Traian-DORZ-060

O, Revelaţie Divină, fă ochii orbi şi mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, nici prea târziu a Ţi-l vedea.

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul satana strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră pâri la stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa! O dată i-am zis hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– De ce? Te-am jignit?
– Pe mine puteţi să mă jigniţi cum vreţi, dar să nu înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– Ce Dumnezeu? sări el furios. În curând nimeni nu va mai crede în Dumnezeu, numai voi, nebunii, mai credeţi prostiile astea!
– Da? i-am zis eu, privindu-l în ochi, până nu veţi putea desfiinţa bătrâneţea, suferinţa şi moartea, oamenii vor avea nevoie mereu să creadă în Dumnezeu. Şi dumneavoastră veţi avea şi veţi crede în El! Nu veţi fi tot sus, tot tânăr, tot puternic! Va veni şi vremea să fiţi bolnav, bătrân şi jos. Veţi vedea atunci câtă nevoie veţi avea de Dumnezeu. Numai să-L mai puteţi afla…
…Şi ce curând a venit vremea aceea! Parcă i-am profeţit. Nu după multă vreme a venit ultima dată la mine. Atunci s-a purtat într-un fel foarte ciudat. Stătea pe gânduri şi privea la mine cum zăceam pe patul meu, chiar aici unde sunt acum. Deodată mi-a zis:
– Domnule Dorz, noi am învăţat multe de la dumneavoastră!
– Numai de v-ar folosi, domnule maior, i-am răspuns eu.
– Să ştiţi că şi noi avem un Dumnezeu, zise el mai departe, privindu-mă.
– Dacă nu-L aveţi acum, Îl veţi avea, i-am răspuns. Nimeni nu poate să trăiască, şi mai ales să moară, fără Dumnezeu.
Atunci el a venit la mine, s-a aplecat şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa celuilalt. Apoi au ieşit să plece.
M-am ridicat şi eu şi am ieşit după ei până la poartă. În stradă m-a sărutat din nou, apoi s-a urcat în maşină şi au plecat. De atunci nu l-am mai văzut.
După câteva luni citeam în ziar la „Decese“ anunţul morţii lui… Avea numai patruzeci şi şapte de ani. Murise de cancer…
Se sfârşea, aşadar, şi acesta ca şi toţi cei care ne chinuiseră înaintea lui, după cum am mai scris şi altă dată. Nici unul dintre cei care ne chinuiseră mai înainte nu mai trăiesc… Acesta însă cred că a murit mântuit. Ultima noastră întâlnire a fost o dovadă că el Îl aflase pe Dumnezeu.
Domnul Iisus să-i ierte şi să-i odihnească sufletul! Eu l-am iertat din toată inima mea…)

Acum înlocuitorul său venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic, atât afară, cât şi înăuntru.
– De ce stai în frigul acesta fără foc? mă întrebară amândoi.
– N-am lemne.
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să-mi cumpăr.
– Cum n-ai? Nu mai primeşti plată de la serviciu?
– Nu! Dacă n-am mai putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia. Şi mi-am dat-o. Nu mai am nici salariu, nici pensie. Nimic, de mult…
– Trebuie să dai o declaraţie amănunţită. În primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului, în tot anul trecut, până astăzi. Unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul. Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana“. Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Sergiu, Pop şi ceilalţi. Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea. Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede şi amănunţit.
