În vremea când bunul Dumnezeu a hotărât mântuirea omului căzut şi când acest har a fost pus de El în Jertfa Domnului Iisus, în lucrarea Duhului Sfânt şi în vestirea Adevărului, auzirea şi primirea mântuirii erau nespus de plăcute şi sufletele oamenilor veneau cu mulţime mare la Dumnezeu.
Văzând acest lucru, diavolul, satana, vrăjmaşul cel mare al lui Dumnezeu şi pierzătorul sufletelor omeneşti, s-a înspăimântat. El şi-a zis: „Planul celui Prea Înalt pentru mântuirea lumii a reuşit şi eu, cu toate puterile răului, n-am putut să-l împiedic.
Hristos, suferind până la moarte pe cruce, a biruit uneltirile mele, a zdrobit porţile iadului meu, a rupt lanţurile păcatului cu care eu legasem neamul omenesc, a biruit moartea şi a făcut deplină răscumpărare pentru mântuirea tuturor sufletelor.


Acum, iată, L-a trimis şi pe Duhul Sfânt şi Cuvântul Ade­vărului, care cheamă sufletele oamenilor la mântuire şi le ajută s-o afle şi s-o primească atât de uşor, încât împărăţia întunericului va fi nimicită de tot şi iadul va rămâne gol. Ce este deci de făcut?“

Îngrozit, Şarpele cel vechi şi stăpânitorul întunericului şi-a chemat pe cei doi asociaţi ai lui, asemenea cu el, pe Duhul Anticrist şi pe Duhul Mincinos, şi s-a sfătuit cu ei ce este de făcut.
– Să-i strângem la o mare consfătuire pe toţi argaţii noştri, au zis ei. Să le spunem şi lor despre aceste lucruri şi să le cerem părerea.

Astfel, s-a făcut în iad o mare întrunire, la care luau parte cele mai primejdioase puteri satanice, cele mai viclene duhuri ale întunericului, cei mai blestemaţi, mai cruzi, mai ucigaşi şi mai mari scornitori ai minciunii.

Înrăitul Împotrivitor, când şi-i văzu adunaţi pe toţi ai săi, se ridică în faţa lor şi, privindu-i cu nişte ochi încruntaţi şi îngroziţi, le zise scrâşnind:
– Dumnezeu, marele nostru vrăjmaş, a hotărât şi a izbutit să obţină mântuirea omului din ghearele noastre şi eliberarea tuturor sufletelor din robia noastră. Noi nu mai avem nici o putere să împiedicăm acest lucru, căci Hristosul Său ne-a zdrobit toată puterea noastră pe Golgota prin Crucea şi prin Învierea Lui.

Dar trebuie neapărat să facem ceva, pentru a-i înşela pe oameni, să nu asculte de chemarea lui Dumnezeu, să calce Cuvântul Lui, să dispreţuiască lucrarea Duhului Sfânt, să nu le pese de Hristos şi să rămână astfel la noi, pierduţi, fără mântuire, în robia întunericului şi a pierzării veşnice.
Iată, Jertfa Crucii lui Hristos a zdrobit porţile iadului; ele nu mai constituie acum nici o piedică.
Harul lui Hristos a rupt lanţurile păcatului; ele nu mai pot acum opri pe nimeni.

Vestea mântuirii răsună şi o pot auzi cu toţii. Mulţi oameni se trezesc şi ies la lumina şi la slobozenia lui Hristos, căci, lanţurile fiind rupte şi porţile zdrobite, mântuirea este atât de uşoară, încât oricine o aude, o crede şi se scoală este primit şi izbăvit prin Hristos.
Trebuie făcut neapărat ceva, spre a-i înşela pe oameni şi a-i păstra mai departe în orbia întunericului şi în robia morţii.

Trebuie neapărat să scornim ceva, ca să zădărnicim planul lui Dumnezeu şi harul Jertfei lui Hristos, ca să nefericim mai departe lumea, făcând fără nici un folos pentru ea toată dragostea lui Dumnezeu şi toată suferinţa lui Hristos de pe Golgota.
Care este părerea voastră? Ce mijloace mai potrivite să întrebuinţăm? Ce minciuni să scornim pentru ca să reuşim în planul nostru?

