Fragment dintr-un cuvânt al fratelui Traian Dorz de la „Sărbătoarea mulţumirii” de la Sâmbăteni – octombrie 1986
(…) Să ne micşorăm până la dimensiunea smereniei adevărate şi totale, pentru că aceasta este cea mai mare înălţime pe care o poate atinge un om al lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că a fost cel mai mare pentru că el, într-adevăr, s-a făcut pe sine cel mai mic. Nici unul nu este mai mare decât Ioan. Nici unul n-a fost mai mare şi niciodată n-a fost el mai mare ca atunci când a spus: „Eu nu sunt nimic. Sunt un glas care strigă în pustiu. Un glas fără ecou, fără rezonanţă, fără putere. Un glas care nu înseamnă nimic”. Şi Dumnezeu a făcut ca glasul acesta, care el însuşi s-a micşorat atât de mult, să fie mai puternic decât oricare altul. Nimeni n-a vorbit aşa despre Mântuitorul cum a vorbit Ioan.
În capitolul 3 din Evanghelia după Ioan, doi mari oameni strălucesc: unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Domnului Iisus: Nicodim şi Ioan Botezătorul. Şi despre unul, şi despre celălalt, Mântuitorul a vorbit aşa de frumos. Lui Nicodim i-a descoperit acel mare şi unic, şi divin Adevăr, care este temelia mântuirii: naşterea din nou. Despre Ioan a spus nişte lucruri extraordinar de frumoase. Şi Ioan [Botezătorul], în finalul capitolului 3 din Evanghelia după Ioan, a spus nişte lucruri care l-au aşezat pentru totdeauna înaintea tuturor celor care L-au mărturisit pe Hristos. Ce frumos spune Ioan în aceste zece versete despre Hristos! Să recitim mereu aceste lucruri, pentru ca să înţelegem ce mare valoare a avut acest om care s-a smerit pe sine însuşi mai mult ca oricare altul. De aceea Mântuitorul l-a apreciat aşa de mult şi l-a socotit prietenul Său, cum şi el a zis: „Eu sunt prietenul Mirelui”. Ce minunat prieten a fost el pentru Iisus! Cred că au copilărit împreună mulţi ani. Mamele lor s-au iubit atât de mult şi au fost atât de apropiate una de alta! Tot aşa au fost şi ei şi au rămas nedespărţiţi până la sfârşit. Pentru că s-a smerit, Dumnezeu l-a învrednicit de o slavă atât de mare!
Să urmăm şi noi exemplul lui şi să ne smerim, căci, în Lucrarea lui Dumnezeu, calea spre cea mai înaltă slavă este coborârea spre cea mai adâncă smerenie. „Celor smeriţi le dă har”, a spus Domnul. Şi Mântuitorul a zis El Însuşi, cu buzele Lui sfinte: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.
Eu… ce pot să spun, nu numai despre anul care a trecut şi despre viaţa care a trecut? Le închei pe amândouă cu o mulţumire adâncă, în această zi binecuvântată, către Dumnezeu. Şi pentru iarna prin care am trecut. [Iar pentru cea prin] care mă pregătesc să plec, îmi încredinţez viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Doresc din toată inima ca această zi să însemne o zi de mare mulţumire către Domnul pentru anul care a trecut. Ce frumoase bucurii am avut! Câte suflete s au hotărât pentru Domnul în adunările noastre! Cred însă că nu numai acele suflete care s-au predat şi au făcut legământ la nunţile noastre din anul acesta, ci noi înşine, fiecare dintre noi, am făcut un salt calitativ superior, spre o stare înalt duhovnicească, de fiecare dată când ne-am întâlnit împreună. Pentru că harul lui Dumnezeu a lucrat puternic. Domnul Iisus a fost chemat şi a fost prezent, cu toată puterea şi cu toată revărsarea Duhului Său Sfânt, în mijlocul adunărilor noastre. Şi acestea toate au lucrat pentru grăbirea şi înălţarea noastră spre o stare binecuvântată, de la care Domnul vrea să ne descopere şi să ne facă noi chemări şi să ne facă noi angajări pentru Lucrarea Lui în etapa care va urma.
Anul acesta a fost un an de confruntări cu mai-marii poporului acestuia şi ai Bisericii acesteia şi un an de binecuvântări din partea Duhului lui Dumnezeu. Acum, iată, ne apropiem de încheierea acestui an; şi bilanţul este binecuvântat, în condiţiile prin care am trecut şi în care lucrează Oastea Domnului în mijlocul poporului nostru şi în mijlocul lumii.