Am scris plictisit şi de data asta un „răspuns“ la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel, încât nimeni, în afară de mine, să nu mai aibă de suferit din asta. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi şi în cămăruţa Domnului, de unde au luat câteva cărţi. Apoi cel nou mă întrebă:
– Ştii ce vorbesc despre dumneata fraţii dumitale… cutare şi cutare? (Şi îmi spuse două nume foarte cunoscute de „fraţi lucrători“…)
– Ştiu! le-am răspuns eu cu amărăciune. (Într-adevăr, cu două zile mai înainte aflasem de la nişte fraţi că aceia vorbiseră despre ceea ce mă întrebau aceştia acum…) Dar dumneavoastră, care vă interesaţi de cinstea şi de viaţa mea, aveţi toate posibilităţile să verificaţi ce este adevărat din toate acestea ce se spun – şi ce nu. Dacă se spune despre mine c-am strâns nu ştiu ce sumă mare de bani, poftiţi şi uitaţi-vă ce avuţii am! Eu scriu de cincizeci de ani. Am tipărit cărţi, calendare, reviste, poate în milioane de exemplare şi acestea s-au vândut atât în ţară, cât şi în multe alte ţări. Şi acum, după cincizeci de ani de muncă şi sacrificiu, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc, atât eu, cât şi soţia bolnavă şi bătrână. Într-un şopru, în loc de casă, cu un cearşaf în loc de uşă, cu soba rece şi cu cămara goală în plină iarnă. Fără salariu, fără pensie, fără nici măcar un ajutor social pe care îl primeşte şi cel din urmă om. Ca să vedeţi câtă dreptate au cei ce mă tot pârăsc la dumneavoastră, ca să nu mă mai lăsaţi nici acum, după atâţia zeci de ani, nici să trăiesc şi nici să mor în pace.
Cei doi, ruşinaţi de sărăcia mea şi mai mult decât mine, au făcut un gest de dezgust cu mâna şi cu faţa, ca şi cum ar fi zis: „Pârâtori mincinoşi şi neruşinaţi!“ Apoi, poate şi izgoniţi de frigul din casă, şi-au făcut semn de plecare. Şi au ieşit.

Iată, mi-am zis apoi singur, cât de mare rău pot face în Lucrarea lui Dumnezeu clevetitorii şi pârâşii! Cât de scârbiţi sunt de acestea chiar şi oamenii lumeşti, când cercetează şi se conving de nevrednicia celor ce fac asemenea bârfeli, cu atât mai mult atunci când aceştia sunt şi credincioşi şi „fraţi“.
O, voi, cei ce mă ascultaţi, vă rog să nu lăsaţi să vă încolţească în inimă gelozia şi pizma împotriva nimănui! Că nu-i păcat mai mare ca acela de a-i pârî pe fraţi. Spune Sfântul Cuvânt al Domnului că un astfel de om, care şi-a pierdut dragostea de fraţi, poate chiar să-şi dea trupul să-i fie ars de viu, nu-i va mai folosi la nimic (I Cor 13, 1-7). Iar Sfinţii Părinţi au spus: Nici sângele martiriu¬lui nu spală păcatul vânzării de fraţi. Domnul Iisus să aibă milă de acele suflete nenorocite care s-au şi lăsat otrăvite de diavolul cu acest păcat de moarte!
Doamne Duhule Sfinte, trezeşte-le mintea acestora şi zdrobeşte-le inima cu pocăinţă amară pentru ceea ce fac… Căci acei care fac păcatul acesta, adesea, nu se pot întoarce şi pocăi de el niciodată cu adevărat, până-n focul iadului.

În vara acestui an, Domnul ne-a binecuvântat însă din plin şi cu o mare mulţime de nunţi frăţeşti în toată ţara, precum şi cu o vreme de linişte din partea stăpânirii. Astfel că am avut câteva bune prilejuri de întâlnire cu fraţii. Aceste întâlniri erau tocmai necesare pentru o cât mai bună orientare şi armonie în mijlocul Frăţietăţii noastre. Totdeauna când încetează necazurile din afară, cresc cele dinăuntru, căci satana nu doarme niciodată. Iar acum este atâta nevoie de armonie, fiindcă adunările Domnului cresc. O mare mulţime de suflete noi, şi mai ales tinere, se adaugă la numărul fraţilor. Îţi creşte inima de bucurie privind peste sutele şi miile de feţe din adunări şi nunţi, când vezi că peste optzeci la sută sunt tineri care spun şi ascultă Cuvântul şi cântările Domnului cu ochii înlăcrimaţi. Slavă lui Dumnezeu pentru aceste mii de tineri şi copii frumoşi care asigură viitorul Oastei Sale! Dintre aceste suflete minunate, Duhul Sfânt va alege mulţi lucrători străluciţi pentru Hristos.

