În lectura autorului Traian DORZ
Voi, care vă puteţi deschide a voastră uşă
când doriţi,
voi, ce puteţi ieşi din casă sau să intraţi
– după plăcere,
voi, ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele şi luna nopţii,
sau câmpul înflorit şi verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănaţi ai iernii,
– voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă
pe care n-o puteţi deschide
şi care n-o puteţi închide
nici la nevoie,
nici la voie,
o uşă unde n-ai tu cheia,
– dar care-i totuşi uşa ta!…
Voi, care nu ştiţi,
care n-aveţi de unde şti ce-amar se plânge
şi-ngrozitor se poate arde,
şi suferi de viu în groapă,
dincolo, după-o uşă-nchisă,
mai îngropat decât toţi morţii…,
Voi, care n-aţi stat treji în flăcări de aşteptare
nopţi şi zile,
şi luni, şi ani,
cu răsuflarea oprită
şi auz atent,
cu inima zdrobită-n zbucium de teamă
şi de bănuială
şi chinuiţi de deznădejde şi de nădejde totodată
napoia unei uşi închise pe din afară,
de un veac…
Voi, care nu ştiţi în ce-adâncuri întunecate
şi-n ce iaduri
se prăbuşeşte şi ridică,
trăieşte ne-ncetat
şi moare
de mii de ori pe zi un suflet, zdrobit
bucată cu bucată,
clipită cu clipită-ntruna,
de mii de ori
gustând otravă
stând singur după-o uşă-nchisă
ca dup-o piatră de mormânt,
Voi, care vă puteţi întinde din casă
mâinile-amândouă
să vi le răcoriţi în stropii călduţi ai ploilor de mai,
voi, care vă culcaţi pe iarbă sub merii
sau cireşii voştri,
sau vă puteţi purta pe braţe, zâmbind, copiii
şi soţia,
sau iarna v-aruncaţi prin neauă
cu faţa roşie şi plină,
sau toamna vă puteţi întinde
în grădiniţa voastră mâna
spre-o prună roşie-ntre frunze
pe care încă-s stropi de rouă,
sau orişicând vă este sete puteţi bea apă
după voie
din cana voastră
sau din unda unui izvor însingurat
şi-apoi să odihniţi la umbră,
să mirosiţi o floare albă,
să vă uitaţi la peştişorii ce-noată jucăuşi în râu,
să vă scăldaţi voioşi în apă,
în soare
sau nisipul cald,
– Voi, care vă puteţi în pace ruga în odăiţa voastră
cu tatăl sau cu mama voastră,
cu fiii voştri, cu soţia
sau singuri,
sau în Casa Sfântă
– şi nimeni nu vă râde-n faţă
nici nu vă bate pentru asta,
nici nu vă-njură mânios,
nici nu sunteţi siliţi s-o faceţi în pat,
cu pătura pe faţă
– ci liniştiţi,
cu tot respectul
şi bucuria clipei ei…,
– Voi, care după uşa voastră staţi liniştiţi,
netremurând
de câte ori s-aude-un zgomot,
de câte ori simţiţi un pas,
că poţi fi scos, nu ştii de cine,
că poţi fi dus şi nu ştii unde,
că poţi fi chinuit de-oricare
şi nu ştii pentru ce,
oricând…,
– Voi, care vă puteţi în voie culca în aşternutul vostru
şi făr’ să vi se-nsemne locul
ce nu-i permis să-l depăşiţi,
– Voi, ce puteţi mânca o pară sau pâine,
pâine câtă vreţi,
sau care, când simţiţi nevoia de a rămâne
cei mai singuri
puteţi ieşi când vreţi din casă
sau din mulţime
neopriţi…,
– O, voi nu ştiţi,
nu ştiţi ce har e,
ce fericire negrăită-i,
ce lucru necrezut de mare-i
o uşă ce-o deschizi când vrei!…
– O voi ce nu ştiţi,
nu ştiţi încă,
nici vreţi să ştiţi,
nici nu căutaţi
să ştiţi ce va urma clipitei
când Dumnezeu o să vă spună:
– «Plecaţi voi, blestemaţi, în focul de veci
în care n-aţi crezut!»…
– Voi, care nu gândiţi nici astăzi
şi nici nu vreţi să ţineţi seama
ce iad spăimântător şi veşnic e depărtarea de Hristos,
ce noapte veşnică-i aceea neluminată de-o nădejde,
de nici o singură nădejde,
– pe vecii vecilor închis!…,
– Voi, care nu vă daţi azi seama ce-ngrozitor
este păcatul,
fiindcă fără nici o teamă trăiţi în el
şi el în voi,
nici cât de veşnice sunt: noaptea şi chinurile remuşcării,
şi usturimea conştiinţei de-a pururi nemaiadormite,
şi ispăşirea nesfârşită a săvârşitului păcat
al neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu
ce-l cunoşteaţi…,
– Voi nu ştiţi ce respingeţi astăzi
când nu vă pasă de Hristos,
când n-ascultaţi chemarea sfântă
a Crucii Răscumpărătoare
şi când respingeţi harul care e Uşa Veşnicei Lumini!
…Dar când veţi fi ajunşi odată
napoia unei uşi închise,
a unei uşi pe veci închise,
pe veci închise după voi,
când veţi fi despărţiţi de-a pururi
de orişice fiinţă scumpă,
când singuri,
singuri pe vecie,
vă veţi trezi închişi, închişi
în deznădejde,
în uitare,
în veşnica-ngrozire, singuri,
– şi vă veţi da cu spaimă seama că-n veci
şi-n veci aşa va fi,
că nici măcar nu-i altă moarte
s-aveţi măcar în ea nădejde,
– atunci,
abia atunci,
acolo, cu-adevărat vă veţi trezi,
gândindu-vă ce har odată era o uşă larg deschisă,
o uşă larg deschisă vouă, spre mântuire,
prin Hristos!…
Că-o viaţă-ntreagă-a stat deschisă,
deschisă şi îmbietoare
dar voi, batjocorind iubirea,
dispreţuind înştiinţarea
şi lepădând iertarea care prin Cruce v-a răscumpărat,
n-aţi vrut să credeţi nici în moarte,
nici în osânda necredinţei,
nici în Gheena unde focul
şi viermele
vor roade veşnic
– şi astfel v-aţi închis voi singuri,
cu mâna voastră,
uşa vieţii
şi aţi ajuns pe drept în locul unde vă chinuiţi acum…
Pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci…
Abia atunci veţi şti ce-nseamnă
o uşă
care vi s-a-nchis…
O uşă ce v-a fost deschisă atâţia ani,
atâta vreme,
dar care-acum vă va fi-nchisă
pe veci de veci,
pe veci de veci!
O tu, cel pentru care uşa mai este încă azi deschisă,
nici la chemarea cea din urmă,
ce-i poate asta,
nu răspunzi?