O vorbire a fratelui Traian Dorz, de la o adunare
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Pentru că duminica aceasta este o duminică aşa de însemnată, pentru că în această duminică a fost o Evanghelie aşa de minunată, pentru că această Evanghelie aşa de minunată cuprinde în ea însăşi istoria lumii, istoria omenirii, istoria fiecăruia dintre noi, e bine să ţinem minte acest mare şi sfânt adevăr. Şi, după ce şi această zi fericită se va sfârşi – că toate zilele se sfârşesc –, să cugetăm adânc asupra acestor lucruri auzite astăzi. Ele să ne fie nouă o aducere aminte plăcută şi nişte învăţături din care să tragem totdeauna sfătuirea cea bună, îndrumarea cea sănătoasă de care fiecare dintre noi avem nevoie în drumul celorlalte zile, în care nu vom avea astfel de prilejuri. În care numai aducerea aminte a celor petrecute astăzi ne va mai putea aduce în inimă mângâiere, bucurie şi înviorare sufletului nostru.
Şi, pentru că această Evanghelie conţine aşa de mult, am dori s-o mai citim o dată, cu toţii împreună, şi să gândim ceva mai adânc şi ceva mai apăsat fiecare dintre noi la starea sa sufletească cu privire la înţelesul acestei sfinte Evanghelii. Pentru că adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare dintre aceste cuvinte sunt pline de miez şi sunt pline de putere pentru fiecare dintre noi. Şi, cum am spus că în Evanghelia de astăzi este conţinută istoria creaţiei, istoria omenirii şi istoria fiecăruia dintre noi în parte, să gândim la toate aceste lucruri şi să tragem din ele învăţătura cea mântuitoare pentru sufletele noastre.
Spune această sfântă Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 18, începând cu versetul 35 (e una dintre cele mai scurte Evanghelii şi totuşi conţine un adevăr aşa de însemnat, la care avem ce să gândim şi să cugetăm fiecare dintre noi, tot lungul zilelor noastre): „Pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum şi cerşea. Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este. I-au spus: «Trece Iisus din Nazaret». Şi el a strigat: «Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!». Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă; dar el ţipa şi mai tare: «Fiul lui David, ai milă de mine!». Iisus S-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El; şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat: «Ce vrei să-ţi fac?». «Doamne, a răspuns el, să-mi capăt vederea». Şi Iisus i-a zis: «Capă¬tă ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit». Numaidecât orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Iisus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu”.
Trei mari adevăruri sunt conţinute aici. În trei stări a fost orbul acesta. Înainte de a se întâlni cu Iisus, el era un orb cufundat în total întuneric; un om nefericit şi necunoscut, care stătea undeva şi cerşea. Şi, dacă se îndura cineva de el să-l ridice şi să-l ducă acolo, să-l ridice şi să-l ducă acasă, el mergea. Dacă nu, ar fi stat acolo ca un bolovan, ca un trunchi de lemn nemişcat şi neputincios.
Starea aceasta a lui era starea cea grea şi cea nenorocită a lumii înainte de lumină. Scrie în Cartea Facerii că: „…la început, pământul era pustiu şi gol şi întuneric era pe toată faţa pământului”. Ce nefericit trebuie să fi fost pământul, pustiu şi gol, cu întunericul întins peste toată faţa pământului… Nici urmă de lumină, nici urmă de bucurie, nici urmă de viaţă, nici urmă de cântare, nici urmă de bucurie nicăieri. Pustiu şi gol, întuneric… Aceasta era starea orbului înainte de a se întâlni cu Hristos. Când însă Dumnezeu, în bunătatea Sa, a adus ziua, cea dintâi zi, şi când cel dintâi cuvânt din gura lui Dumnezeu a ieşit, spunând: „Lumină să fie”, atunci cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a fost: „Lumină”. Şi lumina aceasta a făcut strălucire şi a adus viaţă. Lumina acesta a dăruit bucurie peste acest pământ. Lumină! Şi din lumină au ieşit toate celelalte. Din lumină a ieşit ordinea în Univers; din lumină a ieşit curăţia; din lumină a ieşit strălucirea; din lumină a ieşit viaţa; din lumină a ieşit bucuria, că în lumină sunt toate lucrurile acestea. Unde este lumină, acolo este ordine, este curăţenie, este putere, este viaţă, este bucurie, este iubire, este tot ce poate fi fericit şi frumos. Unde nu este lumină, acestea dispar. Din lumină au ieşit toate lucrurile. Lumina a fost cel dintâi cuvânt. Şi cel dintâi cuvânt le-a făcut pe toate, pentru că Lumina era Hristos.
Aşa a spus El când a venit şi S-a arătat viu în faţa noastră, în chipul nostru: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina Vieţii”. El era Lumina, pentru că este scris: „La început era Cuvântul (Cuvântul-Lumină) şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Tot ce a fost făcut s-a făcut prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără de El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor”. Acesta a fost Hristos!
Despre Moise se spune că a lovit cu toiagul în stâncă. Şi Pavel spune: „Stânca era Hristos!”. Despre Avram se spune că a văzut un înger. Şi îngerul era Hristos.
[Tot El] l-a înălţat pe Ilie la cer. Atunci Elisei a văzut un car de foc, dar era Hristos, pentru că nimeni nu s-a înălţat la cer fără El. El este Acela care ridică; El este Acela care învie; El este Acela care dă viaţă; El este Acela care satură, pentru că Pâinea este El, pentru că Apa este El, pentru că Lumina este El, pentru că Viaţa este El! De aceea a putut să fie lumină pe pământ, pentru că El singur a putut da lumina. Şi Lumina aceasta era Cuvântul lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu era Hristos!