Încă din primăvara anului 1981, când au fost raţionalizate în ţară alimentele de bază şi anume: făina, carnea, uleiul, zahărul, orezul, Domnul ne-a trimis în inimă îndemnul cum trebuie să procedăm în viitor pentru a rezolva în chip duhovnicesc una dintre cele mai grele probleme care ni se punea în ţinerea nunţilor noastre frăţeşti. Şi anume, problema celor două mese care trebuia pregătite pentru nuntaşi: cea de sâmbătă noaptea, de după terminarea primei părţi a programului nunţii, şi cea de duminică, de după venirea de la cununia din biserică şi când se încheia de obicei nunta. Căci nunţile noastre se desfăşurau, obişnuit, după acest program.
Sâmbătă seara toţi nuntaşii trebuia să fie prezenţi până la ora opt, când începea nunta cu rugăciunea unui frate sau doi, sau trei. Apoi se continua cu cântări, vorbiri şi declamări până la orele unu sau două după miezul nopţii, când se dădea o masă care ţinea cam două ore, întrucât erau cel puţin două serii de fraţi. Fiindcă, obişnuit, luau parte de la o mie până la două, trei mii de persoane.
După această masă urma o pauză până la ora şapte dimineaţă, când începea partea a doua a programului, tot cam la fel cu cel de seara, până la orele zece-unsprezece, când se făcea încheierea cu câte o rugăciune a naşilor şi apoi a mirilor. După aceasta, toţi nuntaşii, în frunte cu mirii, însoţiţi de cântăreţii cu instrumentele şi cu vocea, se încolonau frumos, pe rânduri de câte cinci, şi porneau aşa, de la casa nunţii şi până la biserică, pentru cununia religioasă. După cununie se întorceau iarăşi, în acelaşi fel frumos şi ordonat, înapoi la casa nunţii, unde li se pregătea între timp masa de încheiere…
Ce minunată propovăduire a Evangheliei era această procesiune solemnă şi frumoasă de-a lungul localităţii unde se ţinea nunta! Mii de oameni au fost atraşi la Domnul şi prin acest nou fel creştinesc de a face sărbătorirea nunţii, în locul felului păgânesc în care şi-o petrec cei lumeşti. Domnul să fie slăvit şi pentru această cerească schimbare din felul păgânesc de mai înainte în acest fel duhovnicesc de azi. Şi această fericită schimbare a făcut-o în ţara şi în Biserica noastră numai această prigonită şi dispreţuită Lucrare a Oastei Domnului. Dumnezeu să-l binecuvânteze în veşnicie pe părintele nostru Iosif, prin care Duhul Domnului a făcut prima dată (după Sf. Ioan Gură de Aur) în Biserica noastră aşa ceva! Ce minunat va fi când toţi vor înţelege şi vor face în acest fel creştinesc şi binecuvântat petrecerea nunţilor şi a tuturor celorlalte sărbători ale noastre – dacă ne place să ne numim că suntem creştini.
După a doua masă, care ţinea iarăşi vreo două ore, urma despărţirea celor mai mulţi fraţi, care plecau spre casă. Totul se termina cu rugăciuni şi cântări, aşa cum şi începuse.
Cam acesta era programul după care se desfăşurau nunţile noastre înainte. La aceste nunţi se obişnuiseră să vină foarte mulţi fraţi şi surori, mai ales pentru că erau singurele prilejuri când puteam să ne adunăm, oarecum îndreptăţiţi, fiindcă „era nuntă“. Altfel, noi, neavând autorizaţie de funcţionare legală, eram totdeauna ameninţaţi cu împrăştierea şi cu amenda.
