteanul şi Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului (715-730), vorbesc şi ei despre o icoană a Fecioarei pictată de Sfântul Luca, dar care se găsea la Roma. Sfântul Gherman adaugă că icoana a fost pictată în timpul vieţii Maicii Domnului şi că ar fi fost trimisă la Roma „preaputernicului” Teofil despre care vorbesc proloagele Evangheliei Sfântului Luca şi ale Faptelor Apostolilor. Potrivit altei tradiţii, o icoană a Fecioarei ar fi fost pictată de Sfântul Luca, binecuvântată de Maica Domnului şi trimisă aceluiaşi Teofil, însă la Antiohia.
Oricum ar sta lucrurile, încă din secolul IV, atunci când creştinismul a devenit religie de Stat, nemaiexistând, prin urmare, nici un pericol de a se arăta cele sfinte, icoana deţinută de Teofil – care stătuse până atunci ascunsă la Roma – a fost cunoscută de un număr mereu mai mare de creştini. Dintr-o locuinţă particulară, icoana însăşi sau reproducerea ei va fi fost transportată într-o biserică. Iar în 590, Papa Grigorie I (590-604) va transporta la bazilica Sfântul Petru – în procesiune solemnă şi în sunetul litaniilor – venerabila icoană a Maicii Domnului „despre care se spune că ar fi opera Sfântului Luca” (quam dicunt a Sancto Luca factam).
Pe lângă icoanele pictate de Sfântul Luca, tradiţia vorbeşte şi de o icoană a Fecioarei făcută în chip miraculos, adică nu de mâna omului. Este vorba despre o icoană numită „a Stăpânei Noastre din Lidda” (sărbătorită la 12 martie) [15]. Fără îndoială că natura miraculoasă a originii sale a fost motivul pentru care icoana aceasta a fost analogată cu cea a lui Hristos Acheiropoietos, determinând includerea povestirii despre originea ei în Liturghia mai multor icoane ale Fecioarei, cum ar fi aceea numită „de la Kazan” (sărbătorită la 8 iulie şi 22 octombrie). În secolul VIII, Sfântul Gherman – viitorul Patriarh al Constantinopolului, aflat în trecere prin Lidda, a comandat o reproducere a icoanei pe care, în plin iconoclasm, a trimis-o la Roma. După înfrângerea ereziei, ea a revenit la Constantinopol. Din vremea aceea, icoana Stăpânei Noastre din Lidda este numită şi „Stăpâna Noastră din Roma” fiind sărbătorită la 26 iunie [16].

_____________

[1] Abgar V Ukhama, prinţ de Osroene – o mică regiune între Tigru şi Eufrat, avea drept capitală oraşul Edessa (astăzi: Orfu sau Rogais). Notăm în treacăt că cronica oraşului menţionează existenţa unei biserici creştine considerată a fi veche la anul 201, când a şi fost distrusă de o inundaţie. Regatul Edessei a fost primul Stat din lume care a devenit un Stat creştin (între 170 şi 214, în vremea regelui Abgar IX).

[2] O relatare mai detaliată ne este oferită de Mineiul pe luna august, care se reduce la următoarele: suferind de lepră, regele Abgar a trimis la Hristos pe arhivarul său Hannan (Anania), cu o scrisoare în care Îi cerea lui Hristos să vină la Edessa pentru a-l vindeca. Cum Hannan era pictor, Abgar i-a recomandat să facă portretul lui Hristos şi să i-l aducă în cazul în care Acesta ar fi refuzat să vină. Găsindu-L pe Hristos înconjurat de o mare mulţime, Hannan s-a urcat pe o piatră pentru a putea să-L vadă mai bine. A încercat să-I facă portretul, dar nu a reuşit, din pricina „slavei negrăite a chipului Său care se schimba mereu sub puterea harului”. Văzând că Hannan încearcă să-I facă portretul, Hristos a cerut apă, S-a spălat, Şi-a şters faţa cu o maramă, pe care au rămas fixate trăsăturile Sale. I-a dat marama lui Hannan pentru ca acesta să o poarte împreună cu scrisoarea către cel care îl trimisese. În scrisoarea Sa, Hristos refuza să meargă la Edessa, dar îi promitea lui Abgar să i-l trimită pe unul dintre ucenicii Săi, de îndată ce-şi va încheia misiunea. Când a primit portretul, Abgar s-a vindecat de ce avea mai grav, dar câteva urme i-au rămas totuşi pe faţă. După Cincizecime, Sfântul Apostol Tadeu, unul dintre cei 70, a venit la Edessa pentru a încheia vindecarea regelui, care s-a convertit. Abgar a înlăturat un idol care se găsea deasupra uneia dintre porţile cetăţii, punând în loc sfânta maramă. Dar strănepotul său s-a întors la păgânism şi a vrut să o distrugă. Episcopul cetăţii a zidit-o, aprinzând în nişa din faţa ei o candelă. Nu numai că imaginea a rămas intactă, dar s-a imprimat pe faţa internă a ţiglei sub care stătea, în amintirea acestui eveniment există astăzi două tipuri iconografice ale sfintei marame: una în care chipul Domnului este reprezentat pe o pânză, cealaltă – unde nu apare o pânză, Sfântul Chip fiind redat aşa cum s-a imprimat pe ţiglă, adică aşa cum se afla la Hierapolis (Mabbugh) în Siria. Împăratul Nichifor Fokas (963-969) ar fi transportat-o la Constantinopol, în 965 sau 968.

[3] IV, 27, P.G. 86, 2745-2748.

