TESTAMENTUL DOMNULUI ŞI AL PĂRINTELUI IOSIF

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

…Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif. Dacă aţi citit în Istoria Oastei, vă aduceţi aminte – am scris atunci. Noi am văzut că se pregătea pentru plecarea la Domnul. Era aşa de slăbuţ, că dacă avea ceva peste treizeci de kilograme. Rămăsese numai piele şi os. Şi el fusese un om mic de statură, că toată viaţa, din copilărie, avusese parte de suferinţă. Acum era slăbit de tot. Cele două boli care roseseră în făptura lui cea slabă, cum spunea el adesea, se apropiau de capătul lucrului lor.
Eram atunci cu fratele Marini şi cu Titus, fiul Părintelui, acolo. Ne-am hotărât noi trei, pentru noaptea aceea, să nu dormim nici unul şi să stăm lângă el pe rând. Eu am zis: „Stau eu prima dată”. S-a culcat Titus acolo la intrare, în camera Părintelui, într-un fel de antreu. S-a culcat fratele Marini în camera noastră, din stânga [camerei] Părintelui Iosif. La trecerea de afară prin camera Părintelui, era un paravan de pânză, ca să fie acoperit patul în care era el, un pat simplu, cu două noptiere. Şi era un scaun în care m-am aşezat şi am început să vorbesc cu el. Doream să vorbească cât mai mult şi totuşi doream să nu vorbească. Făcea aşa mare efort şi [rostea] aşa de greu orice cuvânt… Mi-a spus atunci nişte lucruri pe care n-am să le uit niciodată. Despre misiunea lui cea mare şi sfântă care se apropie de sfârşit. Despre Lucrarea Oastei, care a fost solul lui Dumnezeu trimis în ţara noastră şi în Biserica, şi-n credinţa noastră, pentru mântuirea poporului nostru. Despre suferinţele prin care a trebuit să treacă el pentru ca acest Cuvântul al lui Dumnezeu să poată fi mărturisit în mijlocul poporului nostru neştiutor şi străin de Dumnezeu şi de Evanghelie. Despre preţul de suferinţă care se cere totdeauna acelora care sunt trimişi să mărturisească Adevărul în mijlocul unui popor străin de adevăr. Şi el ne-a lăsat nouă parcă acel testament pe care Mântuitorul îl lăsa în seara Cinei, prin rugăciunea din Ioan capitolul 17, ucenicilor Săi. Domnul Iisus Se adresa Tatălui şi spune: „Tată, Eu vin din lume… dar ei rămân în lume… Păzeşte-i de cel rău. Păzeşte-i uniţi, păzeşte în mijlocul lor dragostea şi unitatea, care sunt puterea şi biruinţa lor. Păzeşte-i, Tată Sfânt, pentru că cel rău va căuta să le facă rău; pentru că şi oamenii vor căuta să le facă rău; pentru că şi lumea va căuta să le facă rău; pentru că din mijlocul lor se vor ridica unii care vor căuta să le facă rău. Păzeşte-i Tu. Singur Tu poţi să-i păzeşti. Nimeni altcineva… Ei înşişi nu se pot păzi, că Eu i-am trimis ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Şi ce armă are mielul faţă de lup? Răbdarea, lacrimile şi rugăciunea către păstor. Îl scapă păstorul, el trăieşte. Îl lasă păstorul, el e pierdut. „Păzeşte în Numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat Tu”.
Şi Părintele Iosif, după ce mi-a spus o mulţime de lucruri, a zis: „Eu mă duc. Cu mine au terminat. Nici n-o să-mi mai poată face nimic. Dar voi veţi rămâne. Şi voi va trebui să suferiţi ce-am suferit eu; poate şi mai mult. Să vă rugaţi şi să rămâneţi neclintiţi, alipiţi de adevăr. Ţineţi învăţătura pe care aţi primit-o, pentru că ştiţi de la cine aţi primit-o. Dumnezeu ne-a dat învăţătura aceasta şi credinţa aceasta s-o ţinem până la sfârşit. Câtă vreme voi veţi fi uniţi, nimeni nu vă va putea face nici un rău, pentru că puterea lui Dumnezeu va fi cu voi şi vă va ocroti. Dar – după cum poporul acesta la care a fost trimisă Lucrarea s-a lepădat de această Lucrare prin mai marii lui şi Biserica noastră, la care a fost trimisă Lucrarea aceasta a Oastei, s-a lepădat de ea prin mai marii ei – va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste. Şi atunci va fi rău…”.