Se înţelege deci că, pentru un atât de mare număr de nuntaşi, pregătirea a două mese cerea o cheltuială foarte mare şi o muncă deosebit de grea. Alimente, veselă, alergare, spaţiu, îngrijorări, bătaie de cap… Iar până la urmă, de ce puţin folos erau toate astea pentru un om duhovnicesc, care trebuie să se ducă la nuntă nu pentru mâncarea cea trupească, ci pentru cea duhovnicească. Dar, în realitate, aceste nunţi deveniseră tocmai împotriva a ceea ce erau ele rânduite să fie. Trebuia să fie numai pentru folosul sufletesc, iar ele erau pe cale să devină numai pentru folosul trupesc. Adică tocmai ceea ce osândeşte Cuvântul Domnului.
În ultimul timp, se amesteca firea pământească atât de mult, încât, într-ade¬văr, era cu neputinţă să fie lăsate lucrurile să meargă tot aşa şi pe mai departe. Unii, pentru a fi „mai ceva“ ca alţii, de la o nuntă la alta era parcă o întrecere în a se face risipă de mâncare şi de timp. Se depăşea în chip vinovat măsura în osteneli şi alergări după aceste lucruri pământeşti. Mai ceva de cum făcuse cândva sora noastră Marta din Betania în ziua când era Mântuitorul în casa ei. Aşa făceau şi surorile noastre în acele zile când era nunta în satul şi în casa lor. Aşa că familiile mai lipsite ajunseseră să nu mai fie în stare să facă faţă la atâtea cheltuieli, din care cauză unii renunţau cu amărăciune şi cu ruşine la bucuriile duhovniceşti şi nu anunţau nunta printre fraţi. Partea „Martei“ anula partea „Mariei“ – cum se spunea de obicei acestor lucruri. Alimentele nu numai că se cartelaseră, dar se şi scumpiseră. O lege aspră oprea procurarea lor în stoc mai mare şi multe îndemnuri invitau, peste tot, la economie şi la cumpătare. Cum să nu înţelegi, din toate astea, că venise vremea unei mari cotituri duhovniceşti în privinţa asta? Şi cine, oare, trebuia să înţeleagă acest lucru mai întâi şi mai bine ca noi, cei ce ne numim credincioşi?
Înţelepciunea poruncită de Domnul ne-a îndemnat atunci, pe mai mulţi fraţi de răspundere din Familia noastră sufletească, să facem neîntârziat această cotitură. Să punem capăt la ceea ce devenise un fel atât de lumesc în nunţile noastre! Cu puţină înfrânare de la mâncarea trupească, puteam câştiga mari foloase şi binecuvântări sufleteşti. Prin renunţarea la cele două mese, se vor câştiga patru ceasuri de hrană duhovnicească. Se vor economisi atâtea cheltuieli nefolositoare! Se vor scuti de muncă atâtea suflete care vor putea petrece şi ele cu noi la masa Domnului. Şi se vor evita atâtea necazuri şi neplăceri care se ivesc totdeauna unde se fac astfel de lucruri. Toţi fraţii cei buni cu care am vorbit despre asta au găsit de bine acest lucru şi au fost de părere să-l aducem îndată la cunoştinţa tuturor.
Am folosit, pentru aceasta, prilejul unei mari adunări frăţeşti care a avut loc într-o comună din judeţul Arad, în primăvara anului 1981, înainte de începerea sezonului nunţilor mari. Luasem ca îndemn cele scrise în Sfânta Evanghelie după Luca 10, 38-42, unde se spune despre petrecerea cu Domnul Iisus în Betania, când Marta, împărţită cu multă slujire, era îngrijorată şi nervoasă, iar Maria, stând fără griji pământeşti, liniştită la picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Domnului şi îşi hrănea sufletul cu partea cea mai bună. Domnul a mustrat-o aspru atunci pe Marta fiindcă nu ştia să aleagă şi pierdea acest timp scump pentru lucruri nefolositoare… Şi a lăudat-o pe Maria pentru că a ştiut lăsa cele trecătoare şi să aleagă cele veşnice.
