Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 22-a după Rusalii
„Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.“ (Galateni 6, 12)
Ce taină adâncă este suferinţa în viaţa aceasta şi cât de împărţite sunt gândurile şi atitudinile oamenilor faţă de ea!
Pentru cei mulţi-mulţi care trăiesc numai pentru viaţa pământească, umblând numai pentru lucrurile trupului, suferinţa este totdeauna ceva rău, ceva cumplit, ceva respingător.
Pentru cea mai mare parte dintre oameni suferinţa apare ca un vrăjmaş împotriva căruia trebuie să lupţi cu toată puterea şi de care trebuie să fugi cât poţi, căutând să scapi de el cu orice preţ.
Cât de greu ne putem noi împăca cu suferinţa noastră! Şi cât de puţini sunt cei care se pot obişnui cu ea, cum era obişnuit Hristos!
Despre Domnul Iisus este scris că El era… „Omul Durerii şi obişnuit cu suferinţa…“.
„El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… Era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura, ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund…“ (Is 53).
Iar despre noi ce s-ar putea spune decât că niciodată nu ne-am putut obişnui cu suferinţa. Cu orice ne putem obişnui, dar cu suferinţa nicidecum. Numai dacă un dinte ne doare, sau ne doare puţin capul, îndată alergăm la calmante, la medic, la orice, numai să nu suferim.
Iar Domnul nici în chinurile cele amare ale Crucii n-a vrut să ia fierea şi oţetul, acel îngrozitor calmant pe care I-l îmbia cumplita bunăvoinţă omenească.
Numai ca să nu sufere ei, fac şi astăzi oamenii orice. Nu le pasă orice ar suferi alţii, numai să nu sufere ei. Oricât ar fi chinuiţi alţii, oricât ar trebui să plătească alţii, chiar nevinovaţi, nu le pasă. Să nu sufere ei, asta este singura lor grijă, pe care o au cei mai mulţi dintre oamenii de azi.
O, ce egoistă şi fioroasă creatură a devenit omul! Omul firesc, omul lumesc, omul păcatului, care nu se iubeşte decât pe sine şi nu are nici un fel de milă sau grijă de nici un alt semen al său, fie chiar cel mai aproape sau cel mai nevinovat, când sunt în joc viaţa lui, poftele lui sau interesele lui.
Numai ca să nu sufere el, omul păcatului este în stare să-şi vândă binefăcătorul său, părintele său, semenul său.
Numai ca să nu sufere el, omul lui satan este în stare să se dedea la cele mai josnice şi mârşave îndeletniciri.
Ca să nu sufere de foame, fură, ucide, înşală, minte, jură strâmb, nedreptăţeşte, chinuie, calcă în picioare…
Numai ca să nu sufere nimic, loveşte, urlă, se răzbună, torturează, insultă.
Dar de ce să zici numai de oamenii cei lumeşti, când atâţia chiar şi dintre cei cărora le place să se laude că sunt mântuiţi fac tot aşa, ba uneori încă şi mai rău.
Numai ca să nu sufere mustrarea frăţească, ascultarea frăţească, smerenia frăţească, se împotrivesc, dezbină, tulbură, răstălmăcesc, imită, se prefac, copiază, uneltesc, spun că lor le vorbeşte direct Dumnezeu.
Numai ca să nu sufere nimic pentru bine, omul rău face orice rău, fără nici o teamă de Dumnezeu sau respect pentru dreptate.
Dar sunt în viaţa fiecăruia dintre noi şi zile rânduite pentru suferinţă.
De suferinţa de vreun fel nici un om de pe pământ nu este, n-a fost şi nu va fi pe deplin scutit.
Din pricina păcatului de care suntem atinşi cu toţii, fiecare trebuie să facem cunoştinţă cu moartea, care este plata păcatului, şi cu suferinţa, care este un foc curăţitor sau pedepsitor al acestuia.
Cine, prin credinţă, se face fiu al lui Dumnezeu şi, prin răbdare, se face părtaş la suferinţele lui Hristos, acela capătă o înţelegere nouă a suferinţei.
Pentru un astfel de credincios suferinţa de orice fel nu-i mai vine nici prin voia diavolului, nici prin răutatea oamenilor şi nici prin pedeapsa lui Dumnezeu, ci prin lucrarea cea tainică, înţeleaptă şi mântuitoare a dragostei lui Dumnezeu. Ca un mij,loc de curăţire şi de sfinţire, fără de care nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu (Evr 12, 14).