A fost o profeţie plină de adevăr, pe care, iată, am început s-o trăim şi noi înşine astăzi. Părintele însă a zis: „Cine va răbda până la sfârşit, cine va fi statornic până la capăt, acela va fi mântuit”. Cine a început bine şi va sfârşi rău, acela în zadar a început bine, dacă a sfârşit rău. Cine a fost credincios o vreme, o jumătate de vreme, două vremi sau zece vremi şi n-a fost credincios până la sfârşit, în zadar a fost credincios. Pentru că dacă sfârşitu-i rău, în zadar a fost un început bun. „Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Şi voi căutaţi să fiţi credincioşi până la sfârşit, oricine se va clătina şi oricine va părăsi Lucrarea.
Mântuitorul, în Evanghelia de astăzi, parcă această profeţie o face ucenicilor Săi, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lor. El îi leagă pe ucenici de Dumnezeu şi pe Tatăl Îl leagă de ei. Pe Tatăl Îl pune în faţa lor şi pe ei îi pune în faţa Tatălui: „Să ştiţi că voi nu sunteţi singuri. Că oriunde veţi fi, voi veţi fi în faţa lui Dumnezeu, în faţa Tatălui”. S-a spus în Cuvântul Său: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea care este gata să se arate”. „Să ştiţi că oriunde sunteţi, voi nu sunteţi numai în faţa lui Dumnezeu, ci sunteţi şi sub puterea lui Dumnezeu. Legământul pe care l-aţi făcut voi cu Dumnezeu, băgaţi de seamă să fie tot aşa de sfânt ca acela pe care l-a făcut Dumnezeu cu voi. Dumnezeu a făcut cu voi un legământ prin jertfă, prin Jertfa Mea”.
Şi Părintele nostru Iosif a spus: „Dumnezeu a făcut cu Lucrarea Oastei un legământ nu numai prin Jertfa lui Iisus, ci şi prin jertfa mea, care m-am topit pe altarul acestei Lucrări pentru ca ea să crească, să se întărească şi să rămână biruitoare în felul şi în legământul, şi în învăţătura, şi în credinţa în care a zidit-o Dumnezeu şi Duhul Sfânt o dată pentru totdeauna, la începutul ei”.
Ştie Domnul câtă vreme vom mai fi pe pământ şi ne vom mai putea întâlni unii cu alţii. Ştie Domnul câte cuvinte v-am spus şi le-aţi uitat şi câte cuvinte am vrut să nu se uite niciodată. Dacă au fost cuvinte care, într-adevăr, am dorit să nu se uite niciodată, acestea sunt cuvintele pe care le-aţi auzit acuma, pentru că şi Domnul le-a spus ucenicilor Săi, pentru că şi Părintele Iosif ni le-a spus nouă în seara când s-a despărţit de noi până la venirea Domnului Iisus. Ţineţi cu statornicie legământul pe care l-aţi făcut în Lucrarea în care ne-am născut. Ştim că în Cuvântul lui Dumnezeu este scris că: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele. Că oamenii vor fi neascultători, răi, îndărătnici, obraznici, neascultători de părinţi, neiubitori de Dumnezeu… Că din mijlocul nostru se vor ridica oameni răi şi stricaţi care vor învăţa lucruri stricăcioase pe ucenici, ca să-i atragă de partea lor”. Şi el ne-a spus: „Cercetaţi duhurile, că nu toate sunt de la Dumnezeu”. Nu oricine vine în Numele Domnului este şi ucenicul Domnului. Mântuitorul a spus: „Vor veni în Numele Meu şi vor înşela. Băgaţi de seamă să nu vă înşele şi pe voi! După faptele lor, după roadele lor îi veţi cunoaşte”. Nu după vorbele lor. După vorbe nu poţi cunoaşte, cum nu poţi cunoaşte după frunze niciodată ce fel de pom este, decât după rodul lui. După frunze, poţi să crezi că-i un păr bun, dar după roadele lui este un păr pădureţ, un măr acru, ceva care-ţi strepezeşte dinţii şi-ţi înveninează sufletul. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”, spune Cuvântul Domnului. Uitaţi-vă la cei care vin la noi şi aduc dezbinări şi tulburare şi în această Lucrare…