Pornind de la acest clar îndemn al Domnului, am arătat cuvântul hotărât şi convingător că, atunci când Domnul Iisus şi fraţii sunt în mijlocul nostru şi în casele noastre, noi trebuie să folosim tot timpul numai pentru cele duhovniceşti, după cum este scris: „Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm“. Spre a ne ocupa numai de grija cea duhovnicească. Să ne gândim cât de păgubitoare şi de rea este preocuparea, la nunţile noastre, în aşa de mare măsură, de grija mâncării pieritoare. Ce cheltuieli, ce muncă, ce frământări şi câte necazuri vin din asta! Câtă pagubă, în loc de folos pentru toţi! Ar fi vremea să facem şi noi marea cotitură înţeleaptă de a înţelege, în sfârşit, porunca şi mustrarea Domnului. Din mâncarea trupească nu câştigă nimeni, din renunţarea la ea vom câştiga toţi. Dintr-o zi de post închinată Domnului nu moare nimeni, dar din¬tr un timp scump, folosit întreg pentru ascultarea Cuvântului Ceresc, vom trăi toţi. Să luăm deci hotărârea sfântă ca zilele nunţilor noastre să fie închinate Domnului cu post şi cu rugăciune, pentru a fi puse pe deplin numai în slujba Lui… Vom avea destulă vreme să ne desfătăm când va fi adevărata noastră Nuntă, la venirea Mirelui nostru Iisus… Acum când încă El n-a venit, trebuie să ne pregătim mai bine pentru atunci, strângând untdelemn în candelele noastre. Fără grija Martei, vom avea tot timpul pentru grija Mariei. Asta ne va ajuta atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Şi, mai ales, îi va scuti pe fraţii şi surorile cu nunta de o mulţime de cheltuieli şi oboseli nefolositoare. De primejdia de a încălca prevederile legii, de o risipă şi o pagubă. Apoi, şi pe nuntaşii mai săraci, cum sunt aproape toţi fraţii noştri, de povara unor cheltuieli prea mari pentru puterile lor. Şi toate aceste avantaje, numai cu puţina înfrânare de la două mese, pe care fiecare le poate lua acasă ori pe drum. Una înainte de începerea nunţii, iar alta după terminarea ei.
Toţi fraţii prezenţi au primit cu bucurie această hotărâre, promiţând să ducă peste tot acest bun îndemn. Nunţile noastre se vor face în viitor fără nici un fel de mâncare gătită. Tot aşa fuseseră ele şi la frumoasele începuturi ale Oastei. Corturile largi şi încăpătoare pentru nuntaşi nu aveau mese, ci numai scaune. Tot aşa să fie şi în viitor. Ce minunat va fi când, eliberaţi de orice dorinţă trupească, vom închina şi noi tot timpul ascultării de Cuvântul Domnului, ca Maria! Şi nimeni nu va mai trebui să alerge după cratiţe şi linguri, ca Marta, cea mustrată de Domnul Iisus. Atunci vom rămâne şi noi în istoria Oastei o pildă frumoasă, şi nu una urâtă, cum a rămas în Evanghelie Marta, cea robită grijilor lumeşti.
Desigur, vor mai fi şi unii care, fie dintr-o pornire firească, fie din vreo constrângere a rudeniilor, vor călca aceste hotărâri luate după voia Domnului. Dar aceştia, desigur, au mai încălcat şi în alte privinţe Cuvântul Sfânt şi cuvântul frăţesc. Cine ascultă în cele mari, ascultă şi în cele mici. Cine calcă cele mici, va călca şi cele mari. Fiecare însă va răspunde în faţa Domnului dacă ascultă sau nu fiindcă nu este cuvântul nostru, ci este al Lui. Şi neascultarea unuia mai poate duce şi pe alţii la neascultare. Dar cine este înţelept şi temător de Dumnezeu, acela nu se va uita la ce zice lumea, ci la ce este după voia lui Dumnezeu. Bunul început va trebui deci păstrat şi apărat cu orice preţ, fiindcă vrăjmaşul satan, văzând că a pierdut un bun prilej pentru el de a întina bucuriile noastre, va căuta mereu să aducă între noi ispita mâncărilor trupeşti, cum a făcut cu Eva, cu Esau, cu poporul desfrânat… Şi cum începuse să facă şi cu nunţile noastre. Cine nu se poate înfrâna o zi de la mâncare, acela se desfrânează şi alte zile cu mai multe şi de altele. Dar tocmai prin aceasta se vor dovedi acei care caută Voia lui Dumnezeu dintre cei care caută plăcerea lumii. Orice slăbiciune şi învoială cu păcatul poate duce sufletul la pierzare. Dar oricine biruie trupul îşi va mântui sufletul său.