Primul se ridică Anticristul şi zise:
– Eu sunt de părere să ne împrăştiem cu toţii prin toată lumea şi, cu toate mijloacele noastre, să răspândim între oameni învăţătura noastră că Hristos n-a venit în trup. Ci că Hristos este numai un mit, o legendă, o poveste scornită de înşelătorii sufletelor, ca să-i ţină pe oameni în robie cu ajutorul acestor poveşti. Că Hristos e ca unul dintre zeii religiilor păgâne, doar o legendă – şi nu un adevăr. Această învăţătură va prinde între mulţi oameni.

Unde nu va prinde învăţătura asta, vom răspândi alta, tot la fel cu ea. Şi anume, că Hristos a venit, într-adevăr, dar nu în trup, ci în duh. Că trupul Lui era numai o părere, şi nu o realitate. Că suferinţa şi moartea Lui erau doar o formă, şi nu un adevăr, căci El, Dumnezeu fiind, era în afară de suferinţă şi fără de moarte. Că El n-a putut simţi durerea şi n-a putut gusta moartea, fiindcă este Nemuritor.
Astfel se va nimici credinţa că El a suferit durerile oamenilor şi prin moartea Lui a nimicit moartea lor, îndepărtând păcatul şi dăruind mântuirea.

Unde nu va prinde nici învăţătura aceasta drăcească, vom răspândi alta, tot aşa. Şi anume, că Hristos nu este un Creator, ci o creatură. Că El nu este Dumnezeu Adevărat, Una şi Unul cu Tatăl, Care să fi fost din veşnicie Dumnezeu, ca lucrarea Lui să fie desăvârşită şi eternă.

Astfel, slava Lui va fi micşorată. Iar credinţa în El va fi mărginită şi, cu timpul, pierdută…
– Nu cred că aceste minciuni vor ajuta prea mult, zise urzitorul răului. Vor fi, desigur, unii care vor putea să le creadă şi pe acestea, dar marea mulţime a oamenilor nu va putea fi amăgită de astfel de scorniri. Puterea lui Hristos este prea mare. Adevărul Lui este prea luminos. Lucrările Lui sunt prea vii pe pământ. Aşa că prea mulţi oameni vor vedea că aceste învăţături ale noastre nu merită nici un fel de crezare.

Atunci se ridică Duhul Necredincios şi zise:
– Eu sunt de părere că mijlocul cel mai potrivit este să spunem oamenilor că nu există nimic. Că toate poveştile despre Dumnezeu, despre Hristos, despre rai şi iad, despre Judecată şi chiar despre noi, diavolii, sunt numai nişte fleacuri.

Că tot ce se vede s-a făcut întâmplător. Că întâmplător a apărut viaţa şi mişcarea în natură şi că toate se datorează numai întâmplării.
Că e o prostie să mai creadă omul în basmele religiei, bune numai de adormit copiii, dar fără nici o seriozitate pentru oamenii mari.
Astfel îi vom face pe oameni să dispreţuiască adevărurile lui Dumnezeu, să aleagă distracţiile păcătoase, viaţa uşuratică, dorinţele blestemate şi poftele nelegiuite.

Căci, dacă omul ajunge să nu mai creadă în Dumnezeu, în pedeapsa păcatului şi într-o altă viaţă, el va umbla să şi‑o trăiască pe aceasta în toată desfrânarea trupului, ne­maipă­sându-i de nimic.
Dacă nu mai este Dumnezeu şi Judecată, de cine să-i fie frică?
De oameni se va feri, autoritatea o va înşela, conştiinţa şi‑o va înăbuşi, Cuvântul o să-l dispreţuiască – şi astfel omul va căuta să tragă un cât mai blestemat folos trupesc din tot ce va putea, fără să-i pese nici de cinste, nici de ruşine, nici de Dumnezeul lui, nici de semenii săi, pierzându-şi mântuirea sa şi sufletul său.