Pe vremea când eram cu Părintele Iosif în Sibiu, era o adunare de peste două sute de suflete. Şi în toate satele din jurul Sibiului erau adunări binecuvântate: în Cristian, în Orlat, în Gura Râului, în Răşinari, în Sălişte, în Sibiel, în Poiana Sibiului, în Jina, în toate aceste sate. Şi fraţii din Sibiu, şi fraţii din jurul Sibiului se întâlneau în fiecare duminică; şi erau acolo ca o ghirlandă de flori scumpe şi mărgăritare, în jurul Sibiului, adunările. Îndată ce s-a ivit duhul străin al neascultării, al răstălmăcirii credinţei şi Bibliei, când au început unii să vorbească: „Da’ ce Maica Domnului… ce Cruce… ce icoane, ce Împărtăşanie, ce Biserică…”, şi au propovăduit nu lupta contra păcatului, ci contra lucrurilor sfinte, au început să se nimicească toate frumoasele adunări pentru care se vărsaseră mii de lacrimi şi se făcuseră atâtea osteneli şi jertfe… Dumneavoastră ştiţi cât de multă muncă costă aducerea unui singur suflet la Dumnezeu. Dacă aţi iubit pe Domnul şi dacă aţi lucrat pentru aducerea sufletelor la Dumnezeu, ştiţi cât de multă alergare şi osteneală trebuie pentru ca să fie adus la Dumnezeu un singur suflet. Şi acei care au adus la Dumnezeu atâtea suflete câtă jertfă şi osteneală, şi lacrimi, şi rugăciune, şi muncă a trebuit să pună… Pentru ca, după aceea, să vină cei care n au pus nici o lacrimă şi nici o osteneală pentru aducerea acestor suflete la Dumnezeu, să meargă cu tot felul de învăţături stricate şi dezbinătoare, şi tulburătoare şi să nimicească rând pe rând nu numai suflete şi familii, ci adunări întregi…
Astăzi, în jurul Sibiului, nici o adunare a Oastei Domnului nu mai există. La Sibiu, la Avrig (unde nouă sute de suflete se adunau o dată), nu mai este nici un suflet credincios. Sunt baptişti, sunt penticostali, sunt milenişti, sunt iehovişti, sunt orice; dar nu mai este nici un ostaş din Oastea Domnului. Duhurile vrăjmaşe atât au vrut: să nimicească Lucrarea Domnului. Că după ce i-au nimicit şi s-au dus în lume, şi au început să păcătuiască, nu s-a mai dus nici un sibian pe la ei. Nici nu se mai duc. Ei s-au dus până (…).
(…) şi cărora li se spune că-s proorociţe şi că-s prooroci; că vorbesc în felurite limbi. Acestea nu sunt duhurile Domnului. Acestea nu-s vorbiri în limbile Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu vorbeşte fără rost şi fără înţeles, cuvinte pe care nimeni nu le pricepe şi pe care nu le poate explica. Duhul Sfânt dădea apostolilor, în Ziua Cincizecimii, cuvinte clare, pentru că este scris: „Toţi cei care îi auzeau ziceau: «Iată, cum putem noi să auzim în limbile noastre, fiecare în limba în care ne-am născut, vestindu-ni-se lucrurile minunate ale lui Dumnezeu?»”. Deci era o vorbire clară, vorbirea despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Şi toţi cei care auzeau înţelegeau în limba lor aceste lucruri. Aşa e limba Duhului Sfânt: înţeleasă şi simţită clar. Era în timpul vorbirii vorbirea în limbi. Pentru că era nevoie pentru acel popor mult, din felurite limbi, adunat acolo.
Dar aceştia capătă nu în timpul vorbirii, ci în timpul rugăciunii, câteva cuvinte fără rost. Nu e vorbire. E o stricare a rugăciunii! Despre acest lucru nu se spune nicăieri în Biblie că l-au avut ucenicii Domnului. Nu în timpul rugăciunii sunt aceste cuvinte fără rost, spuse în alte limbi. În Biblie, la oamenii lui Dumnezeu, era în timpul vorbirii vorbirea în felurite limbi, pentru că era nevoie ca aceia care nu cunoşteau limba lor să audă lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Dar – după cum în vechime, când Tatăl începuse lucrarea mântuirii şi Fiul şi Duhul Sfânt lucrau prin Tatăl, diavolul însuşi s-a opus lucrării lui Dumnezeu în Eden, căutând să nimicească credinţa oamenilor, [şi cum] după venirea Domnului Iisus, când Tatăl şi Duhul lucrau prin Fiul, antihristul, duhul împotrivitor lui Hristos, a căutat să strice lucrarea Domnului – şi acum, când Tatăl şi Fiul lucrează prin Duhul, la venirea Duhului Sfânt, când se face ultima lucrarea a Sfintei Treimi, acum duhul răutăţii, duhul falselor încredinţări, duhul falselor credinţe, lucrează paralel cu Duhul Sfânt în mijlocul Bisericii lui Dumnezeu, ca să-i îndepărteze pe oameni de calea cea sănătoasă şi de lucrarea cea sănătoasă şi mântuitoare pe care a adus-o Duhul Sfânt.