De aceea El a putut da lumină orbului, pentru că El era Lumina. El a trecut pe acolo. A mai trecut o dată, în Ioan, capitolul 9, când un alt orb, din naştere, la fel, cerşea. Şi ucenicii L-au întrebat: „Doamne, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, că s-a născut orb?”. Dar Mântuitorul a spus: „N-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el puterea lui Dumnezeu”. De multe ori se întâmplă pe pământ lucruri care rămân uimire şi necunoscute pentru noi. Şi suntem înclinaţi adeseori să-i judecăm pe părinţii unui copil nenorocit sau pe urmaşii cuiva nenorocit. Şi spunem: „Omul acesta a păcătuit, de aceea l-a pedepsit Dumnezeu”. Dar Mântuitorul ne-a învăţat să nu judecăm niciodată pe nimeni, ci să zicem: „S-a născut aşa pentru ca să se arate prin el lucrările lui Dumnezeu”. Când a trecut Mântuitorul, El a ştiut că acolo este un orb, pentru că El îl făcuse. El făcuse acei ochi în care nu pusese lumină, tocmai pentru ca, atunci când le va veni vremea să se întâlnească cu Hristos, El să pună în ei lumina pe care o lăsase nepusă la facerea lor. Pentru ca cei care văd să cunoască că El este Dumnezeu. El a cunoscut cine Îl aşteaptă acolo şi a ştiut ce îi lipseşte.
Este un cuvânt care spune: „Vai de omul care are numai o singură grijă!”. Şi aceasta este foarte adevărat. Că în grele nenorociri se găseşte acela care are numai o singură grijă. Omul, în general, are multe griji în viaţa lui. Dar cel care se găseşte într-o mare nenorocire nu are decât o singură grijă, mai mare decât toate: să scape din nenorocirea aceasta.
Un părinte care are un copil orb n-are decât o singură grijă: să-şi vadă copilul văzând. Un om căzut într-o prăpastie n-are decât o singură grijă: să scape de acolo. Un om care se găseşte pe un pat de boală, într-o stare grea, nu mai are decât o singură grijă: să fie izbăvit de acolo. Un om căzut în închisoare sau în nenorocire are o singură grijă: să scape.
Orbul acesta avea această singură grijă. Îşi cunoştea nenorocirea şi, atunci când Mântuitorul l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?”, el a spus: „Doamne, să văd!”.
Am vorbit despre starea dinainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Starea lumii înainte de a răsuna cuvântul „lumină”, aceasta este starea orbului înainte de a se întâlni cu Hristos. Aceasta era starea noastră înainte de a ne întâlni cu Hristos. Şi noi zăceam în acest întuneric. Şi omenirea întreagă zăcea în întunericul păgânismului, în întunericul credinţelor superstiţioase, în întunericul necredinţei totale, în întunericul şi în orbia celei mai cumplite necunoştinţe, până când a venit Evanghelia, până când a venit Hristos, până când a venit Lumina. Evanghelia a adus prima dată mila şi iubirea în omenire. Evanghelia a zidit cele dintâi spitale. Evanghelia a zidit cele dintâi azile de îngrijire a bătrânilor şi a bolnavilor. Evanghelia a pregătit cele dintâi orfelinate. Evanghelia a ridicat cele dintâi biserici, în care sufletul se apropie de Dumnezeu şi în care Dumnezeu să Se poată apropia de suflete. Până la Evanghelie, până la Hristos, omenirea zăcea în cel mai adânc întuneric, în cea mai grozavă asuprire a omului către om, în cea mai cumplită nenorocire şi apăsare sufletească. Fiindcă numai Hristos-Lumina a putut aduce viaţă, a putut aduce bucurie în viaţa omenirii, ca şi în viaţa lumii.
Tot aşa am zăcut şi noi în întunericul păcatelor şi pierzării noastre, până a venit Hristos şi ne-a luminat şi pe noi, pe fiecare. Atunci ne-a arătat El că mergeam pe calea păcatului, pe calea morţii, pe calea desfrâului. Înjuram numele lui Dumnezeu şi nu ne cutremuram că acesta este păcatul cel cumplit, care aduce după el osânda pierzării veşnice. Mergeam pe căile păcatului, umblam pe căile destrăbălării, vorbeam urât unii despre alţii, nu cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam rugăciunea, nu cunoşteam cântarea cerească, nu cunoşteam Cuvântul lui Dumnezeu, nu cunoşteam că există o Lucrarea a lui Dumnezeu, o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ. Mergeam pe cele mai grele, pe cele mai întunecate, pe cele mai nefericite căi, până când în sufletul nostru Dumnezeu a făcut lumină printr-un cuvânt, printr-o carte pe care am citit-o, printr-o cântare pe care am auzit-o; sau printr-o boală şi nenorocire în care a îngăduit să ajungem, pentru ca de acolo să ne ridicăm ochii spre Dumnezeu şi să aflăm că El este Lumină şi că doreşte să ne aducă lumină.
Momentul întâlnirii cu Hristos a fost momentul de răscruce, care a schimbat total viaţa orbului din Evanghelie. Momentul venirii lui Hristos pe pământ, momentul întrupării Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta a schimbat din temelie felul de viaţă al lumii. O altă viaţă trăieşte omenirea după Hristos, acum. În ce întuneric trăia înainte de Hristos, putem citi – ceva ce mai putem citi – din cărţile istoriei de demult. Dar cunoaştem şi putem cunoaşte acum aşa de puţin despre întunericul şi nefericirea de atunci. Dar toate lucrurile acestea s-au schimbat când a venit Hristos şi a adus Lumina Lui în lume. Ne putem închipui ce schimbare minunată s-a făcut şi în viaţa orbului care zăcea în întunericul şi nefericirea în care îl aruncase şi în care-l ţinea orbirea lui. Dar ce minunată schimbare s-a făcut după ce el L-a cunoscut pe Hristos! A sărit plin de bucurie şi a dat laudă lui Dumnezeu, mergând după Iisus. Asta este schimbarea cea mare care s-a făcut şi se face oriunde este Hristos şi vine Hristos, şi schimbă sufletul cuiva şi starea sufletului cuiva. Când Hristos intră într-o casă, în casa aceasta a intrat o lumină. Altfel se vorbeşte, altfel se trăieşte, altfel de relaţii sunt între soţul şi soţia care Îl cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între părinţii şi copiii care-L cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între fraţii care-L cunosc pe Dumnezeu, decât până când nu-L cunoşteau pe Dumnezeu.
