„Scris este: «Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt»” (I Petru 1, 16).
Pentru toți cei care au citit cu atenție Biblia, este ușor de remarcat că sfințenia este un concept, o realitate care revine foarte des pe paginile acesteia. Și în Biserică auzim destul de des vorbindu-se despre sfințenie. Totuși, pentru cei mai mulți oameni, chiar credincioși, are un înțeles cam vag. Mai ales pentru noi, ostașii, a înțelege foarte clar ce este sfințenia este foarte important, în primul rând pentru că ea este o condiție a mântuirii: „Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14). Apoi este important deoarece, dacă înțelegi ce este sfințenia, înțelegi și de ce trebuie să existe Oastea Domnului, putând să explici și altora acest lucru. De ce mulți oameni nu înțeleg Oastea Domnului chiar dacă nu sunt rău intenționați? Pentru că nu înțeleg și probabil nici nu își pun problema sfințeniei.
Firește că, pentru a înțelege ce este sfințenia, am putea să ne folosim, pe lângă Biblie, de literatura Oastei, care abundă în meditații ce au ca subiect sfințenia, îndemnând la dobândirea și păstrarea acestei stări. Dar pentru a dovedi că învățătura despre sfințenie – așa cum este înțeleasă și trăită de mentorii Oastei Domnului – este o învățătură a Bisericii, măcar că este puțin sau nu este deloc avută în vedere astăzi, aș vrea să citez dintr-o lucrare de teologie academică. Este vorba de cartea Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, teza de doctorat a părintelui Petre Semen, de mulți ani profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, considerat o autoritate în studiile privind Vechiul Testament, bun cunoscător, între altele, al limbii ebraice și al realităților istorice din timpurile biblice.
Iată doar câteva citate din această carte, tipărită în anul 1993, la „Trinitas”, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei:
Înțelesul fundamental al termenului de ”sfânt” este, deci, acela de a arăta că cineva sau ceva este separat de lume și consacrat lui Dumnezeu. O altă semnificație, pe lângă aceea de „a sfinți” sau „a consacra”, mai este și aceea care implică ideea de deosebire, de distincție, de detașare, de rezervare pentru cineva sau ceva. (p. 17)
Verbul (qadhaș) la hifil (hiqdiș) exprimă acțiunea de a separa, a consacra ceva lui Dumnezeu, fie obiect, oraș, sau persoană, adică a-l destina să fie sfânt, de această punere de o parte sau separare depinzând caracterul sfânt al obiectului (p. 18).
Pentru a se întâlni cu poporul Său, Iahve cerea acestuia să se sfințească, adică să se purifice, întrucât numai în această stare de curățenie El putea să-i împărtășească sfințenia Sa, care nu are nimic compatibil cu necurăția (p. 20).
Termenul „qadhoș” atribuit lui Iahve se folosește, în Vechiul Testament, pentru a exprima pe de o parte identitatea lui Dumnezeu cu Sine Însuși, iar pe de altă parte deosebirea covârșitoare dintre El și celelalte făpturi. Prin el se redă cel mai specific atribut al lui Dumnezeu, acea calitate ființială a dumnezeirii care se manifestă și în lume, devenind astfel și o calitate participată a oamenilor ( p. 23).
Multiplele mențiuni ale noțiunii de „sfânt” stau în strânsă legătură cu împlinirea poruncilor divine de către poporul lui Israel ales dintre celelalte neamuri ca să ducă o viață curată și să slujească adevăratului Dumnezeu (p. 25).
Sfințenia lui Dumnezeu cere din partea omului atât purificarea de patimi, cât și aspirația din toate puterile sale către starea de sfințenie pe care a avut-o când era în comuniune cu El. (p. 31).
Ebraicul „qadhoș”, așa cum s-a mai arătat, implică ideea de despărțire și el semnifică o separație nu numai de profan, ci mai ales de păcat. (p. 57)
Firește că, pentru înțelegerea în profunzime a acestui concept biblic important: sfințenia, ar trebui citat mult mai mult; dar, deoarece articolul de față nu este o recenzie, ci doar o scurtă meditație pe marginea acestei teme majore, mă limitez la acestea, îndemnându-i pe cei care au posibilitate și timp la lecturarea în întregime a acestei cărți.
Firește că sfințenia este un obiectiv fundamental nu numai în Vechiul Testament. Ea ne privește direct și pe noi, credincioșii de după venirea lui Mesia: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră” (I Tes. 4, 3); „Având deci aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica de Dumnezeu” (II Cor 7, 1).
Cred că orice om sincer, după citirea acestor citate, nu poate să nu își dea seama de ce Oastea Domnului trebuie să existe. Ba mai mult, așa cum sugeram încă din titlul acestui articol, aceasta este şi justificarea existenței, și finalitatea Oastei Domnului. Lucrarea Oastei are ca scop final sfințirea membrilor săi. Dacă ea renunță la acest obiectiv, existența ei nu mai are sens, transformându-se dintr-o lucrare duhovnicească într-o înjghebare omenească – și atunci, pe drept cuvânt, oamenii din exterior sau poate chiar ostașii nu mai înțeleg de ce există. Dacă renunțăm la idealul sfințeniei, de fapt, ne negăm pe noi înșine.
Tocmai de aceea, una din temele majore ale operei fratelui Traian Dorz este, cred, tocmai sfințenia, subiect care revine aproape pe fiecare pagină a operelor sale. Într-un anumit sens, cred că l-am putea numi pe fratele Traian apostolul sfințeniei. Deschideți la întâmplare una dintre cărțile lui și aproape sigur veți găsi pe acea pagină un îndemn la sfințenie. Poate în lumina acestor citate vom înțelege mai bine și de ce Părintele Iosif a tras cu atâta putere linia de demarcație între bine și rău, între întuneric și lumină, între adevărații creștini și lume.
De asemenea, cred că vom înțelege mai bine care trebuie să fie prioritățile vieții, dar și ale activității noastre. Din păcate, se pare că mulți dintre frați am uitat ce înseamnă sfințenia și am adoptat arhicunoscutul și comodul „merge și așa”. Dar oare chiar merge?
Ștefan Postică