Să fim cu foarte multă băgare de seamă. Este scris: „Că din pricină că n-au primit dragostea adevărului…” – dragostea adevărului… adică unitatea cu învăţătura cea sănătoasă –, „Dumnezeu le trimite celor neascultători lucrări de rătăcire, să creadă o minciună. Pentru ca toţi cei care n-au primit adevărul să fie osândiţi”. Lucrarea sănătoasă a credinţei, Dumnezeu a trimis-o poporului nostru. Lucrarea mântuirii ni s-a dat limpede şi clară. Nu există nicăieri o astfel de Lucrare prin care nu numai Cuvântul (mărturisirea cea frumoasă, învăţătura cea dreaptă şi ziditoare), ci şi Duhul, cu roadele Lui, lucrează, împreună, spre încredinţarea noastră că ceea ce ni s-a propovăduit nouă este după voia lui Dumnezeu.
Dar acum, dacă fraţi ai noştri şi surori ale noastre – care odată au primit încredinţarea Duhului Sfânt, învăţătura aceasta frumoasă în care au pus legământul –, din cauza neascultării lor de învăţătură şi din cauza nesupunerii lor faţă de fraţi au păcătuit împotriva Duhului Sfânt, Dumnezeu le trimite atunci lucrări de astea… Le trimite pe Ciupei, trimite pe Veronica, trimite pe Amalia, trimite pe Moldoveanu, trimite pe Magdici, trimite pe… nu vi-i mai spun pe toţi, că… vin destui şi, după roadele lor, îi puteţi uşor cunoaşte. Trimite pe astfel de oameni care toţi vin în numele Hristos; şi fiecare are un „hristos” al lui, dar nu-i Hristosul adevărat.
„Vor veni mulţi hristoşi mincinoşi”, spune. Hristoşi! În numele Domnului. Noi nu vorbim nici de hristosul penticostal, nici de cel baptist, nici de cel… Aceştia sunt nişte „hristoşi” din afară; n-avem nimic cu ei. Vorbim de „hristosul” lui Pop Şandor, de al lui Moldoveanu, de al lui Ciupei, care vin în numele Domnului şi zic că-s din Oastea Domnului. Şi vin cu învăţături străine şi cu duhuri străine, şi cu „hristoşi” străini. Şi fiecare vă vesteşte şi vă cântă despre un „hristos” al lui, dar un „hristos” dezbinat, un „hristos” care le permite lor să trăiască în păcat, să facă felurite lucruri şi să nu asculte de Evanghelie, şi să nu se supună fraţilor, şi să nu trăiască în dragoste, în armonie, în smerenie şi-n sinceritate. Iată „hristosul” fals, care predică Evanghelia, dar trăieşte păcatul. Aceştia pot să trăiască în păcat. Ei nu se mai ridică împotriva beţiei, împotriva înjurăturii, împotriva minciunii, împotriva lăcomiei, împotriva îngâmfării şi mândriei; ci împotriva Crucii, împotriva Maicii Domnului, împotriva fraţilor, împotriva… Ce spun despre Părintele Iosif: „V-aţi făcut un idol din mormântul acela!”. Şi nu se tem să rostească vorba asta, că se despică pământul sub ei ca sub Core şi îi înghite, pentru că aşa este scris: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea lui Dumnezeu dată împotriva celor care fac fărădelegea, de aceea e plină inima omului de dorinţa să facă”. Fiindcă nu-i trăsneşte Dumnezeu atunci când batjocoresc lucrurile sfinte şi când vorbesc împotriva binefăcătorilor lor. De aceea sunt îndrăzneţi şi au curajul să continue răutatea.
Sfântul Apostol Pavel spunea odată: „Feriţi-vă de lucrătorii aceia răi, feriţi-vă de câinii aceia, feriţi-vă de scrâjilaţii aceia!”. Feriţi-vă… Şi mereu spune Domnul: „Feriţi-vă, că vor veni mulţi în Numele Meu şi vor înşela. Băgaţi de seamă să nu vă înşele şi pe voi”. Oricine primeşte pe cel care face dezbinarea este la fel de vinovat ca şi el. Oricine se duce să asculte pe acela care propovăduieşte împotriva duhului Oastei şi împotriva Duhului Evangheliei se face părtaş la păcatul său. Oricine îi duce mai departe cuvântul lui şi îl strânge se face vinovat de acelaşi păcat ca şi el.