În viaţa orbului s-a făcut marea schimbare care l-a pus pe urmele Domnului Hristos, căutând pe Dumnezeu. Şi după aceea, toată viaţa lui, el a căutat să fie un slujitor al lui Dumnezeu şi un umblător pe urmele lui Iisus Hristos. Dacă acest lucru nu s-ar fi făcut în viaţa lui, el ar fi dovedit că nu s-a tămăduit, că el nu a căpătat lumină, că el este încă tot orb în păcatele sale. Dacă noi cu adevărat L-am aflat pe Hristos, dacă şi în viaţa noastră s-a făcut minunea luminii, minunea izbăvirii de întuneric, minunea vindecării ochilor noştri, acest lucru se va vedea din felul cum vom urma noi lui Hristos şi cum vom lăuda pe Dumnezeu.
Am dorit să stăruim foarte mult asupra momentului vindecării, pentru că aceasta este totul. Ce este [până] aici a fost înainte de Hristos; ce este înainte de El în viaţa noastră ştim: întuneric şi pierzare, pustiu şi gol. Dar dacă după aceea noi urmăm spre lumină, dacă după aceea noi mergem pe calea luminii, aceasta se va vedea din clipa vindecării noastre de [către] Hristos.
În viaţa creştinului trebuie să se întâmple, în viaţa fiecărui creştin, întâlnirea cu Hristos. Este adevărat că Taina Botezului este o naştere din nou în viaţa noastră. Că înainte, noi fiind nebotezaţi, fiind neuniţi cu Hristos, fiind încă în păcatul strămoşesc, suntem goi, suntem în întuneric, suntem pustii. Prin Taina Botezului, este adevărat că noi am fost împreunaţi cu Hristos şi ne-am lepădat de satana. Am căpătat îmbrăcămintea luminii, aşa cum primii oameni au fost îmbrăcaţi în lumină. Căci atunci când Dumnezeu a făcut lumina, El a îmbrăcat totul în lumină. În ziua întâi, lumina a fost întreagă. Dumnezeu a făcut lumina; a fost o seară şi a fost o dimineaţă: ziua întâi. În ziua a doua, lumina, pe care o trăsese Dumnezeu în El, [El] a făcut să izvorască iarăşi în afară şi atunci a făcut despărţirea uscatului de ape. Şi a fost iarăşi ordinea pe pământ. În ziua a treia a numit, la lumină, uscatul pământ şi întinderea apelor mări. Şi această denumire Dumnezeu a făcut-o în lumină, pentru că a văzut că lumina era bună. Dar în ziua a patra a făcut luminătorii: cel mare, de ziua şi cel mic, de noaptea. Soarele, luna şi stelele au fost făcute în ziua a patra, ca să arate şi să ne arate în vecii vecilor că lumina nu vine de la soare, de la lună şi de la stele, de la făpturile lui Dumnezeu, ci lumina vine de la El. Atunci a despărţit El lumina văzută de lumina cea nevăzută. Partea cea mai mică din lumină a pus-o, văzută, în luminătorii trupeşti şi partea cea mai mare a păstrat-o pentru Împărăţia Sa şi pentru împărăţia sufletească. Pentru ca prin ea să ne lumineze pe noi pe toţi.
În lumină a îmbrăcat El pe primii oameni. Lumina a fost veşmintele lor. Până când ei n-au căzut în păcat, ei erau îmbrăcaţi în lumină. Când au căzut în păcat, au căzut în neascultare, atunci lumina i-a părăsit şi ei s-au văzut goi. Ei s-au văzut goi, pentru că nu mai erau îmbrăcaţi în lumina în care erau îmbrăcaţi până atunci. Aşa suntem şi noi, îmbrăcaţi în lumină la Botez. Dar, după ce nu mai rămânem în îmbrăcămintea aceasta, ci ajungem să cunoaştem binele şi răul şi facem păcatul, noi, prin păcat, pierdem strălucirea îmbrăcămintei primite prin lumină la Botez şi ajungem iarăşi goi şi descoperiţi înaintea lui Dumnezeu.
Atunci trebuie să vină Taina Pocăinţei în viaţa noastră. Atunci trebuie să ne întâlnim noi cu Hristos. Atunci trebuie să-L cerem pe El să ne dăruiască iarăşi lumina: lumina ochilor noştri, lumina îmbrăcămintei noastre sufleteşti, prin care să putem ajunge iarăşi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi această taină este convertirea! Această taină este naşterea noastră cealaltă, din nou, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu-i de-ajuns să te naşti creştin. Trebuie să te faci creştin”. Pentru că şi Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Această naştere din nou este îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la Botez; îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la curăţia noastră. Această naştere din nou, această trebuinţă sfântă de luminare a noastră este ceea ce se întâmplă în viaţa noastră când Îl întâlnim acum pe Hristos. Când primim Cuvântul Lui în inimile noastre, când ne hotărâm pentru El şi când Lumina aceasta sfântă ne curăţă ochii, ne curăţă inima, ne curăţă viaţa şi ne face să devenim oameni noi.
De multe lucruri are nevoie omul pe pământ, dar cea mai mare nevoie o are de Hristos. Pe frontispiciul unei mare şcoli era scris: „Pâinea este necesară, cartea este necesară, dar Hristos este cel mai necesar”. Omul are nevoie de pâine, are nevoie de carte, dar are nevoia cea mai mare de Hristos. Căci fără Hristos, nici pâinea, nici cartea lui nu folosesc la prea mare lucru. Omenirea aceasta are nevoie de toate aceste lucruri: are nevoie de pâine, are nevoie de cunoştinţă, are nevoie de toate, pentru că cu toate se ajută la o viaţă şi mai bună, la un trai şi mai bun. Dar de Hristos are cea mai mare nevoie, pentru că prin Hristos capătă valoare. Şi pâinea capătă valoare, şi cartea capătă valoare, şi capătă şi munca valoare, totul. Fără Hristos nimic nu poate avea valoare şi fericire pentru nimeni.