În felul acesta, anul 1981 a fost un an binecuvântat de Domnul cu mult har şi cu multe roade duhovniceşti. Adunările au crescut frumos, iar nunţile s-au desfăşurat fericit, cu mult mai multe bucurii şi foloase pentru toţi. Am luat şi eu parte, fericit, la câteva astfel de nunţi, acolo unde sănătatea şi mijloacele m-au ajutat.

Totuşi hotărârea cu mâncarea s-a statornicit la un singur fel de mâncare scăzută, sâmbătă seara, puţin şi repede. Şi la ceva şi mai puţin duminică, la sfârşitul nunţii. Nici mult, dar nici chiar nimic. Şi aşa a rămas, mulţumitor pentru toţi, felul cel mai potrivit cu mesele la nunţi.

Revelioanele noastre, nopţile de Anul Nou, sunt pentru noi, iarăşi, un alt prilej fericit de a petrece sfârşitul unui an şi începutul altuia împreună cu Domnul şi cu fraţii. Ce neuitate ne rămân pe totdeauna aceste nopţi ale Domnului – cum le numeau primii noştri fraţi. Cuvântul Sfânt, cântarea şi rugăciunea fierbinte şi înlăcrimată ne treceau dintr-un an într-altul cu un bilanţ şi cu un legământ. Cu o mulţumire pentru trecut şi cu o promisiune pentru viitor. Ce mare deosebire este şi în privinţa petrecerilor noastre la revelioanele de acum faţă de cele de altădată, când nu-L cunoşteam pe Domnul şi nu ştiam nimic despre Oastea Lui! Ce păgâneşte petreceam atunci – şi ce fericiţi suntem acum!
Slavă veşnică Domnului nostru Care ne-a izbăvit din moartea de atunci şi ne-a dăruit viaţa de acum! El să ne ajute aşa până la sfârşit pe toţi. Ce bine ar fi dacă toată ţara şi toată lumea ar petrece numai aşa!

După Revelionul noului an, 1982, n-am mai putut pleca de acasă nicăieri, decât în 12 februarie, la Sibiu, pentru adunarea de reculegere de la mormântul părintelui Iosif, adunare care se ţine în fiecare an la această dată a trecerii lui la Domnul. Se împlineau patruzeci şi patru de ani din 1938.
În acest an, de ziua aceasta era o zăpadă mare şi un ger puternic. Cu toate acestea, am aflat la mormânt mulţi fraţi şi surori, veniţi din toate părţile ţării. S au rostit acolo, şi de data asta, înlăcrimate rugăciuni de mulţumire către Dom¬nul, din partea tuturor celor prezenţi. Şi fierbinţi înnoiri de legăminte până la moarte. Pilda vieţii şi morţii părintelui nostru sufletesc ne va rămâne pe veci, în Domnul, un luminos îndemn de a trăi şi noi şi de a muri credincioşi în Lucrarea cea sfântă a Oastei Domnului. Şi a Bisericii Sale celei vii şi duhovniceşti.