Noi putem să-I mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns acum până la această etapă. Nu se putea să rămânem mai departe în situaţia în care eram. Mult n-ar mai fi durat această toleranţă. Şi Dumnezeu a adus la timp gândul acesta şi a întocmit condiţiile prin care noi să putem ajunge la o confruntare cu toate aceste puteri cu care noi, în orice situaţie am fi, trebuie să colaborăm. Trăim într-o viaţă trupească, într-o patrie pământească cu nişte autorităţi (…) [cărora] Cuvântul lui Dumnezeu ne-a poruncit să le fim supuşi. Vrând-nevrând, noi va trebui şi a trebuit să colaborăm şi să lucrăm cu ei. Cuvântul lui Dumnezeu şi înaintaşii noştri, şi Părintele Iosif ne-au spus: „Lucrarea aceasta trebuie să câştige tot neamul nostru pentru Dumnezeu; şi să răzbată până la marginile pământului cu solia aceasta”. Or, în felul acesta, numai pe la periferie şi numai în condiţiile în care eram, acest lucru părea cu neputinţă şi acest lucru părea atât de îndepărtat de noi… Iată însă că Dumnezeu a adus vremile acestea în care condiţiile toate s-au întocmit în aşa fel, încât să putem spera, cum s-a spus, într o lucrare mai de întindere şi mai de adâncime în mijlocul acestui popor. Situaţia noastră este unică în lume. Trebuie să colaborăm cu nişte puteri care ne-au fost totdeauna ostile şi care poate că ne vor fi şi mai departe ostile. Dar, din partea noastră, noi trebuie să facem tot ce putem ca această ostilitate să fie nemeritată. Cum a făcut şi Domnul în mijlocul templului şi în mijlocul poporului în care a lucrat şi a luptat. Cu toate că I-au fost ostile şi una, şi cealaltă dintre aceste puteri, El a căutat să nu merite ostilitatea lor, ci să lucreze totdeauna spre binele amândurora. Sfântul Apostol Pavel a spus: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva templului, nici împotriva cezarului, nici împotriva lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, şi templul, şi cezarul i-au fost ostili. Numai Dumnezeu l-a ajutat. Aceeaşi soartă poate să ne aştepte şi pe noi. Dar noi va trebui aici să lucrăm şi să luptăm, cu sprijinul şi cu colaborarea lui Dumnezeu. În mijlocul tuturor acestora, să ducem mesajul Evangheliei, mesajul lui Hristos.
Am fost puşi – în lumina propagandei ostile contra noastră – alături de martorii lui Iehova şi de alte secte vrăjmaşe în toate privinţele doctrinei evanghelice şi Cuvântului lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea (…). Iată ce mare deosebire este între felul în care noi putem să lucrăm şi felul în care lucrează ei. Noi mulţumim lui Dumnezeu pentru colaborarea Lui. Toate acestea sunt darul lui Dumnezeu şi binecuvântările Sale. Dar, pentru că El ne-a chemat pe noi în această Lucrare sfântă, trebuie să ni se trezească conştiinţa răspunderii noastre faţă de rolul pe care trebuie să ni-l însuşim fiecare dintre noi şi să ni-l împlinim aici cu toată inima, devotaţi cauzei lui Dumnezeu. Să lucrăm pentru unitatea noastră înăuntru şi pentru izbânda Lucrării lui Dumnezeu în afară. Noi n-avem decât un singur argument în faţa lui Dumnezeu şi în faţa ţării, şi în faţa Bisericii: unitatea dintre noi. Câtă vreme vom avea între noi unitate, vom fi nebiruiţi. Nimeni nu va putea să ne facă nimic. Când între noi însă apar dezbinări şi tulburări, atunci şi dacă nu ni s-ar întâmpla nici un fel de ostilitate din afară, ne nimicim noi înşine unii pe ceilalţi.
Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. Pentru că ei s-au limitat numai la cuvântul vorbit [al Părintelui], care a fost aşa de puţin şi aşa de rar. Mi-aduc aminte, eram la Sibiu, acolo, lucram… Tipăream cărţile Părintelui, gazetele Părintelui. Lucram seara la împăturarea şi la expedierea gazetelor, şi la împachetarea cărţilor. Aveam nevoie – veneau fraţi din ţară, din toate părţile ţării, şi ajutau acolo. Cei din Sibiu n-au venit niciodată, nici unul. Se făceau adunări în redacţia foii. Pe masă, în redacţie, erau gazete aduse de la tipografie, cărţi. Vă spun un lucru foarte dureros. M-a rănit atunci până în adâncul inimii: fraţi din Sibiu, [când] veneau la adunare, trebuind să se ducă la WC, luau din «Isus Biruitorul» şi din cărţile Părintelui… şi se ştergeau acolo la WC. Pentru noi aceste lucruri erau sfinte, frate, cum te atingi de Sfânta Împărtăşanie! Şi la oamenii aceştia am văzut cât de puţin interes aveau ei faţă de aceste lucruri. M a durut foarte mult… De aceea s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Sibiu şi s-a ruinat acolo totul. Pentru că n-au preţuit cuvântul scris. Nu şi-au întemeiat credinţa pe mesajul acesta cutremurător de sfânt pe care l-a răspândit Dumnezeu prin Părintele Iosif şi prin cuvântul său. Cei mai mulţi n-au citit cărţile Părintelui. Erau din Sibiu şi era acolo gazeta, şi… dacă erau doi sau trei dintre toţi cei care erau în Sibiu atunci abonaţi la foaia «Isus Biruitorul»; sau să citească cărţile Părintelui. Dacă nu era adunare la Oastea Domnului, se duceau la creştini după Evanghelie sau la baptişti, sau la penticostali. De aceea s-a ales acolo praful şi pulberea de toţi.