Dorim din toată inima ca, din Sfânta Evanghelie de astăzi, să ne rămână ca o învăţătură de cel mai mare preţ pentru fiecare dintre noi cuvântul acesta sfânt: că de Hristos avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dacă avem nevoie de prietenie, avem nevoie de hrană, avem nevoie de orice lucru de pe pământ pe care Dumnezeu a îngrijit să ni-l putem câştiga cu munca noastră cinstită, apoi cea mai mare nevoie avem, în mijlocul tuturor acestora, de Hristos. Pentru că El a spus: „Ce i-ar folosi unui om să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”. Şi, dacă într-adevăr, ca oameni pe pământ, avem datorii: să muncim cinstit, să fim oameni vrednici în toate privinţele în mijlocul familiei noastre, în mijlocul societăţii în care trăim, în mijlocul tuturor celorlalţi oameni printre care trăim, apoi la aceasta numai Hristos ne poate face să ajungem. Pentru că numai El ne-a învăţat pe noi să umblăm în toate privinţele vrednici şi cinstiţi. Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine; ba mai mult decât pe noi înşine. Pentru că adevărata dragoste este aceea care îşi dă viaţa pentru alţii, nu şi-o păstrează pentru sine.
În viaţa orbului, am spus că au fost trei momente: momentul dinainte de cunoaştere, momentul cunoaşterii şi momentul de după aceea. Aceasta a dovedit apoi că el L-a întâlnit pe Hristos: că, în viaţa lui de după aceea, el n-a mai fost cum a fost înainte. Aceasta va fi până în vecii vecilor dovada că noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu, că noi L-am întâlnit pe Hristos, că noi ne-am născut din nou: dacă după aceasta nu vom mai fi cum am fost. Noi trebuie să fim oameni noi, dacă L-am întâlnit pe Hristos. Trebuie să avem o altă purtare de cum aveam înainte de a-L cunoaşte pe El. Înainte ne iubeam pe noi, iubeam lumea, iubeam petrecerile destrăbălate, iubeam egoismul nostru şi poftele noastre şi nu voiam să ştim că chinuim pe altul, că păgubim pe altul, că nedreptăţim pe altul, că nefericim pe altul, [căutam ca] numai nouă să ne meargă bine, numai interesul nostru să fie satisfăcut. Aşa este omul lumesc. Aşa este cel care nu-i întors la Dumnezeu. Nu caută decât folosul său, pe orice cale.
Dar cel care s-a întors la Dumnezeu nu mai caută folosul său. Acela va deveni un om nou. Acela va fi în toate privinţele o dovadă sfântă că el L-a întâlnit pe Hristos şi a învăţat cum să se poarte de la Hristos. Se va purta pretutindeni într-un chip vrednic: de a fi iubit, de a fi primit, de a fi stimat. Oriunde el va căuta să fie corect, va căuta să fie cinstit, va căuta să umble în toate privinţele curat, va căuta să nu nedreptăţească niciodată pe nimeni, ci va căuta folosul altora, spre mântuirea celor mai mulţi. Acesta este cel credincios! Cum [nici] Hristos n-a căutat să-Şi placă Lui Însuşi şi să-Şi caute folosul Lui niciodată. Acest lucru i-a învăţat şi pe ucenicii Săi: să caute binele altora, să caute mângâierea altora, să caute ajutorarea altora, să caute mila şi fericirea altora.
Aceasta a adus în lume Biserica lui Hristos. Aceasta o aduce şi a lăsat-o în lume Evanghelia lui Hristos. Aceasta o aduc şi o lasă în lume oamenii lui Hristos. Acela care este cu adevărat un om credincios, acela va căuta să fie pildă în toate privinţele. Şi aceasta o va face nu numai de ochii lumii sau pentru reclama şi vorbirile oamenilor; ci pentru îndemnul conştiinţei sale, pentru că aşa îi porunceşte Duhul lui Hristos, Care este în el. Pentru că nu poate să fie altfel. Căci este scris: „Cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că Dumnezeu rămâne în el, sămânţa lui Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu rămân în el şi nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu. Nu poate păcătui! De ce cel credincios nu bea? Pentru că nu mai poate bea! Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-i mai permite acest lucru care este odios, este urât, este condamnabil, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. De ce nu mai poate vorbi porcos, de ce nu mai poate înşela pe nimeni, de ce nu mai poate să fure de la nimeni nimic, de ce nu poate fi necinstit? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să fie aşa. De ce în purtarea lui, în îmbrăcămintea lui, în cuvintele sale, în toate relaţiile lui cu ceilalţi oameni el este un om care mai degrabă se lasă pe sine şi ajută pe altul, mai degrabă se nedreptăţeşte pe sine şi face dreptate altuia, mai degrabă se înjoseşte pe sine şi ajută pe cel lipsit, decât să caute folosul său în paguba altuia? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să facă aşa. El este un om care are în el sămânţa din Dumnezeu. Şi această sămânţă din Dumnezeu, care este Cuvântul şi Duhul lui Hristos, aceasta îl face să fie un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om punctual, un om corect, un om respectuos, un om plin de bună-cuviinţă în toate privinţele.
Aşa ne-a învăţat pe noi Hristos şi aceasta ne porunceşte El! Dacă în¬tr adevăr suntem credincioşi, dacă într-adevăr mărturisim că suntem urmaşi ai lui Hristos, apoi aceasta trebuie să se vadă aşa în viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi.
Despre un orb am citit că un medic iscusit i-a dat cândva vederea printr-o operaţie reuşită. Ei bine, omul acesta, tot timpul vieţii lui după aceea, n-a făcut altceva, decât să alerge să-i caute pe la poduri, pe la şanţuri, pe la marginea drumurilor pe cei care erau orbi şi să-i ia, şi să-i ducă cu el la doctorul iscusit şi să-l roage: „Domnule doctor, dumneavoastră aveţi de la Dumnezeu darul acela de a reuşi în operaţiile gingaşe pe care le faceţi, să daţi vederea. Aveţi milă de aceşti nefericiţi orbi. Şi, cum mi-aţi dăruit mie vederea, prin harul lui Dumnezeu, ajutaţii şi pe ei”.
