„Simon Petru le-a zis: «Mă duc să prind peşte». «Mergem şi noi cu tine», i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea.“ (Ioan 21, 3)

Oricât de grea ar fi durerea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul nu este singur. Oricât de apăsătoare ar fi durerea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul porneşte la muncă.
Munca şi prietenia ne sunt totdeauna de un folos fericit. Dar în necazurile cele grele ale vieţii, în stările cele mai apăsătoare pentru fiinţele noastre, însoţirea celor dragi şi alergarea după pâinea vieţii ne sunt de cel mai mare ajutor.
Acelea sunt de fapt stările când nici n-am mai putea fără fraţii noştri şi fără munca noastră. Căci dacă sunt într-adevăr împrejurări în care simţim adânc nevoia de singurătate şi de odihnă, tot aşa, sunt împrejurări şi mai multe în care nu putem fără părtăşie şi fără muncă.

Singurătatea şi odihna ne dau mijlocul şi starea meditaţiei şi a contemplării, a rugăciunii şi a interiorizării, spre a ne putea adânci şi înălţa sufletul. Spre a putea primi şi înţelege tainele şi adevărurile deosebite. Spre a ajunge la o stare tot mai înaltă, mai serioasă, mai temeinică în Hristos. De acestea avem nevoie şi pentru noi, dar mai ales pentru alţii.
Dar numai părtăşia şi munca ne dau căldura şi ajutorul curajului şi încrederii, speranţei şi năzuinţei, spre a ne birui mâhnirea, spre a ne reface sufletul, spre a răzbi mai departe, spre atingerea a tot ce am descoperit prin adevăr şi prin rugăciune în singurătate şi în odihnă.

Când te afli în stări de apăsare sufletească, nu zăcea în mâhnire şi nelucrare; spune-ţi hotărât, ca Sfântul Petru: Mă duc să prind peşte! Du-te să prinzi „peşti“ pentru Domnul! Du-te să cauţi suflete care zac în apele tulburi ale păcatului. Du-te să afli şi să scoţi aceste suflete din marea păcatelor, ca să le poţi odată preda lui Hristos ca pe un rod al ostenelilor tale. Ca o dovadă că durerea ta nu te-a înfrânt. Ca o pradă luată tocmai suferinţelor tale dintr-o luptă şi dintr-un loc al amărăciunii.
Du-te şi fă ca Sfântul Pavel! Vei avea astfel un rod tot aşa de binecuvântat ca aceşti minunaţi pescari de oameni (Filim. 10, 11; I Cor. 4, 15; Gal. 4, 19).

Când aveţi în mijlocul vostru un „pescar“ minunat şi hotărât, nu-l lăsaţi niciodată să meargă singur.
Soţii lui Petru au zis: Mergem şi noi împreună cu tine!
Astfel nu numai că, împreună, mergerea lor a fost mai plăcută şi munca le-a fost mai uşoară, dar şi binecuvântarea a fost nespus mai mare.
Dacă n-ar fi mers cu fratele lor mai hotărât şi mai ales, n-ar fi văzut minunea pe care au văzut-o şi nu s-ar fi împărtăşit din marile binecuvântări dăruite acolo de Domnul Iisus.
Iată ce plăcut şi dulce este să locuiască fraţii împreună – spune cuvântul sfântului psalm al bucuriei (Ps. 133, 1). Acolo untdelemnul de preţ, adică revărsarea Duhului Sfânt, este turnat peste cap şi se pogoară apoi peste tot trupul frăţietăţii scumpe. Peste fraţii mai mari întâi, apoi peste toţi.
Acolo binecuvântările cereşti se lasă ca o rouă fericită întâi peste munţi, apoi şi peste toate văile. Adică peste fraţii dintâi, apoi şi peste ceilalţi. Întâi celor mai înalţi duhovniceşte în faţa Domnului, apoi, prin ei, şi tuturor celorlalţi, cum pâinile în pustie: întâi ucenicilor, apoi, prin ei, mulţimilor.

Dar parcă şi mai plăcut este să lucrezi cu fraţii împreună. Atunci bucuria părtăşiei sfinte alungă orice nori ai mâhnirilor, înseninând fericit cerul inimii tuturor. Atunci hrana binecuvântată primită prin grija Domnului îi îndestulează pe toţi. Atunci la masa îmbelşugărilor duhovniceşti ospătează toţi împreună cu Hristos. Preţuiţi întotdeauna şi însoţiţi-i pe sfinţii pescari ai lui Hristos, ca să aveţi nu numai un spor sfânt, nu numai un rod bogat în muncă, ci şi un prânz împărătesc la sfârşit.

Sunt uneori nopţi grele, adică vremuri de mari strâmtorări şi apăsări duhovniceşti. Atunci trudeşti din răsputeri şi nu prinzi nimic. Arunci mreajă după mreajă şi nu tragi nici un peşte.
Atunci apăsării sufleteşti i se adaugă şi lipsurile trupeşti. La durerile de un fel, vin durerile de alt fel. La nenorocirile tale se adaugă şi nenorocirile acelora pe care îi iubeşti.
Nimic nu poate zdrobi sufletul, nimici pacea, împovăra inima şi frământa conştiinţa unui om ca astfel de stări când şi trupul, şi sufletul sunt flămânde şi chinuite.
Dumnezeul nostru Bun şi Puternic, Care este cu ai Săi totdeauna, dar mai ales în cele mai grele stări, nu-i lasă fără mângâierea şi ajutorul Său niciodată pe ai Lui.
Ce duioasă şi dulce este grija cu care se arată dragostea lui Iisus faţă de preaiubiţii Săi ucenici când aceştia şi întristaţi, şi flămânzi, şi obosiţi, şi singuri, se zbăteau în cele mai grele stări sufleteşti!
El, Preaiubitul nostru Mântuitor, Care a suferit toate acele grele stări mai înaintea noastră, a fost ispitit de toate acestea şi le cunoaşte bine. De aceea este totdeauna gata să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi – şi să-i scape (Evr. 2, 18).

O, fraţii mei, ridicaţi-vă în astfel de nopţi ochii spre Ţărm!
Hristos va apărea sigur!
Şi atunci totul se va schimba dintr-o dată în strălucire, bucurie şi belşug.

Slavă veşnică Ţie, Scumpul nostru Păstor, dulcele nostru Purtător de grijă, puternicul nostru Izbăvitor, Iisuse, Doamne Iisuse!
Îţi mulţumim pentru scumpele Tale făgăduinţe şi pentru binecuvântatele lor împliniri faţă de toţi ai Tăi.
Te rugăm, ajută-ne în ceasul greu al singurătăţii, al foamei şi al oboselii să nu deznădăjduim.
Umple-ne atunci inima de încredinţarea că Tu trebuie să Te arăţi neapărat, ca să ne izbăveşti cu bucurie din toate.
Fă-ne să fim siguri că cele mai grele nopţi vor sfârşi în cea mai dulce lumină. Şi că după fiecare flămânzire pentru Tine, vom cunoaşte o masă îndestulată, întinsă nouă de Tine Însuţi.
O, ce fericit se va sfârşi curând noaptea noastă de acum!
Slavă veşnică Ţie, Iisuse Doamne, Soarele şi dragostea noastă fericită şi izbăvitoare!
Amin.

Traian Dorz, Hristos – slava noastră