Puterea Domnului şi Cuvântul Lui sfânt s-au răspândit în ţara aceasta prin cuvântul scris, prin lucrarea scrisă, prin puterea acestor cuvinte ale Părintelui Iosif.
De aceea am îndemnat mereu: citiţi cărţile acestea! Nu numai aşa de suprafaţă! [Ci] să le subliniezi aşa cum le subliniase părintele Vladimir. Toate, toate erau subliniate şi trăite, şi recitite, şi răscitite. De trei, patru, de cinci, şase, zece ori, pentru ca să se pătrundă de ceea ce este puterea lui Dumnezeu scrisă în ele.
Zic, să ne pătrundem şi noi de tot acest simţământ sfânt, pentru că avem o chemare deosebită de toţi ceilalţi. A fi baptist poate oricine; a fi penticostal poate oricine. Şi, dacă nu-i place la baptişti şi la penticostali, se duce creştini după Evanghelie sau sfârşeşte la martorii lui Iehova… şi apoi sfârşeşte în lume. Dar Lucrarea Oastei Domnului este cu totul altceva. E un mesaj divin şi special trimis poporului nostru. De aceea, „ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud! Că mulţi au dorit să vadă aceste lucruri”.
Şi ăştia [care îşi schimbă crezul] sunt zestrea tuturor vânturilor care-i mână dincoace-încolo. Nenorocirea este că toţi sunt nişte oameni nefericiţi. Dar, ca acela care a fost în Lucrarea aceasta şi apoi a trecut la alte învăţături, nu-i nimeni mai nefericit.
De aceea, noi, cărora Dumnezeu ne-a dat acest har, să ne pătrundem în realitate de această putere şi de această chemare strălucită şi să ne găsim rolul şi rostul în această Lucrare. Să punem umărul la grăbirea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, la urnirea carului acestuia strălucit şi frumos care poartă chivotul lui Dumnezeu cel mai strălucit. Să putem să aducem mai curând Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul nostru, al familiilor noastre şi al neamului nostru.
Nu-i fără rost toată suferinţa şi jertfa, şi osteneala noastră pentru aceasta. Nici un picur de sudoare nu-i uitat la Dumnezeu. Nici o lacrimă, nici o zi de jertfă, nici o picătură de sânge, nici o durere îndurată pentru grăbirea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. El, din toate acestea, strânge preţul cel mare cu care trebuie să răscumpărăm noi bucuria aceasta. Şi, cu cât vom pune mai sincer şi mai hotărâţi toţi părticica noastră puţină de preţ pentru acest mare şi nobil ideal, cu atâta Dumnezeu îl va aduce mai curând.
Eu mulţumesc lui Dumnezeu în chip deosebit în toamna aceasta şi la această sărbătoare a mulţumirii pentru anul acesta care a trecut. Şi… [ne] încredinţăm viaţa în mâna Lui pentru iarna care se apropie. Nu numai o iarnă trupească, firească, naturală, ca aceea pe care o aşteptăm. Aşteptăm o mare confruntare! Şi, prin aceasta, va trebui să trecem biruitori. Şi numai aşa vom putea trece, dacă ne vom suda sufletele şi dacă ne vom strânge mai adânc inimile noastre la un loc. Argumentul nostru cel mai puternic este unitatea dintre noi. Dacă ne vom ruga pentru aceasta, dacă vom lucra, dacă vom ceda fiecare la câte ceva din ceea ce ne deosebeşte de ceilalţi… Să cedăm partea aceea care ne deosebeşte, [ca] să ajungem la unitate. Atunci Dumnezeu ne va da bucurii şi biruinţe.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu în această zi frumoasă şi ne încredinţăm, pentru ceea ce va veni, în mâna cea puternică şi bună care ne-a trecut cu biruinţă prin toate. Vedem în viaţa noastră nişte [perioade] care se repetă. Au fost primăveri frumoase, veri călduroase sau toamne binecuvântate şi ierni friguroase. Dar Dumnezeu iar a adus primăvara. Am trecut prin aceste etape cu biruinţă până acum. Şi, din toate, Lucrarea a ieşit biruitoare şi curată, şi frumoasă. S-au scuturat roadele putrede şi necoapte şi s-au dus. S-au rupt crengile uscate şi au fost spulberate. Şi în locul lor, Dumnezeu făcut să răsară alte roade, noi, şi alte crengi, verzi şi puternice. Credem că Dumnezeu va lucra ca acest trunchi puternic şi viguros să aducă mai departe roade binecuvântate. Şi noi, care suntem acum în ramurile lui, să ne arătăm vrednici şi să ne dăm toate silinţele ca, la toamnă, să putem aduce roduri frumoase. Amin.