– Nici acest mijloc nu cred că va fi prea de mult folos, zise Tatăl Minciunii. Pentru că, oricât de ticălos ar fi un om, în străfundul conştiinţei lui tot mai aude uneori glasul lui Dumnezeu, care caută să-l trezească, zicându-i: Nu te înşela! Este Dumnezeu! Este suflet! Este Judecată! Este neapărat o răsplată pentru păcatele tale! Odată şi odată tot vei sta gol şi descoperit, tremurând şi înspăimântat în faţa acestora!

Vor mai fi şi unii care vor tăgădui totul. Dar nici aceştia nu vor vorbi trufaş multă vreme. Vine şi peste aceştia vremea suferinţei, a prăbuşirii şi a morţii. Atunci omul nu mai vorbeşte aşa.

Când îi merge bine omului, el vorbeşte într-un fel. Dar când vine greul, nu mai vorbeşte tot aşa.
În viaţă, oamenii vorbesc diferit, dar în moarte toţi vorbesc la fel.
Altcineva ce propune?

– Eu, zise Duhul Falselor Credinţe, cred că este în interesul nostru să scornim tot felul de credinţe înşelătoare, tot felul de interpretări biblice prin care să sfâşiem adevărul unic în sute de partide care să se lupte între ele. Ca să se mănânce unii pe alţii între ei, oamenii care au luat calea Evangheliei lui Hristos.
Astfel, Biserica şi Evanghelia vor fi sfâşiate, Biblia va ajunge o carte a certurilor religioase, Adevărul va fi împărţit, Credinţa dezbinată, dragostea nimicită, iar Hristos va fi dispreţuit.

Lumea, păgână, va rămâne astfel departe de mântuire, iar planul lui Dumnezeu va fi zădărnicit de noi cu ajutorul creştinilor fără Duhul lui Hristos.

Tot ce vrem noi este ca oamenii să nu se nască din nou, adică să nu devină nişte oameni duhovniceşti.

Să nu aibă respect unii faţă de încredinţările altora, să nu trăiască în dragoste şi în pace, să nu aibă părtăşie unii cu alţii, ci să aibă o evlavie fără putere, o credinţă fără roade, o dragoste fără Hristos.

Astfel, toată lucrarea Crucii va fi zădărnicită şi toată mân­tuirea lor, pierdută.
– E ceva şi asta, zise scornitorul amăgirilor, dar nu-i de-ajuns! Altul!
– Eu, zise Duhul Dezbinării, sunt de aceeaşi părere cu fratele meu cel mai apropiat, Duhul Falselor Încredinţări, care a vorbit mai înainte.
Cred şi eu tot aşa, că a-i dezbina pe credincioşii lui Hristos este cel mai potrivit mijloc pentru nimicirea credinţei.

Astfel, ei vor lucra în numele Adevărului, dar contra lui.
Vor lupta cu versetele Bibliei împotriva duhului Bibliei şi cu interpretările Evangheliei împotriva harului ei.
Eu îi voi inspira pe anumiţi conducători ai lor ambiţioşi, lacomi de slavă lumească, nesupuşi, nerăbdători, neevlavioşi să găsească diferite motive de neînţelegere cu fraţii lor.

Să scornească felurite interpretări ale Scripturii şi tot felul de înţelesuri ale Cuvântului lui Hristos.
De aici vor porni la certuri biblice, fiecare căutând întâietatea, pentru a culege anumite foloase mârşave.
Astfel, creştinii se vor dezbina şi mai mult prin lăcomie şi prin bănuieli.

Lumea păgână sau necredincioşii vor râde văzându-i cum se fură şi se ocărăsc unii pe alţii, vor dispreţui Evanghelia lui Hristos şi toate sufletele se vor pierde pe veci.
– Desigur, şi asta ne va ajuta foarte mult, zise mulţumit ucigaşul frăţietăţii. Totuşi nu-i de ajuns, căci în mijlocul creştinilor tot se va găsi un mare număr care vor păstra Duhul lui Hristos, vor plânge şi se vor ruga pentru unitatea credinţei frăţeşti şi până la urmă ei vor fi ascultaţi, devenind iarăşi o turmă şi un Păstor, cum le-a făgăduit Hristos.

Avem nevoie de ceva şi mai mult, ca să reuşim în planul nostru. De ceva şi mai viclean. De ceva şi mai uşor de primit şi de urmat. De ceva care să fie mai sigur că va pierde sufletele.