Pe uşa infernului poetul italian Dante spune că probabil este scris: „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi aici!…“.
Dar pe uşa Paradisului se spune sigur că este scris: „Nimic întinat nu va intra aici“ (Apoc 21, 27).
De aceea, pe cei pe care Dumnezeu vrea să-i ducă acolo, El îi trece prin focul suferinţelor mai înainte de a ajunge la Poarta Veşniciei. Pentru ca, fiind curăţiţi de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, să nu mai fie împiedicaţi de nimic pentru a intra în Sfânta Cetate Cerească (II Cor 7, 1).
Suferinţa dinainte de moarte nu este trimisă nimănui pentru pedeapsă, ci pentru curăţire şi sfinţire.
Suferinţa pentru pedeapsă va veni după moarte pentru acei care ori că n-au avut nici un fel de suferinţă aici din pricina răutăţii lor (fiindcă Dumnezeu vedea şi aşa că nu-i nici o nădejde de îndreptare pentru ei şi deci nu le-a dat nici o suferinţă), ori că suferinţa pe care Dumnezeu le-o trimisese prin pocăinţă nu le-a folosit la nimic, fiindcă au rămas tot împietriţi la inimă.
Spune Cuvântul Domnului aşa: „Toţi cei care se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi fac lucrul acesta ca să capete o cunună ce se poate veşteji“ (I Cor 9, 25).
De ce este scris pentru noi acest lucru? Pentru a începe şi noi a ne obişnui cu suferinţa, a face exerciţii de răbdare, a ne deprinde cu înfrânarea, cu durerea, cu greutatea, cu necazurile… Pentru ca atunci când va veni vremea lor, să nu cădem şi să nu ne lepădăm. Să ştim a ne duce lupta cea bună. Să ştim a alerga în aşa fel ca să câştigăm premiul. Să ştim a răbda în aşa fel încât să dobândim roada dătătoare de pace a neprihănirii (Evr 12, 11).
Fraţii mei, surorile mele, deprindeţi-vă cu postul, încă de pe când aveţi mâncare din belşug, pentru ca să nu vă fie cu neputinţă să răbdaţi atunci când nu veţi avea!
Deprindeţi-vă cu suferinţa de pe când încă n-o aveţi, pentru ca să nu vă fie cu neputinţă s-o înduraţi când o veţi avea!
Deprindeţi-vă cu lipsa, cu sărăcia, cu înfrânarea, cu batjocura, încă de pe când sunteţi în belşug, în cinste sau în libertate, pentru ca atunci când veţi ajunge în strâmtorare, în ocară şi în robie să nu vă fie cu neputinţă a le răbda, şi astfel să vă lepădaţi de credinţă, să cădeţi din dragoste şi să vă pierdeţi astfel sufletul şi mântuirea.
Omul diavolului face totul numai ca să nu sufere el în locul altuia.
Omul lui Dumnezeu face totul numai să nu sufere altul în locul său.
Scump frate, scumpă soră, noi să facem totul pentru ca niciodată să nu sufere nimeni în locul nostru! Destul a suferit Domnul, destul au suferit alţii până acum. De acum să fim gata să suferim orice, numai să nu facem cumva ca Domnul sau alţii să sufere în locul nostru sau din vina noastră.
Iar dacă totuşi va trebui să suferim, să fim bine încredinţaţi că suferinţa noastră nu vine nici prin voia diavolului, nici prin uneltirile vrăjmaşilor şi nici pentru a ne face răul, ci vine din voia cea tainică şi din planul cel înţelept şi mântuitor al lui Dumnezeu pentru curăţirea şi sfinţirea noastră.
Aceasta este baia mântuitoare prin care trebuie să fim trecuţi, înainte de intrarea în slavă. Fără aceasta n-am putea fi primiţi acolo.
Cu cât vom fi ţinuţi mai mult în focul curăţitor, cu atât va fi mai înaltă treapta slavei la care vom fi ridicaţi.
Binecuvântaţi deci pe Domnul Care v-a rânduit la slavă, şi urmaţi pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Suferiţi pedeapsa!… Dumnezeu ne pedepseşte… ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui (Evr 12, 7-10).