Odată a adunat vreo douăzeci de orbi şi, pentru că nu-i putea călăuzi pe toţi, i-a legat cu o lungă frânghie, de mână, pe fiecare şi la capătul frânghiei s-a aşezat el. Şi, în fruntea celor douăzeci de orbi, s-a dus la doctorul care i-a dat lui vederea şi a strigat, rugând5i starea sufletului cuiva. Când Hristos intră într-o casă, în casa aceasta a intrat o lumină. Altfel se vorbeşte, altfel se trăieşte, altfel de relaţii sunt între soţul şi soţia care Îl cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între părinţii şi copiii care-L cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între fraţii care-L cunosc pe Dumnezeu, decât până când nu-L cunoşteau pe Dumnezeu.
În viaţa orbului s-a făcut marea schimbare care l-a pus pe urmele Domnului Hristos, căutând pe Dumnezeu. Şi după aceea, toată viaţa lui, el a căutat să fie un slujitor al lui Dumnezeu şi un umblător pe urmele lui Iisus Hristos. Dacă acest lucru nu s-ar fi făcut în viaţa lui, el ar fi dovedit că nu s-a tămăduit, că el nu a căpătat lumină, că el este încă tot orb în păcatele sale. Dacă noi cu adevărat L-am aflat pe Hristos, dacă şi în viaţa noastră s-a făcut minunea luminii, minunea izbăvirii de întuneric, minunea vindecării ochilor noştri, acest lucru se va vedea din felul cum vom urma noi lui Hristos şi cum vom lăuda pe Dumnezeu.
Am dorit să stăruim foarte mult asupra momentului vindecării, pentru că aceasta este totul. Ce este [până] aici a fost înainte de Hristos; ce este înainte de El în viaţa noastră ştim: întuneric şi pierzare, pustiu şi gol. Dar dacă după aceea noi urmăm spre lumină, dacă după aceea noi mergem pe calea luminii, aceasta se va vedea din clipa vindecării noastre de [către] Hristos.
În viaţa creştinului trebuie să se întâmple, în viaţa fiecărui creştin, întâlnirea cu Hristos. Este adevărat că Taina Botezului este o naştere din nou în viaţa noastră. Că înainte, noi fiind nebotezaţi, fiind neuniţi cu Hristos, fiind încă în păcatul strămoşesc, suntem goi, suntem în întuneric, suntem pustii. Prin Taina Botezului, este adevărat că noi am fost împreunaţi cu Hristos şi ne-am lepădat de satana. Am căpătat îmbrăcămintea luminii, aşa cum primii oameni au fost îmbrăcaţi în lumină. Căci atunci când Dumnezeu a făcut lumina, El a îmbrăcat totul în lumină. În ziua întâi, lumina a fost întreagă. Dumnezeu a făcut lumina; a fost o seară şi a fost o dimineaţă: ziua întâi. În ziua a doua, lumina, pe care o trăsese Dumnezeu în El, [El] a făcut să izvorască iarăşi în afară şi atunci a făcut despărţirea uscatului de ape. Şi a fost iarăşi ordinea pe pământ. În ziua a treia a numit, la lumină, uscatul pământ şi întinderea apelor mări. Şi această denumire Dumnezeu a făcut-o în lumină, pentru că a văzut că lumina era bună. Dar în ziua a patra a făcut luminătorii: cel mare, de ziua şi cel mic, de noaptea. Soarele, luna şi stelele au fost făcute în ziua a patra, ca să arate şi să ne arate în vecii vecilor că lumina nu vine de la soare, de la lună şi de la stele, de la făpturile lui Dumnezeu, ci lumina vine de la El. Atunci a despărţit El lumina văzută de lumina cea nevăzută. Partea cea mai mică din lumină a pus-o, văzută, în luminătorii trupeşti şi partea cea mai mare a păstrat-o pentru Împărăţia Sa şi pentru împărăţia sufletească. Pentru ca prin ea să ne lumineze pe noi pe toţi.
În lumină a îmbrăcat El pe primii oameni. Lumina a fost veşmintele lor. Până când ei n-au căzut în păcat, ei erau îmbrăcaţi în lumină. Când au căzut în păcat, au căzut în neascultare, atunci lumina i-a părăsit şi ei s-au văzut goi. Ei s-au văzut goi, pentru că nu mai erau îmbrăcaţi în lumina în care erau îmbrăcaţi până atunci. Aşa suntem şi noi, îmbrăcaţi în lumină la Botez. Dar, după ce nu mai rămânem în îmbrăcămintea aceasta, ci ajungem să cunoaştem binele şi răul şi facem păcatul, noi, prin păcat, pierdem strălucirea îmbrăcămintei primite prin lumină la Botez şi ajungem iarăşi goi şi descoperiţi înaintea lui Dumnezeu.
Atunci trebuie să vină Taina Pocăinţei în viaţa noastră. Atunci trebuie să ne întâlnim noi cu Hristos. Atunci trebuie să-L cerem pe El să ne dăruiască iarăşi lumina: lumina ochilor noştri, lumina îmbrăcămintei noastre sufleteşti, prin care să putem ajunge iarăşi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi această taină este convertirea! Această taină este naşterea noastră cealaltă, din nou, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu-i de-ajuns să te naşti creştin. Trebuie să te faci creştin”. Pentru că şi Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Această naştere din nou este îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la Botez; îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la curăţia noastră. Această naştere din nou, această trebuinţă sfântă de luminare a noastră este ceea ce se întâmplă în viaţa noastră când Îl întâlnim acum pe Hristos. Când primim Cuvântul Lui în inimile noastre, când ne hotărâm pentru El şi când Lumina aceasta sfântă ne curăţă ochii, ne curăţă inima, ne curăţă viaţa şi ne face să devenim oameni noi.