Să băgăm de seamă! Va veni vremea când veţi vedea, dacă acuma nu sunteţi convinşi de acest adevăr. Îl veţi vedea… Dar dacă nu veţi crede şi nu vă veţi păzi, va trebui să plătiţi împreună cu acela vinovăţia lui.
De aceea, pentru că vă iubim… noi ne-am jertfit viaţa pe calea acestei învăţături. Şi cunoaştem toate duhurile cu care a avut de luptat duhul Lucrării Oastei de la început. Am fost cu el când a venit împotriva lui duhul formalismului, duhul acela care voia să îngheţe, să nimicească puterea Lucrării. S-a ridicat şi Părintele Iosif împotriva acestui duh „al literei”, cum era numit atunci. Am fost alături de duhul Lucrării şi am căutat să limpezim drumurile fraţilor şi priceperea lor, să se orienteze sănătos în tot hăţişul de curse pe care îl aşeza în calea lor duhurile acestea şi oamenii pe care îi trimitea acest duh.
Astăzi, când au venit duhuri şi mai primejdioase, vă înştiinţăm la fel: aveţi de grijă şi feriţi-vă de orice duh care vine împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi care caută să vă abată de la legământul pe care l-aţi făcut. Nu părăsiţi Lucrarea Oastei!… Nu părăsiţi calea credinţei pe care Domnul v-a pus de la început paşii! Nu părăsiţi învăţătura aceasta şi credinţa aceasta bună şi străbună pe care ne-a lăsat-o nouă Dumnezeu, pentru învăţăturile lăudate şi lăudăroase ale acestor „buni de gură” care nu aduc nici un fel de bucurie sănătoasă şi nici un fel de lucrare adevărată şi rodnică nici pentru Dumnezeu, nici pentru Evanghelie, ci numai pentru foloasele lor şi pentru foloasele celui care dezbină şi tulbură. Feriţi-vă, ca să nu vă faceţi părtaşi la aceeaşi osândă care-i aşteaptă pe ei mai curând sau mai târziu.
În cele spuse de Mântuitorul în Evanghelia citită astăzi, din primele treisprezece versete din Ioan capitolul 17, e şi o tristeţe, şi o durere, şi o nădejde, şi o rugăciune, şi un testament pe care Mântuitorul îl lasă ucenicilor Săi la ultima despărţire a Lui de ei de pe pământ, înainte de patimile Sale. El le vorbeşte cu toată seriozitatea de trei mari adevăruri: Tatăl, lumea, unitatea lor. Mai presus de toate, ei să aibă teamă de Dumnezeu. Să aibă grijă de lumea în care au fost trimişi să mărturisească Evanghelia. Dar cea mai mare grijă trebuie s-o aibă de unitatea dintre ei. El a spus: „N-am pierdut pe nimeni dintre cei pe care Mi i-ai dat, afară de fiul pierzării”. Există o cotă a pierzării pe care trebuie să o dea orice lucrare a lui Dumnezeu. Şi în cota aceasta a pierzării se cuprind toţi aceia în care dragostea lui Dumnezeu nu rămâne statornică; în care Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne statornic; în care legământul lui Dumnezeu nu este păstrat cu statornicie. Aceştia sunt fiii pierzării. Vin în Lucrarea lui Dumnezeu, dar ei n-au parte de mântuire, pentru că în Lucrarea lui Dumnezeu ei nu fac o lucrare mântuitoare, ci o lucrare pierzătoare. Oricine vine şi dezbină, şi tulbură este un lucrător al dezbinării şi al tulburărilor. Domnul Iisus a spus aşa: „Mare bucurie este în cer pentru un singur păcătos care se întoarce. Îngerii se bucură”. Dar cât de mult trebuie să se întristeze îngerii şi Tatăl pentru atâţia credincioşi întorşi pe care diavolul şi duhurile dezbinătoare îi nimicesc şi-i duc la pierzare?… Dacă-I fac bucurie lui Dumnezeu acei care aduc un singur suflet la Domnul şi fac bucurie îngerilor, câtă durere trebuie să-I facă lui Dumnezeu cei care duc aceste suflete cu grămada la dezbinări şi la pierzare! Unde-s adunările minunate, de mii de suflete, de la Săsciori sau de la Sibiu? Astăzi mai sunt în Sibiu zece inşi. Cinci într-o parte, cinci într-alta. Şi se tot luptă unii cu ceilalţi. Nici unii nu sunt ostaşi… toţi sunt depărtaţi. Nici unii nu-şi fac cruce. Nici unii nu se împărtăşesc. Ce fel de ostaşi?… Păcătuiesc că-şi mai spun ostaşi astfel de oameni. La Săsciori, la Avrig, la Sighişoara, la Făgăraş, la toate aceste adunări minunate de cândva, nu mai e nici unul. Pe toţi i-au nimicit duhurile acestea. Atunci ce duhuri sunt astea, fraţilor?
