Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimis al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sfântul Ioan Gură de Aur, până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi – şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp – lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească, ci s-a răspândit şi în toate cele cinci continente ale lumii. Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.
Această lucrare n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică, ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.
Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre, el a fost acolo gata a se dărui fără de rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Iisus cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.
El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri, nici n-a socotit preţul jertfei care era de dat.
A pus un legământ în faţa lui Hristos?
Nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!
A pornit pe un drum?
Nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt!
Pornind în Biserică Mişcarea religioasă a Oastei Domnului, la împotrivirea Bisericii, el n-a ieşit din Biserică spre stânga sectaristă, ca fostul preot Tudor Popescu de la „Cuibul cu barză”. Nici spre dreapta formalistă, ca fostul arhimandrit Emilian de la „Glasul Monahilor”. Ci a rămas statornic acolo unde a fost pus de Hristos, ca, la venirea Lui, Stăpânul Sfânt să-l afle tot acolo unde l-a pus la început. Ca pe un ispravnic bun, găsit credincios, adică statornic în lucrul încredinţat lui.
Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată, ci numai febra creaţiei sfinte şi înflăcărate.
Din copilăria sa şi până la ceasul morţii sale a muncit cu aceeaşi dragoste şi putere minunată pentru cauza lui Hristos, desăvârşindu-şi mereu uneltele şi iscodind mereu noi idei şi noi metode pentru un mai mare rod şi folos al slujbei lui Hristos, în care lucra. Toată puterea din el s-a prefăcut numai lumină şi căldură pentru noi, cei care aveam atâta nevoie de ele şi fără de care mulţi poate n-am fi ajuns niciodată să fim atraşi la Hristos.
A fost un pitic în trupul său firesc, dar a fost un uriaş în statura sa duhovnicească, în sufletul său, în munca sa.
A fost şubred în carnea sa, dar de o putere, de o tărie şi de o statornicie fără margini în caracterul său.
Nu dormea decât două-trei ore din douăzeci şi patru. Celelalte le muncea cu o grabă, cu o pricepere şi cu o voinţă atât de mare, încât într-o jumătate din viaţa sa scurtă, târâtă şi aceea mereu printre operaţii şi tribunale, a realizat cât n-au putut alţii în sute şi poate în mii de ani.
Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai; totdeauna inspirat, ca şi cum ar fi fost o albie de fluviu pe care apele revăr¬sate abia încap.
Ca şi cum ar fi avut o sută de orizonturi, cunoştea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de inimi, simţea cu toţi. Ca şi cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă.
Era totdeauna cu un cap mai mare ca toţi cei din jurul lui, cu un pas mai înainte decât cei cu care alerga, cu un ceas mai devreme decât cei din frunte.
Toate profeţiile făcute de el s-au împlinit şi nici o prevestire a lui n-a fost dezminţită.
Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit adevărul şi a găsit totdeauna cuvântul inspirat, pentru a-l înfăţişa înţeles de toţi, ca simplitatea divină a Evangheliei lui Hristos.
Ca un medic desăvârşit, el prescria leacul cel vindecător la fiecare boală. În anii lui de gazetărie pentru popor, nici o problemă de viaţă nu i-a rămas străină şi de nerezolvat. Pana lui ascuţită a ţintit totdeauna drept ca o săgeată în mijlocul şi în miezul lucrurilor.
În păstorire sau în educaţie, el va rămâne în toate privinţele un model atât pentru preoţi, cât şi pentru educatorii de orice fel. Un instinct ceresc şi limpede îl călăuzea drept şi sigur în tot ceea ce trebuia făcut. Acolo unde noi, ceilalţi, din preajma lui, nu vedeam nimic, el găsea comori şi scotea aur.
Ceea ce am admirat mai mult la el era însă puterea de a face el însuşi ceea ce îi îndemna pe alţii, putere care ne lipseşte nouă aproape tuturor, aproape de tot. De aceea noi toţi trebuie totdeauna să ne uităm cu băgare de seamă la felul lui de vieţuire şi să-i urmăm credinţa!
Să călcăm deci şi noi pe urmele lui după Hristos, cum spunea şi Sfântul Pavel fiilor săi sufleteşti: Călcaţi pe urmele mele, căci şi eu calc pe urmele lui Hristos (I Cor. 4, 16; 11, 1). Şi să nu ne luăm nici unii dintre noi pe urmele nici unuia dintre acei care, pornind de la urmele lui… ajung altundeva. Şi, folo¬sindu-se de lucrarea lui, urmăresc lucrări străine de felul său. Oricine ar fi aceştia şi cu orice mijloace ar căuta să ne atragă după ei.
Cine nu-l iubeşte şi nu-l urmează pe Părintele Iosif nu-l poate iubi cu adevărat nici pe Domnul Iisus şi nici Biserica sau Oastea Sa, căci nouă Dumnezeu prin el ne-a vorbit despre acestea două. Şi prin el ne-a arătat cum să le iubim şi să le servim cu adevărat.
Traian DORZ, Istoria unei jertfe vol III pg. 541-543