De multe lucruri are nevoie omul pe pământ, dar cea mai mare nevoie o are de Hristos. Pe frontispiciul unei mare şcoli era scris: „Pâinea este necesară, cartea este necesară, dar Hristos este cel mai necesar”. Omul are nevoie de pâine, are nevoie de carte, dar are nevoia cea mai mare de Hristos. Căci fără Hristos, nici pâinea, nici cartea lui nu folosesc la prea mare lucru. Omenirea aceasta are nevoie de toate aceste lucruri: are nevoie de pâine, are nevoie de cunoştinţă, are nevoie de toate, pentru că cu toate se ajută la o viaţă şi mai bună, la un trai şi mai bun. Dar de Hristos are cea mai mare nevoie, pentru că prin Hristos capătă valoare. Şi pâinea capătă valoare, şi cartea capătă valoare, şi capătă şi munca valoare, totul. Fără Hristos nimic nu poate avea valoare şi fericire pentru nimeni.
Dorim din toată inima ca, din Sfânta Evanghelie de astăzi, să ne rămână ca o învăţătură de cel mai mare preţ pentru fiecare dintre noi cuvântul acesta sfânt: că de Hristos avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dacă avem nevoie de prietenie, avem nevoie de hrană, avem nevoie de orice lucru de pe pământ pe care Dumnezeu a îngrijit să ni-l putem câştiga cu munca noastră cinstită, apoi cea mai mare nevoie avem, în mijlocul tuturor acestora, de Hristos. Pentru că El a spus: „Ce i-ar folosi unui om să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”. Şi, dacă într-adevăr, ca oameni pe pământ, avem datorii: să muncim cinstit, să fim oameni vrednici în toate privinţele în mijlocul familiei noastre, în mijlocul societăţii în care trăim, în mijlocul tuturor celorlalţi oameni printre care trăim, apoi la aceasta numai Hristos ne poate face să ajungem. Pentru că numai El ne-a învăţat pe noi să umblăm în toate privinţele vrednici şi cinstiţi. Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine; ba mai mult decât pe noi înşine. Pentru că adevărata dragoste este aceea care îşi dă viaţa pentru alţii, nu şi-o păstrează pentru sine.
În viaţa orbului, am spus că au fost trei momente: momentul dinainte de cunoaştere, momentul cunoaşterii şi momentul de după aceea. Aceasta a dovedit apoi că el L-a întâlnit pe Hristos: că, în viaţa lui de după aceea, el n-a mai fost cum a fost înainte. Aceasta va fi până în vecii vecilor dovada că noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu, că noi L-am întâlnit pe Hristos, că noi ne-am născut din nou: dacă după aceasta nu vom mai fi cum am fost. Noi trebuie să fim oameni noi, dacă L-am întâlnit pe Hristos. Trebuie să avem o altă purtare de cum aveam înainte de a-L cunoaşte pe El. Înainte ne iubeam pe noi, iubeam lumea, iubeam petrecerile destrăbălate, iubeam egoismul nostru şi poftele noastre şi nu voiam să ştim că chinuim pe altul, că păgubim pe altul, că nedreptăţim pe altul, că nefericim pe altul, [căutam ca] numai nouă să ne meargă bine, numai interesul nostru să fie satisfăcut. Aşa este omul lumesc. Aşa este cel care nu-i întors la Dumnezeu. Nu caută decât folosul său, pe orice cale.
Dar cel care s-a întors la Dumnezeu nu mai caută folosul său. Acela va deveni un om nou. Acela va fi în toate privinţele o dovadă sfântă că el L-a întâlnit pe Hristos şi a învăţat cum să se poarte de la Hristos. Se va purta pretutindeni într-un chip vrednic: de a fi iubit, de a fi primit, de a fi stimat. Oriunde el va căuta să fie corect, va căuta să fie cinstit, va căuta să umble în toate privinţele curat, va căuta să nu nedreptăţească niciodată pe nimeni, ci va căuta folosul altora, spre mântuirea celor mai mulţi. Acesta este cel credincios! Cum [nici] Hristos n-a căutat să-Şi placă Lui Însuşi şi să-Şi caute folosul Lui niciodată. Acest lucru i-a învăţat şi pe ucenicii Săi: să caute binele altora, să caute mângâierea altora, să caute ajutorarea altora, să caute mila şi fericirea altora.
Aceasta a adus în lume Biserica lui Hristos. Aceasta o aduce şi a lăsat-o în lume Evanghelia lui Hristos. Aceasta o aduc şi o lasă în lume oamenii lui Hristos. Acela care este cu adevărat un om credincios, acela va căuta să fie pildă în toate privinţele. Şi aceasta o va face nu numai de ochii lumii sau pentru reclama şi vorbirile oamenilor; ci pentru îndemnul conştiinţei sale, pentru că aşa îi porunceşte Duhul lui Hristos, Care este în el. Pentru că nu poate să fie altfel. Căci este scris: „Cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că Dumnezeu rămâne în el, sămânţa lui Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu rămân în el şi nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu. Nu poate păcătui! De ce cel credincios nu bea? Pentru că nu mai poate bea! Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-i mai permite acest lucru care este odios, este urât, este condamnabil, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. De ce nu mai poate vorbi porcos, de ce nu mai poate înşela pe nimeni, de ce nu mai poate să fure de la nimeni nimic, de ce nu poate fi necinstit? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să fie aşa. De ce în purtarea lui, în îmbrăcămintea lui, în cuvintele sale, în toate relaţiile lui cu ceilalţi oameni el este un om care mai degrabă se lasă pe sine şi ajută pe altul, mai degrabă se nedreptăţeşte pe sine şi face dreptate altuia, mai degrabă se înjoseşte pe sine şi ajută pe cel lipsit, decât să caute folosul său în paguba altuia? Pentru că Duhul lui Dumnezeu, Care este în el, nu-l lasă să facă aşa. El este un om care are în el sămânţa din Dumnezeu. Şi această sămânţă din Dumnezeu, care este Cuvântul şi Duhul lui Hristos, aceasta îl face să fie un om nou, un om vrednic, un om destoinic, un om punctual, un om corect, un om respectuos, un om plin de bună-cuviinţă în toate privinţele.