Ce duhuri sunt acelea care lucrează pe-acolo pe la Chechiş, pe la Chendrea şi prin toate părţile alea? Cu toate aceste vrăjitoare care vin şi zic că-s proorociţe şi vorbesc… Minciuni sunt şi înşelăciuni – astea nu-s duhurile lui Dumnezeu! Duhul lui Dumnezeu nu face astfel de lucruri. Mint şi laudă pe om după interes, nu după adevăr. Şi cine nu crede o să se convingă. Să nu se convingă în iad, împreună cu ei. Să se convingă aici, întorcându-se la Dumnezeu şi ferindu-se de astfel de duhuri.
Toţi vin în numele Oastei şi spun că sunt ostaşi, şi fac astfel de lucruri. Le-am spus clar – şi s-a înregistrat – şi ei au lăsat impresia că înţeleg că aceste lucruri nu sunt din Oastea Domnului. Că dacă însuşi Părintele Iosif, omul lui Dumnezeu prin care Domnul a făcut această Lucrare, a fost străin de practicile acestea, cum vă lăudaţi voi că aveţi Duhul lui Dumnezeu? Mai mari sunteţi voi decât acest mare om al lui Dumnezeu? Şi dacă numai în părţile voastre stă Lucrarea bine, în toate celelalte părţi din ţară, unde n-au duhurile acestea… cum atunci, ceilalţi sunt rătăciţi? Lucrarea de la început este clară şi limpede, şi acuma voi veniţi şi spuneţi că voi sunteţi [aşa]. Acesta este un duh înşelător, care se preface că-i duhul Lucrării Oastei, dar este un duh mincinos. Şi oricine apucă în duhul acesta şi nu se desface degrabă de el ajunge la osândă împreună cu acest duh.
Noi vă înştiinţăm, cum am înştiinţat înainte împotriva celorlalte duhuri, de care Dumnezeu ne-a scăpat. Vă înştiinţăm acuma împotriva acestui duh, pentru că este cel mai primejdios fiindcă vine în Numele Domnului şi în numele Oastei, să nimicească şi să dezbine, şi s-aducă o învăţătură străină, o „evanghelie” străină, deosebită de cea pe care am primit-o, şi o „evanghelie” care este blestemată şi este vinovată în faţa lui Dumnezeu, împreună cu cei care o aduc şi împreună cu cei care o primesc.
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte serios şi de aceea înştiinţările Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să le luăm în serios. Să nu ne jucăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că este scris: „Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Omul, ceea ce seamănă, aceea va şi secera”. Cine seamănă dezbinare va secera dezbinare. Cine seamănă tulburare va secera la fel. Dumnezeu este drept. Şi, dacă El răsplăteşte pe cel care face bine pentru un singur pahar cu apă, închipuiţi-vă cât de cumplit va pedepsi pe acel care nimiceşte un suflet, o adunare sau mai multe. Feriţi-vă!…
Şi vă mai spun un lucru. Păcatul acesta este aşa de mare, încât oamenii aceştia care se fac vinovaţi de el nu se vor mai întoarce niciodată. Să n-aveţi nici o nădejde că se va mai întoarce Moldoveanu sau Pop Şandor, sau Ciupei, sau cei care săvârşesc astfel de lucruri. În veci nu se vor întoarce. Duhul falselor încredinţări care a pus stăpânire pe ei i-a încredinţat că acesta-i adevărul. Şi ei chiar la moarte se duc pentru această minciună pe care o cred că-i adevăr. Dumnezeu i-a lăsat în voia acestui duh, să pună peste ei stăpânire duhul acesta; şi nu se vor mai întoarce niciodată. Păziţi-vă de aceste duhuri ca să n-ajungeţi aşa.