Să auzim pe altcineva!

Rând pe rând, s-au ridicat toate duhurile rele, care aveau cele mai neaşteptate minciuni şi scorniri de spus. Dar marele înşelător, urzitorul pierzării oamenilor şi duşmanul planurilor lui Dumnezeu, nu era pe deplin mulţumit de nici unele din cele pe care le auzea.

La urma tuturor, se ridică dintr-un colţ unul dintre cele mai blestemate şi mai viclene duhuri, care până atunci tăcuse şi le ascultase pe toate celelalte. De fapt, el nu era prea grăbit nici­odată şi nu sosea la timp nicăieri decât atunci când putea face răul cel mai mare.
– Am şi eu o părere, zise acest duh leneş şi viclean, dar foarte deştept.
– Cum te cheamă pe tine? zise stăpânul blestemat.
– Pe mine mă cheamă „Lasă, mai ai vreme!“.
– Ei, tu ce propui?
– Eu zic că noi trebuie să ne ţinem peste tot pe unde se mărturiseşte Evanghelia lui Hristos şi, pe oricine aude chemarea mântuirii şi rămâne străpuns la inimă, să-l oprim, să nu facă pasul hotărârii pentru Dumnezeu, să nu-L primească pe Hristos în inimă şi să nu pornească îndată pe calea mântuirii, spunându-i: Lasă, mai ai vreme!

Atunci omul poate auzi Cuvântul lui Dumnezeu, poate plânge la auzirea chemării lui Hristos. Poate să se cutremure de plata grozavă a păcatului său. Poate să fie mişcat auzind cât de mult a iubit Dumnezeu lumea şi cât de mult a suferit Hristos pentru păcatul lui. Poate să afle despre lucrarea Duhului Sfânt, despre iertarea pocăinţei, despre spălarea prin Sângele Crucii, despre rodul lacrimilor căinţei, despre harul naşterii din nou, despre fericirea făgăduinţelor cereşti. Noi îi vom şopti: Da, dar nu acum! Lasă, mai ai vreme! Iată, acum nu-i potrivit, ai să faci acest lucru altădată. Nu ţi-e ruşine să te ridici în faţa oamenilor acestora ca să te hotărăşti pentru Hristos? Ce vor zice ei? Ce vor zice soţul, părinţii, copiii, lumea?… Lasă acum, ai vreme şi mai târziu, dacă chiar vrei s-o faci. Lasă acum, lasă azi, lasă de data asta, lasă… ai vreme altădată!…
Astfel sufletul mişcat şi trezit de Cuvântul lui Dumnezeu va amâna.
Apoi noi îi vom pune mereu alte piedici şi alte amânări, până ce va adormi din nou.
Atunci în zadar va fi zdrobit Hristos porţile iadului nostru.
În zadar va fi rupt El lanţurile păcatului omenesc.

În zadar va fi făcut mântuirea atât de la îndemâna sufletului – omul va rămâne mai departe în robia noastră până va veni peste el moartea, cel mai bun prieten al meu, care îi ia apoi sufletul spre a‑l duce direct în pierzarea veşnică.
– Bravo! strigă Balaurul cel mare. Iată diavolul cel mai deştept dintre voi toţi! Iată părerea cea mai uşor de primit. Iată arma cea mai ucigaşă împotriva mântuirii omului. Iată mijlocul cel mai iscusit cu care vom putea zădărnici orice lucrare bună, orice gând salvator, orice hotărâre sfântă.

Iată şoapta satanică cea mai uşor de urmat. Iată calea cea mai scurtă spre pierzare. Iată mijlocul cel mai sigur prin care putem zădărnici planul lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor.

