De când n-ai plâns tu oare,
de când n-ai plâns cu-amar,
cu cât păcat de-atuncea
ţi-ai încărcat viaţa
şi totuşi pe-al tău suflet
nu-l arde-un strop de jar
şi nici doi stropi de lacrimi
nu-ţi mai topeşte gheaţa.
De când n-ai plâns în taină
pe-o rugăciune-arzând
spre Domnul ce, pe Cruce,
păcatul tău îl poartă,
– de când n-ai plâns tu oare
şi oare până când
nepăsător zaci încă
în starea asta moartă?
De când n-ai plâns de dorul
de fraţi şi de Cuvânt
de care stai departe,
închis în neascultare,
cum crezi că vei răspunde
la Tronul Celui Sfânt
şi cum nu te cutremuri
de-osânda viitoare?
…O, vino, spală-ţi ochii
în fluviul Lui de Har
şi leapădă-ţi orbia
în poala pocăinţei,
topeşte-ţi de pe suflet
satanicul gheţar
în flacăra divină
a lacrimii căinţei.
Traian Dorz, Cântările eterne