Traian Dorz, versificarea
Strigarea Înţelepciunii.
1. O, nu strigă-nţelepciunea, nu înalţă ea glas, oare,
şi priceperea nu strigă tuturor, cu glasul tare?
2. Că se urcă pe nălţime,
la răspântii se aşază,
3. Stă la porţi şi la intrarea
în cetate cuvântează:
4. «Oamenilor, către voi strig
şi spre tineri nalţ eu glasul,
5. Să înveţe minte proştii
şi nebunii – c-ar fi ceasul.
6. Ascultaţi-mă, căci lucruri înţelepte vă voi spune,
gura mea deschisă,-nvaţă numai lucrurile bune.
7. Vestea mea este-Adevărul,
buzele-mi urăsc minciuna,
8. Tot cuvântul gurii mele
este drept întotdeauna.
9. Neadevăr nimica nu e, nici sucit, nimic, în toate,
toate-s lămurite minţii ştiutoare de dreptate.
10. Mai curând decât argintul preţuiţi a mea povaţă
şi mai mult ca scumpul aur preţuiţi ştiinţa-n viaţă,
11. Căci mai mult ca piatra scumpă
preţuieşte-o-nţelepciune;
nu-i mărgăritar sau aur să se poată-asemeni pune.
12. Iată, eu, Înţelepciunea, mintea am ca locuinţă,
celor mai alese gânduri eu pot să le dau fiinţă.
13. Frica Domnului e-aceasta: să urăşti ce-i rău anume,
îngâmfarea şi minciuna, şi purtarea rea pe lume.
14. De la mine vine sfatul şi izbânda, de la mine,
eu sunt toată cunoştinţa şi puterea,-n tot ce-i bine.
15. Doar prin mine împăraţii
şi voievozii fac dreptate
16. Şi prin mine dregătorii
cârmuiesc a lumii gloate.
17. Eu iubesc pe toţi aceia care vor să mă iubească,
câţi mă caută cu-ardoare pot oricând să mă găsească.
18. Bogăţia,-n veci, şi slava,
şi dreptatea sunt cu mine,
19. Rodul meu mai scump ca-argintul
şi ca aurul se ţine.
20. Eu pe-a nevinovăţiei cale merg fără-ncetare
şi pe al neprihănirii neted mijloc de cărare,
21. Ca să-i dau adevărata moştenire, cât trăieşte,
şi să-i umplu vistieria celui care mă iubeşte.
Obârşia Înţelepciunii.
22. Domnul m-a făcut pe mine mai nainte decât toate,
înaintea celor care mai întâi au fost lucrate,
23. Mai nainte de-nceputuri eu am fost, din veşnicie,
până nici n-a fost a lumii aşezată temelie.
24. Eu am fost născută-atuncea când Adâncul n-a fost încă,
nici izvoarele-ncărcate cu belşug de apă-adâncă,
25. Mai nainte-am fost făcută ca a munţilor tărie,
mai nainte de-a fi dealuri sau întinderi de câmpie.
26. Până nici era pământul, nici câmpii cu-ntinderi, roată,
până n-a fost nici fărâma cea dintâi a lumii dată.
27. Eu, când întocmit-a Domnul cerurile,-am fost de faţă,
când a tras El prima zare pe-adâncimea cea măreaţă…
28. Când a pironit El norii, sus, pe-ntinderi fără zare,
şi când au ţâşnit puternic ale-Adâncului izvoare,
29. Când a pus hotare mării, poruncind să nu le treacă,
când pământului, în lume, temelii stătea să-i facă.
30. Eu eram cu El la lucru, al Lui Meşter, desfătându-L,
ne-ncetat vibrând nainte-I veşnicii de ani a rândul
31. Irizând pe rotocolul lumii Lui de pace plină
îmi găseam plăcerea-n fiii oamenilor fără vină.
32. Şi-acum, fiii mei, pe mine ascultaţi-mă: sub soare
fericiţi sunt numai cei ce îmi păzesc a mea cărare.
33. Ascultaţi învăţătura ce-nţelepţi vă poate face
şi nu-mi lepădaţi povaţa ce vă poate-aduce pace.
34. Fericit e omul care mă ascultă şi veghează,
care-ntruna-mi stă la poartă şi la pragul uşii, pază!
35. Căci acel ce mă găseşte află viaţa-n bucurie,
căpătând bunăvoinţa Domnului, pe veşnicie.
36. Dar cel ce-mi păcătuieşte, lui-şi face vătămare,
toţi câţi mă urăsc pe mine merg la moarte şi pierzare!