Aşa ne-a învăţat pe noi Hristos şi aceasta ne porunceşte El! Dacă în¬tr adevăr suntem credincioşi, dacă într-adevăr mărturisim că suntem urmaşi ai lui Hristos, apoi aceasta trebuie să se vadă aşa în viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi.
Despre un orb am citit că un medic iscusit i-a dat cândva vederea printr-o operaţie reuşită. Ei bine, omul acesta, tot timpul vieţii lui după aceea, n-a făcut altceva, decât să alerge să-i caute pe la poduri, pe la şanţuri, pe la marginea drumurilor pe cei care erau orbi şi să-i ia, şi să-i ducă cu el la doctorul iscusit şi să-l roage: „Domnule doctor, dumneavoastră aveţi de la Dumnezeu darul acela de a reuşi în operaţiile gingaşe pe care le faceţi, să daţi vederea. Aveţi milă de aceşti nefericiţi orbi. Şi, cum mi-aţi dăruit mie vederea, prin harul lui Dumnezeu, ajutaţii şi pe ei”.
Odată a adunat vreo douăzeci de orbi şi, pentru că nu-i putea călăuzi pe toţi, i-a legat cu o lungă frânghie, de mână, pe fiecare şi la capătul frânghiei s-a aşezat el. Şi, în fruntea celor douăzeci de orbi, s-a dus la doctorul care i-a dat lui vederea şi a strigat, rugând5i starea sufletului cuiva. Când Hristos intră într-o casă, în casa aceasta a intrat o lumină. Altfel se vorbeşte, altfel se trăieşte, altfel de relaţii sunt între soţul şi soţia care Îl cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între părinţii şi copiii care-L cunosc pe Dumnezeu, altfel de relaţii sunt între fraţii care-L cunosc pe Dumnezeu, decât până când nu-L cunoşteau pe Dumnezeu.
În viaţa orbului s-a făcut marea schimbare care l-a pus pe urmele Domnului Hristos, căutând pe Dumnezeu. Şi după aceea, toată viaţa lui, el a căutat să fie un slujitor al lui Dumnezeu şi un umblător pe urmele lui Iisus Hristos. Dacă acest lucru nu s-ar fi făcut în viaţa lui, el ar fi dovedit că nu s-a tămăduit, că el nu a căpătat lumină, că el este încă tot orb în păcatele sale. Dacă noi cu adevărat L-am aflat pe Hristos, dacă şi în viaţa noastră s-a făcut minunea luminii, minunea izbăvirii de întuneric, minunea vindecării ochilor noştri, acest lucru se va vedea din felul cum vom urma noi lui Hristos şi cum vom lăuda pe Dumnezeu.
Am dorit să stăruim foarte mult asupra momentului vindecării, pentru că aceasta este totul. Ce este [până] aici a fost înainte de Hristos; ce este înainte de El în viaţa noastră ştim: întuneric şi pierzare, pustiu şi gol. Dar dacă după aceea noi urmăm spre lumină, dacă după aceea noi mergem pe calea luminii, aceasta se va vedea din clipa vindecării noastre de [către] Hristos.
În viaţa creştinului trebuie să se întâmple, în viaţa fiecărui creştin, întâlnirea cu Hristos. Este adevărat că Taina Botezului este o naştere din nou în viaţa noastră. Că înainte, noi fiind nebotezaţi, fiind neuniţi cu Hristos, fiind încă în păcatul strămoşesc, suntem goi, suntem în întuneric, suntem pustii. Prin Taina Botezului, este adevărat că noi am fost împreunaţi cu Hristos şi ne-am lepădat de satana. Am căpătat îmbrăcămintea luminii, aşa cum primii oameni au fost îmbrăcaţi în lumină. Căci atunci când Dumnezeu a făcut lumina, El a îmbrăcat totul în lumină. În ziua întâi, lumina a fost întreagă. Dumnezeu a făcut lumina; a fost o seară şi a fost o dimineaţă: ziua întâi. În ziua a doua, lumina, pe care o trăsese Dumnezeu în El, [El] a făcut să izvorască iarăşi în afară şi atunci a făcut despărţirea uscatului de ape. Şi a fost iarăşi ordinea pe pământ. În ziua a treia a numit, la lumină, uscatul pământ şi întinderea apelor mări. Şi această denumire Dumnezeu a făcut-o în lumină, pentru că a văzut că lumina era bună. Dar în ziua a patra a făcut luminătorii: cel mare, de ziua şi cel mic, de noaptea. Soarele, luna şi stelele au fost făcute în ziua a patra, ca să arate şi să ne arate în vecii vecilor că lumina nu vine de la soare, de la lună şi de la stele, de la făpturile lui Dumnezeu, ci lumina vine de la El. Atunci a despărţit El lumina văzută de lumina cea nevăzută. Partea cea mai mică din lumină a pus-o, văzută, în luminătorii trupeşti şi partea cea mai mare a păstrat-o pentru Împărăţia Sa şi pentru împărăţia sufletească. Pentru ca prin ea să ne lumineze pe noi pe toţi.
În lumină a îmbrăcat El pe primii oameni. Lumina a fost veşmintele lor. Până când ei n-au căzut în păcat, ei erau îmbrăcaţi în lumină. Când au căzut în păcat, au căzut în neascultare, atunci lumina i-a părăsit şi ei s-au văzut goi. Ei s-au văzut goi, pentru că nu mai erau îmbrăcaţi în lumina în care erau îmbrăcaţi până atunci. Aşa suntem şi noi, îmbrăcaţi în lumină la Botez. Dar, după ce nu mai rămânem în îmbrăcămintea aceasta, ci ajungem să cunoaştem binele şi răul şi facem păcatul, noi, prin păcat, pierdem strălucirea îmbrăcămintei primite prin lumină la Botez şi ajungem iarăşi goi şi descoperiţi înaintea lui Dumnezeu.