Luaţi deci seama cu toţii la metoda lui „Lasă!“. Când toate mijloacele şi scornelile voastre drăceşti, pe care le-aţi auzit mai înainte de la ceilalţi, nu vor mai folosi la nimic, când toate sufletele, auzind chemarea lui Dumnezeu, vor fi mişcate de Duhul Sfânt şi vor începe să caute fierbinte mântuirea, să‑şi plângă cu lacrimi păcatul, să dorească naşterea din nou şi să facă pasul hotărârii pentru Domnul, voi să alergaţi degrabă cu şoapta:

Lasă, nu acum!
Lasă, mai ai vreme!
Lasă pe mâine!
Lasă, nu aici!
Lasă pe duminica viitoare, pe prilejul viitor, pe mai târziu…
Şi veţi vedea cât de mulţi au să vă asculte şi au să se aşeze iarăşi pe scaun, pe păcat, pe nepăsare.

Astfel sufletele oamenilor vor rămâne pe totdeauna în robia noastră.
Cuvântul pe care îl vor fi auzit va fi în zadar.
Prilejul mântuirii lor va fi pierdut.
Jertfa lui Hristos le va fi nefolositoare.
Planul dragostei lui Dumnezeu pentru ei va fi zădărnicit.

Cu acestea, şedinţa iadului se termină, iar slujitorii întunericului se împrăştiară pretutindeni pe pământ să împlinească porunca Ucigaşului, a Satanei, ducând, oriunde se ia o hotărâre bună, şoapta aceasta drăcească:
– Lasă, mai ai vreme!

Astfel se răspândi peste tot numele celui mai primejdios şi mai viclean dintre demoni. Cu această lozincă, iadul a nimicit unele dintre cele mai frumoase planuri, dintre cele mai curate dorinţe, dintre cele mai înalte idealuri ale omului.

O, ce mult prăpăd face diavolul cu această blestemată şoaptă nu numai când e vorba de mântuirea sufletului, dar chiar şi când e vorba de orice lucru bun al vieţii acesteia de toate zilele. Căci diavolul ştie bine că, dacă omul va face orice lucru la vremea sa, nu are niciodată vreo pagubă sau vreo părere de rău. Dar dacă omul amână de azi pe mâine, lucrul amânat pierde câştigul şi sporeşte paguba.

Iată, de pildă, unuia i s-a spart o ţiglă de pe acoperiş. Omul o vede şi îşi zice: Trebuie să mă sui s-o înlocuiesc.
– Lasă acum, sare harnic diavolul lenei, mai ai vreme.
Când plouă, spune: Nu poţi. Când nu plouă, zice: Nu-i nevoie.
Şi omul ascultă. Ploaia îi putrezeşte lemnul, vântul îi lărgeşte spărtura şi umezeala îi dărâmă până la urmă toată casa.

Altul trebuie să-şi sape via sau ogorul.
– Lasă acum, zice diavolul nepăsării. Pământul este prea ud… sau este prea uscat… afară este prea cald… sau prea frig…
Şi via sau ogorul se umple de buruieni care apoi se usucă. Iar cineva, trecând, le pune foc.

Trebuie omul să se scoale mai devreme, să facă o treabă… să meargă să apuce un tren… să ajute la o faptă bună?…
– Lasă acum, mai lasă, zice grăbit diavolul zăbavei şi al amânării. Mai dormi puţin, apuci trenul celălalt… Mai zăboveşte puţin, poate merge altul… Mai amână puţin, se va face ea cumva!…

Şi astfel, omul se obişnuieşte cu delăsarea. Întârzierile şi lipsurile lui se înmulţesc. Plata lui scade. Omenia lui se pierde. Contractul lui se desface. Viaţa lui se ruinează…
Trebuie să cercetezi un bolnav?…
Trebuie să faci ceva pentru părintele tău bătrân şi slab?…
Trebuie să spui un cuvânt de iubire, o cerere de iertare, să întorci o datorie, să repari o nedreptate, să faci un bine?…
– Lasă acum, zice îndată şoptitorul blestemat, mai ai vreme.
Astfel bolnavul moare necercetat. Părintele rămâne fără mângâiere. Prilejul împăcării se pierde. Datoria neplătită creşte. Nedreptatea se înveninează. Binele rămâne neîmplinit, iar sufletul tău ascultător de diavolul este osândit pe veci.