Am ţinut să spun acest lucru astăzi pentru că numai Domnul ştie dacă vom mai avea vreodată ocazie să spunem. Şi noi ne vom mai întâlni odată: în faţa lui Dumnezeu. În faţa Judecăţii lui Dumnezeu, în care vom răspunde fiecare dacă am spus şi dacă am ascultat aceste înştiinţări. Toate sunt potrivite cu Cuvântul Său cel Sfânt. Nimic nu este nepotrivit cu Cuvântul. Orice afirmaţie pe care am făcut-o o pot dovedi cu unul, cu zece, cu o sută de versete din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi dumneavoastră veţi înţelege aceste lucruri. Toate aceste lucruri s au înregistrat. Mai ascultaţi-le o dată! Pentru ca să vă convingeţi că acesta este Duhul lui Dumnezeu, chiar dacă eu nu i-au acum cartea să spun: de la Matei sau de la Corinteni, sau de la Galateni, sau de la Romani, sau de la Evrei, să vă citesc aicea o mulţime de versete. Dumneavoastră, care cunoaşteţi Cuvântul lui Dumnezeu, înţelegeţi că tot ceea ce s-a spus este bizuit şi bazat pe textele şi pe versetele sfinte ale acestui Cuvânt. Cine are Duhul adevărului va fi încredinţat de acest adevăr. Pentru că Duhul lui Dumnezeu încredinţează despre adevăr pe cei care sunt în adevăr. Numai pe cei care nu sunt în adevăr, pe aceia nici Duhul adevărului nu-i încredinţează. Ci duhul falselor minuni. Duhul acela care strică adevărul. Acela îi încredinţează despre un adevăr stricat, care nu este adevărul lui Dumnezeu, ci „adevărul” diavolului.

Dragii mei fraţi şi surori, noi mulţumim din toată inima lui Dumnezeu pentru harul pe care ni-l dă ori de câte ori ne ajută să ne întâlnim unii cu alţii. Puneţi la inimă toate înştiinţările Domnului. Pentru că înştiinţare serioasă este Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă este scris: „Dumnezeu este un foc mistuitor”. Şi grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu. Noi nu trebuie să ţinem seamă numai de cele câteva versete dulci din Cuvântul Domnului şi să nu citim mai departe, şi să ne legănăm în iluzia că, şi dacă trăim în păcat, şi dacă trăim oricum, noi putem fi mântuiţi pentru că este scris: „Cine crede în Domnul Iisus va fi mântuit”. Da, sigur, dar credinţa în Domnul Iisus care dă mântuire nu e o credinţă numai de cuvânt şi numai de poezie, şi numai de cântare. E o credinţă de fapte, e o credinţă de jertfă, e o credinţă de lacrimi, e o credinţă de suferinţă, e o credinţă de moarte, e o credinţă de legământ, cum au trăit înaintaşii noştri sfinţi. În Evrei capitolul 11 se scrie: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peşteri, prin crăpăturile munţilor, au fost chinuiţi, bătuţi, tăiaţi în două cu ferăstrăul…”. Aceştia erau martirii şi sfinţii care cântă acuma pe marea de cristal, cu ramuri de finic în mâini. Şi dacă noi dorim să avem parte vreodată de bucuria aceea şi de răsplata aceea, apoi noi să nu ne închipuim că vom ajunge acolo trăind în desfrâu, trăind în libertatea păcatului, trăind în toate desfătările vieţii, în tot confortul şi comoditatea lumii. Ci numai dacă ne facem vrednici prin aceeaşi credinţă şi jertfă, şi osteneală, şi post, şi rugăciune, şi lacrimi vom ajunge şi noi să ne bucurăm odată acolo. Noi facem bătături la şolduri de dormit, nu la genunchi de rugăciuni. Noi trăim în bancuri, în povestiri, în râsete, în desfătările lumeşti şi aşteptăm să fim împreună cu sfinţii şi cu mucenicii, şi cu martirii care şi-au dat viaţa pentru Evanghelie?…
Noi am trăit lângă Părintele Iosif, omul acesta al lui Dumnezeu care a trăit ca un martir şi a ajuns la sfârşit ca nişte moaşte pe care le purtam cu sfinţenie pe braţe. Aşa oameni a avut Evanghelia la noi! Nu oameni care trăiesc în păcate şi-n desfrâu şi predică lucruri ieftine şi o Evanghelie…: „Crede în Domnul Iisus şi vino la noi, că vei fi mântuit!”… Nu asta! Cu mântuirea lor nimeni n-a ajuns şi nici nu va ajunge niciodată la Dumnezeu. La Dumnezeu se ajunge cu mântuirea lacrimilor, a jertfelor, a înfrânării, a răbdării, a evlaviei, a postului, a ascultării, a iubirii frăţeşti, a tuturor acestor daruri şi fapte, şi roade ale Duhului Sfânt pe care ni le cere Cuvântul lui Dumnezeu şi care atestă şi dovedesc că cineva Îl are pe Duhul lui Dumnezeu când are roadele. La Galateni 5, 22 spune aşa: „Şi roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, blândeţea, bunătatea, înfrânarea, evlavia”. Unde este rodul acesta şi unde sunt roadele acestea din viaţa celor care le predică… le place să predice şi să facă teatru şi circ din Evanghelie, nu lacrimi, trăire şi ascultare, şi evlavie, şi sfinţenie, şi jertfă, cum au făcut înaintaşii noştri sfinţi! Nu ne cere Dumnezeu nici unuia dintre noi poate să ajungem mucenici şi martiri pentru Evanghelie. N-avem noi o astfel de credinţă… Dacă am avea credinţă, Dumnezeu ne-ar cere dovada aceasta. Dar n-avem. Însă ne cere cel puţin înfrânarea, răbdarea, smerenia, evlavia, blândeţea, bunătatea şi tot ceea ce face dovada cuiva că este cel puţin un doritor după mântuire. Fără acest minim de dovezi, fără acest minim, cel mai puţin semn de dragoste şi de râvnă pentru Dumnezeu, cum credem noi că vom vedea Faţa Domnului şi vom putea moşteni împreună cu sfinţii şi cu martirii lui Dumnezeu? Nu vă lăsaţi înduplecaţi de aceşti predicatori uşuratici, vorbăreţi, povestitori, cu predicuţele lor lacrimogene şi cu tot felul de vrăjitorii şi cu tot felul de răstălmăciri ale Cuvântului lui Dumnezeu, care neagă tocmai duhul Evangheliei şi calcă tocmai adevărul cel mai esenţial şi mai de seamă din Cuvântul lui Dumnezeu.
