de Traian Dorz, din vol. Cântări de Drum
S-au dus de mult cocorii voioaselor cântări
spre cine ştie care îndepărtate zări,
al Crivăţului aspru răsuflu i-a împins
c-o prea grăbită iarnă în prea pustiu cuprins.
S-au dus… şi ce tăcere solemnă a rămas,
de nu s-aude numai al lacrimilor glas,
s-au dus… şi-atâta vreme de-atuncea aşteptăm
senina lor ivire din nou s-o-ntâmpinăm,
s-au dus, dar din lumina înaltului hotar
o altă Primăvară ni-i va aduce iar
şi iarăşi vor fi zile şi nopţi ca-n vremea când
puteam cânta cu lacrimi sau lăcrima cântând.
O, nu regret tăcerea de azi, căci fără ea
ar fi lipsit atâta lumină-n viaţa mea,
că-n focul încercării tăcut şi lung, şi-amar
mi s-a făcut hotarul cunoaşterii mai clar,
mi s-a zidit statornic iubirea sănătos,
mi-a căpătat Frumseţea contur armonios
şi limpede-Adevărul cu orizont divin
mă-ndrumă-acum pe-o cale de nesfârşit senin.
Dar uneori mi-e parcă atât de dor să cânt
ca-n marile zădufuri de-un val dorit de vânt;
mergând fără cântare de-atât amar de drum,
mi-atât de dor de-o clipă de dragoste acum.
– O, vino, Primăvară, alungă Iarna iar,
fă să-nceteze ploaia şi vântul ei amar,
fă să se-mbrace câmpul în florile-argintii,
fă glasul turturicii să zboare prin câmpii,
fă grâul să rodească sub soarele voios,
fă viile-nflorite să-mprăştie miros,
să vină iar cântarea în dragul ei hotar,
să-i revedem cocorii ivindu-ni-se iar!