Atunci trebuie să vină Taina Pocăinţei în viaţa noastră. Atunci trebuie să ne întâlnim noi cu Hristos. Atunci trebuie să-L cerem pe El să ne dăruiască iarăşi lumina: lumina ochilor noştri, lumina îmbrăcămintei noastre sufleteşti, prin care să putem ajunge iarăşi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi această taină este convertirea! Această taină este naşterea noastră cealaltă, din nou, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu-i de-ajuns să te naşti creştin. Trebuie să te faci creştin”. Pentru că şi Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: „Dacă nu vă veţi naşte din nou, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Această naştere din nou este îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la Botez; îmbrăcarea noastră iarăşi în lumina pe care am pierdut-o de la curăţia noastră. Această naştere din nou, această trebuinţă sfântă de luminare a noastră este ceea ce se întâmplă în viaţa noastră când Îl întâlnim acum pe Hristos. Când primim Cuvântul Lui în inimile noastre, când ne hotărâm pentru El şi când Lumina aceasta sfântă ne curăţă ochii, ne curăţă inima, ne curăţă viaţa şi ne face să devenim oameni noi.
De multe lucruri are nevoie omul pe pământ, dar cea mai mare nevoie o are de Hristos. Pe frontispiciul unei mare şcoli era scris: „Pâinea este necesară, cartea este necesară, dar Hristos este cel mai necesar”. Omul are nevoie de pâine, are nevoie de carte, dar are nevoia cea mai mare de Hristos. Căci fără Hristos, nici pâinea, nici cartea lui nu folosesc la prea mare lucru. Omenirea aceasta are nevoie de toate aceste lucruri: are nevoie de pâine, are nevoie de cunoştinţă, are nevoie de toate, pentru că cu toate se ajută la o viaţă şi mai bună, la un trai şi mai bun. Dar de Hristos are cea mai mare nevoie, pentru că prin Hristos capătă valoare. Şi pâinea capătă valoare, şi cartea capătă valoare, şi capătă şi munca valoare, totul. Fără Hristos nimic nu poate avea valoare şi fericire pentru nimeni.
Dorim din toată inima ca, din Sfânta Evanghelie de astăzi, să ne rămână ca o învăţătură de cel mai mare preţ pentru fiecare dintre noi cuvântul acesta sfânt: că de Hristos avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dacă avem nevoie de prietenie, avem nevoie de hrană, avem nevoie de orice lucru de pe pământ pe care Dumnezeu a îngrijit să ni-l putem câştiga cu munca noastră cinstită, apoi cea mai mare nevoie avem, în mijlocul tuturor acestora, de Hristos. Pentru că El a spus: „Ce i-ar folosi unui om să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”. Şi, dacă într-adevăr, ca oameni pe pământ, avem datorii: să muncim cinstit, să fim oameni vrednici în toate privinţele în mijlocul familiei noastre, în mijlocul societăţii în care trăim, în mijlocul tuturor celorlalţi oameni printre care trăim, apoi la aceasta numai Hristos ne poate face să ajungem. Pentru că numai El ne-a învăţat pe noi să umblăm în toate privinţele vrednici şi cinstiţi. Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine; ba mai mult decât pe noi înşine. Pentru că adevărata dragoste este aceea care îşi dă viaţa pentru alţii, nu şi-o păstrează pentru sine.
În viaţa orbului, am spus că au fost trei momente: momentul dinainte de cunoaştere, momentul cunoaşterii şi momentul de după aceea. Aceasta a dovedit apoi că el L-a întâlnit pe Hristos: că, în viaţa lui de după aceea, el n-a mai fost cum a fost înainte. Aceasta va fi până în vecii vecilor dovada că noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu, că noi L-am întâlnit pe Hristos, că noi ne-am născut din nou: dacă după aceasta nu vom mai fi cum am fost. Noi trebuie să fim oameni noi, dacă L-am întâlnit pe Hristos. Trebuie să avem o altă purtare de cum aveam înainte de a-L cunoaşte pe El. Înainte ne iubeam pe noi, iubeam lumea, iubeam petrecerile destrăbălate, iubeam egoismul nostru şi poftele noastre şi nu voiam să ştim că chinuim pe altul, că păgubim pe altul, că nedreptăţim pe altul, că nefericim pe altul, [căutam ca] numai nouă să ne meargă bine, numai interesul nostru să fie satisfăcut. Aşa este omul lumesc. Aşa este cel care nu-i întors la Dumnezeu. Nu caută decât folosul său, pe orice cale.
Dar cel care s-a întors la Dumnezeu nu mai caută folosul său. Acela va deveni un om nou. Acela va fi în toate privinţele o dovadă sfântă că el L-a întâlnit pe Hristos şi a învăţat cum să se poarte de la Hristos. Se va purta pretutindeni într-un chip vrednic: de a fi iubit, de a fi primit, de a fi stimat. Oriunde el va căuta să fie corect, va căuta să fie cinstit, va căuta să umble în toate privinţele curat, va căuta să nu nedreptăţească niciodată pe nimeni, ci va căuta folosul altora, spre mântuirea celor mai mulţi. Acesta este cel credincios! Cum [nici] Hristos n-a căutat să-Şi placă Lui Însuşi şi să-Şi caute folosul Lui niciodată. Acest lucru i-a învăţat şi pe ucenicii Săi: să caute binele altora, să caute mângâierea altora, să caute ajutorarea altora, să caute mila şi fericirea altora.
Aceasta a adus în lume Biserica lui Hristos. Aceasta o aduce şi a lăsat-o în lume Evanghelia lui Hristos. Aceasta o aduc şi o lasă în lume oamenii lui Hristos. Acela care este cu adevărat un om credincios, acela va căuta să fie pildă în toate privinţele. Şi aceasta o va face nu numai de ochii lumii sau pentru reclama şi vorbirile oamenilor; ci pentru îndemnul conştiinţei sale, pentru că aşa îi porunceşte Duhul lui Hristos, Care este în el. Pentru că nu poate să fie altfel. Căci este scris: „Cel n