Cercetaţi cu multă seriozitate pe cine vine să vă vorbească. Nu vă puneţi – cum spune Cuvântul lui Dumnezeu – mâinile cu grabă peste nimeni. Nu vă faceţi părtaşi păcatelor altora! Nu primiţi pe cei care nu primesc duhul Lucrării; care nu umblă în ascultarea şi-n unitatea frăţească; pe cei care n-au smerenia, blândeţea, bunătatea, evlavia, credincioşia şi sinceritatea unui copil al lui Dumnezeu. Nu-i primiţi! Umblă printre noi fel de fel de vorbăreţi şi vorbitori mai cunoscuţi sau mai necunoscuţi. Cercetaţi-le roadele şi celor pe care îi cunoaşteţi şi nu vă alipiţi inima uşor şi nu vă deschideţi nici casa uşor pentru cei care vin dubioşi şi îndoielnici, care vin cu evangheliuţe felurite şi răstălmăcite, şi cârpite cu felurite învăţături străine şi cu multe îndemnuri deosebite de învăţătura şi de credinţa noastră, dacă vreţi să vedeţi cu bucurie Faţa Domnului şi să vă puteţi primi răsplata vieţii veşnice.
Acestea sunt înştiinţările pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi; şi din tot ceea ce ne-au lăsat nouă ca testament şi Mântuitorul, în Ioan capitolul 17, şi Părintele Iosif, în ultima lui noapte petrecută lângă noi.
Dea Domnul ca Duhul Său cel Sfânt să întipărească adânc în inimile noastre aceste adevăruri şi Cuvântul Său cel Sfânt să ni le imprime pe tăbliţa inimii noastre şi a sufletului nostru cu toată temerea, cu toată evlavia, cu tot respectul faţă de acest adevăr şi cu toată grija de propria noastră mântuire. Că dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi ne ducem „până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cu cutremur”, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom vedea cu bucurie faţa Domnului şi vom moşteni şi noi Împărăţia Sa. Altfel degeaba am crezut.
Sfântul Apostol Pavel spune limpede la I Corinteni 15, 1: „Vă fac cunoscut, vă mai fac cunoscut şi vă voi face mereu tot de cunoscut Evanghelia pe care v am propovăduit-o de la început; învăţătura pe care v-am dat-o de la început; credinţa pe care v-am spus-o eu vouă de la început, pe care aţi primit-o, în care aţi crezut şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa, întocmai cum v-am propovăduit-o. Altfel degeaba aţi crezut”. Nu există două Evanghelii, nici zece. Nu există nici o sută de credinţe şi nici două, trei botezuri. Există numai unul, cel dintâi, pe care l-am primit de la început.
Băgaţi de seamă încă un adevăr. De multe ori întâlnim un om, auzim o chemare, ni se spune un lucru. Şi de prima dată îţi vine în suflet o impresie, o încredinţare despre lucrul acesta. Dar imediat după aceea vine altă încredinţare. Ai avut de multe ori chemarea să mergi undeva. La început a spus: „Du-te!”. Dar imediat a venit un îndemn: „Nu te duce, pentru că… pentru că… pentru că…”. Şi omul de multe ori a ajuns să tragă la sorţi. Un îndemn îi spunea să meargă, unul să nu meargă. Şi-atunci (…).