[4] Mai târziu, chiar la Edessa – începând cu 843 – această sărbătoare coincidea cu cea din Duminica Ortodoxiei.

[5] Mansi XIII, 169, 190 sq., 192. A. Grabar, Sfântul Chip de la Catedrala din Laon, Seminarium kondakovianum, Praga, 1930 (în lb. rusă).

[6] Nu pomenim aici decât icoanele pe care Biserica le sărbătoreşte astăzi în cadru liturgic. Izvoarele istorice menţionează însă mai multe icoane ale Sfântului Chip care, în secolele IV şi VII au jucat un rol însemnat, mai ales în războiul bizantinilor cu perşii. Unele dintre ele au înlocuit labarum-ul (steagul militar bizantin – n.tr.)(v. A. Grabar, L’iconoclasme byzantin, Paris, 1957, pp. 30 sq). În Georgia există astăzi o icoană a Sfântului Chip, pictată în encaustică (procedeu pictural care foloseşte culori diluate în ceară topită şi reîncălzită înainte de utilizare – n.tr.) care datează din secolul VI sau VII (v. Amiranaşvili, Istoryia grouzinskovo iskusstva („Istoria artei gruzine”), Moscova, 1950, p. 126.

[7] În secolul XV apare legenda Sfintei Veronica, înfăţişată ţinând o pânză pe care este imprimat Sfântul Chip. Istoria Sfintei Veronica are mai multe variante; cea mai cunoscută este cea îndeobşte reprezentată pe „Drumul crucii” (staţiunea a IV-a) inventat de franciscani: pe când Hristos era dus spre Golgota, o femeie pe nume Veronica I-a şters faţa cu un ştergar pe care chipul Său a rămas imprimat (v. în acest sens articolul lui Paul Perdrizet, în Seminarium Kondakovianum, t. V, Praga, 1932, pp. 1-15).

[8] Vezi V. Lossky, Der Heiland Acheiropietos, în L. Uspensky – V. Lossky, „Der Sinn der Ikonen”, Berna şi Olten, 1952, p. 62.

[9] Preluăm aceste lecţiuni direct din Biblie, iar nu din Minei, unde au fost abreviate, iar câteva pasaje importante pentru semnificaţia imaginii au fost omise.

[10] Ch. von Schönborn, L’Icône du Christ. Fondements théologiques, Fribourg, 1976, p.75.

[11] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea VII, cap. XVIII, (tr. fr.), Paris, 1955, p. 192. [Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, col. „PSB”, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, lucrare disponibilă şi în format digital pe CD-ul „Bibliotheca Patrum”, editat de Apologeticum, http://apologeticum.net]

[12] Calendarul Bisericii Ruse, unde iconografia Fecioarei este foarte dezvoltată, menţionează 260 de icoane ale Sale care au făcut minuni şi sunt sărbătorite liturgic. Cât despre numărul global al denumirilor acordate icoanelor Fecioarei, Mineiul lui Serghie (Annus ecclesiasticus graeco-slavus, vol. I, ed. a II-a, 1900) menţionează 700.

[13] Astfel, printre vechile reproduceri ale Fecioarei de tip „Umilenie”, nu cunoaştem nici una care să coboare dincolo de secolul X (în biserica regală Kilise – 963-969 – v. V. N. Lazarev, Istoryia vizantiiskoi givopissi („Istoria picturii bizantine”), t. I, Moscova-Leningrad, 1947, p. 125). În ce priveşte tipul „Odighitria”, acele prototipuri pe care le cunoaştem urcă până în secolul VI (Evangheliarul lui Rabula; v. N. P. Kondakov, Ikonografiya Bogomateri („Iconografia Maicii Domnului”), t. I, pp. 191-192.

[14] N. P. Kondakov, Iconografia Maicii Domnului (în lb. rusă), t. II, p. 154. Binecunoscuta scriere în apărarea icoanelor, adresată împăratului Constantin Copronimul şi adesea atribuită Sfântului Ioan Damaschinul vorbeşte şi ea de o imagine a Fecioarei pictată de Sfântul Luca. Potrivit datelor ştiinţei actuale, această scriere aparţine unui autor necunoscut şi cuprinde predici ale Sfinţilor Ioan Damaschinul, Gheorghe al Ciprului şi Ioan de Ierusalim (v. G. Ostrogorsky, Seminarium Kondakovianum, I, Praga, 1927, p. 46 şi, de acelaşi autor, Histoire de l’Etat byzantin, Paris, 1956, p. 179).

[15] Vezi N. P. Kondakov, Iconografia Maicii Domnului (în lb. rusă), t. II, Petrograd, 1915, pp. 176-179. Cele mai vechi mărturii scrise despre ea datează din secolele VIII şi IX. Este vorba despre un pasaj atribuit SfântuluiAndrei Criteanul (scris către anul 726), de o scrisoare sinodală a celor trei Patriarhi răsăriteni adresată în 839 împăratului iconoclast Teofil şi de o lucrare de Gheorghe, supranumit Monahul, redactată în 886-887. Nu avem informaţii pozitive despre soarta acestei icoane, cu excepţia faptului că ele există încă în secolul IX (V. Dobschütz, Christusbilder, Leipzig, 1899-1909, pp. 79-80).

[16] Povestirea aceasta este cuprinsă în cartea „Minunile Maicii Domnului”, tradusă din limba greacă şi care a cunoscut două ediţii în sec. XIX şi alte două în secolul XX. În prezent este disponibilă şi în format electronic în colecţia „Biblioteca teologică digitală” editată de Apologeticum http://apologeticum.net (n. Apoogeticum).