„V-AM SPUS ACESTE LUCRURI”

Ioan MARINI

„Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni.
Va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (In 15, 20; 16, 2)

O pagină de glorie din istoria Bisericii Domnului

„Oriunde este Duhul Sfânt, a spus un mare credincios, acolo se iveşte întotdeauna şi prigoana.” Lumea străină de Dumnezeu, omul lumesc (neconvertit) nu poate suferi prezenţa lui Dumnezeu. De aceea totdeauna se luptă împotriva Lui. Pe Fiul lui Dumnezeu L-au prigonit şi răstignit pe cruce, iar celor ce au crezut în El le-au făcut la fel. Acesta e felul de purtare al omului faţă de Dumnezeu, fie că ar avea de-a face cu El în forma smerită a Fiului Său, fie că ar avea de-a face cu cei credincioşi, care s-au născut din El prin Duhul Sfânt şi [prin] Cuvântul Său.
Valul de prigoană a venit odată cu naşterea Bisericii – şi [aceasta] o avem descrisă în Faptele Apostolilor.
În ziua de Rusalii, apostolii au primit pe Duhul Sfânt. Urmarea a fost că ei au început să lucreze cu o mare putere pentru propovăduirea Evangheliei. Dar lumea nu i-a putut suferi nici pe ei, nici lucrarea ce o făceau. Urmarea s-a văzut. Pe când Apostolii Petru şi Ioan vorbeau în templu, au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat la închisoare (Fapte 4, 3). Scoşi a doua zi la judecată şi neaflându-li-se nici o vină legală, neştiind ce să le facă, „i-au ameninţat”, poruncindu-le cu tot dinadinsul să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să nu mai înveţe pe oameni în numele lui Iisus.
Fariseii nu-L cunoşteau şi nu-L iubeau pe Domnul Iisus, de aceea nu sufereau nici pe alţii să facă acest lucru.
Dar apostolii – care nu vorbeau fiindcă ar fi avut vreo ştiinţă a lor câştigată prin învăţătură şi şcoli, [ci] vorbeau despre ce au văzut şi auzit cu urechile lor – le-au răspuns plini de îndrăzneală: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (Fapte 4, 5, 22).
Această cea dintâi judecată a apostolilor Mielului a fost începutul marilor prigoane ce s-au dezlănţuit asupra credincioşilor care au înroşit pământul întreg cu sângele lor.
Cea dintâi treaptă a prigoanei – şi atunci ca totdeauna – a fost ameninţarea. Apostolilor li s-a spus un singur lucru: să tacă! Cărturarii şi fariseii, împreună cu preoţii şi mai-marii lor, n-aveau plăcere să audă vorbindu-se de Acela pe care L-au răstignit. Apoi apostolii – nişte oameni simpli, neşcoliţi şi necalificaţi – ajunseseră deodată în centrul atenţiei mulţimii. Mişcarea lor religioasă tindea să se întindă, să facă aderenţi – cu toate că nu era aprobată de Înaltul Sinedriu – şi despre ei, despre arhiereii cei mari, nu mai avea mulţimea acea stimă ca până acum. Asta era curată „anarhie”. De aceea, ca unor fii ai Sinagogii ce erau, apostolilor li s-a cerut ca numaidecât ,,să intre în ascultare”. Altfel, sigur, va fi rău de ei.
Dar dacă ei ar fi intrat atunci în ,,ascultare”, astăzi n-ar mai fi [fost] nici urmă de creştinism în lume. Dar, din îndrăzneala şi, aşa-zicând, din ,,neascultarea” şi intransigenţa apostolilor şi a celor dintâi creştini, s-a răspândit şi trăieşte şi azi creştinismul în lume. Din neascultarea de lume şi de părerile ei şi ascultarea de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui – ascultare pe care [aceştia] au dus-o până la moarte, a plecat binecuvântarea peste toate veacurile viitoare, pentru toate neamurile care locuiesc sub soare.
Când n-or mai fi în lume ,,nebuni” în felul apostolilor, care să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni, atunci s-a sfârşit şi cu creştinismul a cărui viaţă se sprijină întru totul pe acel ,,aşa zice Domnul”.
A doua treaptă a prigoanei a fost din nou închisoare şi o mai aspră judecată: „Nu v-am poruncit noi să nu mai vorbiţi în Numele acesta şi iată, voi aţi umplut Ierusalimul cu Numele acesta”.
Apostolii nu s-au temut, ci au vorbit din nou plini de îndrăzneală: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Noi suntem martori ai acestor lucruri şi Duhul Sfânt pe Care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El, de asemenea”. Răspunsul îi arată pe apostoli incorigibili. „Aceştia nu se îndreaptă”, îşi va fi zis sinedriul. Şi nu le-a venit greu să hotărască: „La moarte cu ei!”.
S-au împiedicat în planurile lor de Fiul lui Dumnezeu? La moarte cu El! Se împiedecă acum de urmaşii Lui? La moarte cu ei!
Şi planurile lor s-ar fi pus neapărat îndată în aplicare, dar Dumnezeu n-a vrut aşa. S-a găsit acolo un om înţelept, Gamaliel, care le-a spus: „Vedeţi să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu. Lăsaţi-i! Dacă va fi de la Dumnezeu această lucrare, n-o veţi putea risipi; dar dacă nu va fi de la Dumnezeu, se va risipi de la sine”. Sfatul a fost urmat. După ce a pus să-i bată cu nuiele şi le-a poruncit din nou cu asprime să nu mai grăiască în Numele lui Iisus, le-au dat drumul.
Ei au plecat dinaintea Soborului şi s-au bucurat că au fost batjocoriţi şi bătuţi pentru Numele lui Iisus. Şi minune! Nuielele Soborului le-au dat parcă o şi mai mare îndrăzneală de a-L vesti pe Iisus. Au devenit şi mai aprigi. În fiecare zi, în templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Iisus Hristos (Fapte 5).
A treia treaptă a prigoanei a fost uciderea arhidiaconului Ştefan, după care s-a pornit marea prigoană împotriva Bisericii din Ierusalim, care s-a întins apoi în toată Iudeea, Samaria şi mai departe, culminând cu cele 10 mari prigoane şi masacre ale celor 10 împăraţi romani.
Dar cu cât a crescut prigoana, cu atât Evanghelia se vestea cu mai multă putere şi creştinismul se lăţea cu o putere mereu crescândă, pe întreg pământul.
Credincioşii toţi, fără deosebire, mărturiseau credinţa pe oriunde ajungeau şi tuturor celor cu care veneau în legătură…
Ameninţare, temniţă, moarte. Iată armele pe care satan le-a pus în mâna celor care, neavând Duhul lui Iisus în ei, îi vor ucide până la sfârşitul veacurilor pe martorii adevărului lui Dumnezeu.
Însă prigoana n-a fost şi nu este o pierdere pentru Biserica Domnului, ci un mare câştig. Slava Bisericii sunt miile de martiri care nu şi-au iubit viaţa până la moarte, ci au dat-o bucuros atunci când li s-a cerut.
Mai grea ispită a fost pentru Biserica libertatea, care i-a slăbit puterea de veghere şi mărturisire, i-a împuţinat râvna şi i-a îngreunat aripile sfinţeniei; dovadă puţinii sfinţi din timpurile de după prigoană şi căderea tot mai mare în necredinţă şi apostazie (II Tim 3, 1-5).
Ceea ce o mai poate salva e pocăinţa şi întoarcerea la dragostea dintâi.
„Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (Apoc 2, 1-5; 3, 13, 22).

«Misionarul Vieţii Creştine» nr. 15 / 7 apr. 1940, p. 1