Te-a rugat cineva care a avut încredere în tine să-i faci un bine? Ţi-a încredinţat să-i duci undeva o fotografie, o carte, un lucru pe care diavolul lăcomiei te-a ispitit să ţi-l însuşeşti?
– Du-le, zice în conştiinţa ta îngerul credinţei şi al fricii de Dumnezeu.
– Lasă acum, zice diavolul lăcomiei fireşti. Cel care ţi le-a dat va uita, cel care le aştepta nu ştie. Astfel, tu vei rămâne până la urmă cu ele.
– Dar e ruşinos şi e nelegiuit acest lucru, zice iarăşi îngerul, în nădejdea mântuirii celui ispitit.
– Cam ruşinos, e adevărat, dar nu-ţi pese! zice demonul nesimţirii.– Dar, când se va descoperi odată fărădelegea ta, ce vei răspunde înaintea Judecăţii? îi zice îngerul Domnului.
– Lasă acum, nu te gândi la asta, îi şopteşte diavolul.

Şi astfel, conştiinţa sugrumată nu-l mai mustră şi lucrul străin încredinţat rămâne tot la el.
Cel care i l-a dat cu încredere rămâne înşelat.
Cel care avea nevoie de el rămâne lipsit.
Iar diavolul pierzării se bucură de încă un suflet câştigat.

Aşa lucrează diavolul înşelător şi mincinos.
Şi aşa se pierd atâtea suflete, prin şoapta şi prin vicleşugul aceluia care ştie cum să se apropie de fiecare în clipa cea mai grea şi din partea cea mai slabă, spre a-i pierde omului tot ce are mai bun şi mai frumos. Întâi cinstea lui, apoi curăţia, apoi pacea lăuntrică. Iar o dată cu acestea – mântuirea şi sufletul lui, pe vecii vecilor.

Când, câteodată, omul ar dori să mai îndrepte câte ceva din răutăţile lui, vine diavolul ruşinii şi îi zice:
– Lasă acum! Dacă n-ai făcut-o atunci, acum e prea târziu. Nu te mai arăta că ştii sau că eşti tu acela, poate ei nu te mai ştiu sau au uitat. Ce vor zice acum despre tine cei pe care i-ai înşelat?
Omul îl ascultă şi rămâne astfel pierdut, cu totul şi pe totdeauna, în mâinile diavolului.

O, Preabunule Doamne şi Dumnezeul nostru, Tu, Care eşti Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, Stăpânul tuturor fiinţelor şi lucrurilor văzute şi nevăzute,

Tu, Care ai poruncit – şi trebuie să fii ascultat,
Tu, Care ai dat Adevărul – şi el trebuie crezut,
Tu, Care ai rânduit Dreptatea – şi trebuie să se facă,
Tu, Care ai pregătit o mântuire – şi trebuie primită,
Tu, Care ai promis o Judecată – şi trebuie să fie…
Te rugăm cu teamă, cu smerenie şi cu nădejde, ai milă nesfârşită de noi, de toţi oamenii, care din pricina necredinţei şi a nepăsării noastre suntem atât de adeseori încercaţi şi biruiţi de marele vrăjmaş al Tău şi al mântuirii pe care ne-ai pregătit-o.
Trezeşte-ne, Doamne, inima şi deschide-ne ochii să vedem bine şi să-l descoperim totdeauna pe satana, care este înapoia şoaptei sale: „Lasă, mai ai vreme!“…

Te rog, ajută-mă şi pe mine, Doamne, ca, ori de câte ori glasul Tău îmi va spune să fac ceva pentru Tine, eu să ascult numaidecât, împlinind toată voia Ta cu grabă şi cu bucurie.
Fă-mă, Doamne Iisuse, să recunosc îndată că diavolul este acela care îmi spune atunci „Lasă, mai lasă!…“

Ajută-mă atunci, Iisuse Doamne, să mă împotrivesc lui cu toată puterea şi îndrăzneala, biruindu-l totdeauna prin graba ascultării mele depline de voia Ta şi prin îndeplinirea întocmai a Cuvântului Tău cel Sfânt.
Nu mă lăsa, Doamne Duhule Sfinte, să mă las biruit de rău, ci totdeauna să birui răul prin bine.
Astfel să-mi dobândesc mântuirea sufletului meu şi să nu mi-o pierd niciodată.
Prin harul Tău şi prin ascultarea mea. Amin.

Traian Dorz