În nr. 51, din 15 dec. 1929, «Lumina Satelor» scria într-un chenar următoarele:

S L Ă V I T   SĂ   F I E   D O M N U L !
acesta este cel dintâi cuvânt pe care l-am grăit.
Sibiu, la 2 decembrie 1929
Tipografia «Oastea Domnului»

„Luni, 2 decembrie 1929, Tipografia «Oastea Domnului» a intrat în lucrare.
În lumea tipografică este o datină că de câte ori intră în lucrare o tipografie nouă, să se păstreze ca o amintire istorică primele cuvinte pe care le-a tipărit, adică le-a grăit ea. Căci şi tipografia este ca un om ce grăieşte mereu cu cititorii ei.
Cel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră a fost cel de mai sus: „Slăvit să fie Domnul!”…
Cu adevărat, slăvit să fie Domnul pentru toate câte ne-a făcut El nouă!

Mireasa-vantuluiCel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră am ţinut să fie şi o învăţătură: să-L slăvim neîncetat pe Domnul, indiferent de necazurile şi izbeliştile vieţii. Noi trebuie să-L slăvim neîncetat pe Domnul nostru. Viaţa noastră trebuie să fie un neîncetat cântec de slavă lui Dumnezeu.
Despre un credincios… se spune că, suferind greu de o boală la limbă, a ajuns în faţa operaţiei. Urma să i se taie limba şi să-şi piardă graiul pentru totdeauna.
– Spune ce mai doreşti, i-au zis medicii înainte de a se apuca de operaţie. Ce cuvinte vrei să mai spui cu graiul tău pentru ultima dată?
– Slăvit să fie Domnul! – a strigat bolnavul. Acestea vreau să fie ultimele cuvinte: slăvit să fie Domnul!
Aceste cuvinte doresc şi eu să le las urmaşilor mei, să fie şi cele din urmă pe care le va grăi tipografia Oastei Domnului, când îşi va încheia lucrarea.
Aceste cuvinte doresc să fie cele din urmă şi ale mele când moartea va veni să-mi ia graiul şi să mă treacă în lumea Scumpului meu Mântuitor.
Slăvit să fie Domnul!…”
…Şi acestea au şi fost ultimele lui cuvinte.
În noaptea când a trecut şi el în braţele Domnului, cel din urmă cuvânt pe care mi l-a spus chiar mie, a fost această dulce urare de: Slăvit să fie Domnul!
În loc de „noapte bună” sau în loc de „rămas bun” el mi-a spus în seara de 11 febr. 1938, pentru ultima dată aici, acel scump salut cu care ne întâmpina la fiecare întâlnire şi ne petrecea la fiecare despărţire pe toţi: „Slăvit să fie Domnul!”…
Dar şi despre acestea vom vorbi mai târziu, când va veni vremea şi rândul acestor lucruri.
Acum să mergem mai departe pe firul întâmplărilor care s-au petrecut cu Tipografia. Căci şi acest mare bun, pus în slujba lui Dumnezeu, a devenit îndată o ţintă pentru pofta nesăturatei lăcomii omeneşti. Foamea după avuţiile acestei lumi n-a cruţat nici acest bun sfânt, strâns cu atâta sfântă sudoare şi cu aşa cutremurătoare jertfă. Cu gândul ascuns de a înghiţi totul, inima geloasă şi pântecele lacom făceau la planuri şi pândeau doar momentul prielnic.
Tipografia Mitropoliei devenise o vechitură. Ce minunată ar fi acum una nouă, modernă, frumoasă, ca aceasta!…
Doar să moară „slăbănogul” acesta, gândeau ei, şi „mireasa” lui cea tânără va cădea în braţele noastre cele strângătoare, fără nici o greutate.
Lucrul Domnului? Dar cine fac „lucrul Domnului” oare, nu ei, cei care stau pe scaunele cele sfinte ale „urmaşilor lui Hristos”?
„Slăbănogul” acesta, deşi a ajuns nesuferit, mergând prea departe, merită totuşi tolerat până se va descurca de toate datoriile cu tipografia… Poate până atunci moare. Iar lucrurile se rezolvă de la sine şi uşor…
Totuşi, cu vestirea lui Iisus cel Răstignit, se merge prea departe!
Aici, sub ochii oficialităţii, cu gazeta oficialităţii şi sub tutela ei, preotul acesta cu lucrarea lui a început a spune lumii ceva prea străin de felul în care sute de ani i-am obişnuit pe oameni noi, oficialitatea!
– Ce atâta „pietism”?
– De ce nu se mai face cu oastea asta, aproape deloc, „dogmatism”?
– De ce a dispărut de tot din foaia «Lumina Satelor» lupta confesională, atât de înverşunată înainte?
– De ce a prea dispărut susţinuta luptă antisectară?
– De ce nu se pune mai puternic apăsul pe datinile şi obiceiurile noastre străvechi, chiar dacă unele din ele nu sunt „tocmai” biblice?
– De ce atâta tot „Iisus cel Răstignit”?
– De ce atâta tot despre „naşterea din nou”?
– De ce atâta tot despre „o viaţă nouă cu Hristos”?
– Pe neaşteptate, a scăpat totul de sub controlul nostru!
– Să nu mai meargă aşa! Trebuie neapărat făcută o reorganizare. Trebuie neapărat readus totul cât mai repede la vechea matcă.
– Mai întâi, «Lumina Satelor» trebuie luată chiar acum din mâinile preotului acestuia care nu mai vrea să ştie acum de nimic altceva decât de „Iisus cel Răstignit” al lui.
– Nu se mai poate! Trebuie să reorganizăm totul neîntârziat, pe alte baze. Moara Oastei trebuie să macine altfel de făină. Piticul trebuie înlăturat… Dar trebuie înlăturat „frumos” şi numaidecât.

Traian DORZ, ISTORIA UNEI JERTFE