Cu ocazia acelei adunări, cineva din Sibiu mi-a spus că la fratele Roşianu Vasile mi-au sosit nişte cărţi religioase – şi să merg ca să le ridic. M-am bucurat mult de vestea aceasta, pentru că este mai mare nevoie ca oricând de această hrană sufletească în poporul nostru. Niciodată n-a mai fost, ca acum, o lipsă aşa de totală de o carte sufletească în ţara noastră.

Dar din cauza frigului mare şi din cauza lipsei mijloacelor de transport, am amânat atunci ridicarea cărţilor sosite, pentru o nouă ocazie. Tot ce s-a putut face atunci, în afară de cele mărturisite aici, fac parte din acele adevăruri cărora încă nu le-a sosit vremea să fie spuse.
În ultima sâmbătă din acel februarie, trebuind să merg la Cluj pentru boala mea, am găzduit la familia fratelui Pop Augustin şi a fiilor acestuia, Alexandru şi Augustin, care mai aveau o soră, pe Marta, căsătorită cu fratele Ghiţă în Braşov. Aceşti fraţi tocmai îşi cumpăraseră o maşină personală pe care, mi-au spus că doresc să o pună şi în slujba Domnului. Că, dacă este nevoie de un drum undeva, ei sunt gata să-l facă.
M-am bucurat mult de această promisiune a lor şi i-am rugat să vină la Sibiu, de unde să-mi aducă până acasă la ei cărţile pe care le aveam acolo. Peste o săptămână eu va trebui să merg la tratament în staţiunea Covasna, de lângă Braşov. Aşa că, dacă cumnatul lor, Ghiţă, va veni şi el la Sibiu, eu voi putea pleca de acolo cu el, iar ei se vor întoarce cu cărţile la Cluj, unde le vor păstra până la venirea mea de la tratament. Am convenit ca întâlnirea noastră în Sibiu să fie pe ziua de 6 martie, la mormântul părintelui Iosif.
Numai că nu ştiu cine şi de pe unde s-a aflat despre înţelegerea noastră şi am fost urmăriţi încă de la întâlnirea din cimitir. Aşa că, după ce am luat cărţile de la fratele Roşianu şi ei au plecat spre Cluj, iar noi spre Braşov, când ei au ajuns la Alba Iulia, în strada Horea, numărul 10, lângă casa fratelui Lucian Rus, au fost opriţi de miliţie şi controlaţi. Li s-au luat cărţile aflate la ei, au fost duşi cu toţii la Miliţia oraşului, li s-au luat declaraţii, iar cei doi fraţi, Alexandru şi Augustin Pop, au fost opriţi pentru anchetă mai amănunţită. Tot atunci s-a făcut o percheziţie severă la domiciliul fratelui Lucian Rus, de unde au ridicat o maşină veche de scris, nişte foi cu poezii pe care încerca să le scrie Ovidiu, copilul de optsprezece ani al fratelui Lucian, precum şi nişte vechi cărţi religioase pe care sora Victoria le avea la casa ei. La anchetă, fraţii de la Cluj au declarat adevărul şi anume că cele cinci pachete cu cărţi confiscate erau ale mele şi că ei nu ştiu despre ele decât că eu i-am rugat să le ducă până la Cluj, acasă la ei, unde trebuia să le ţină până le voi lua eu.
E adevărat că fratele Alexandru încercase să mă acopere cumva şi să ocolească numele meu. Dar până la urmă a fost constrâns să declare şi el aşa cum au voit ei. Tot în acea noapte s-a făcut percheziţie şi în Braşov, la locuinţa fratelui Ghiţă, care mă adusese la staţiune. Au confiscat şi de la el atât pachetul meu cu cărţi „Osana“ şi „Cântările Domnului“, cât şi tot ce mai aveau în casa lor şi ei, cei doi tineri abia de curând căsătoriţi.

A doua zi, miliţia din Alba Iulia i-a dus pe cei doi fraţi Pop la Sibiu, unde o altă percheziţie avusese loc la casa fratelui Vasile Roşianu. Apoi cu toţii au fost anchetaţi mai multe ore la Securitatea din Sibiu. Grozav cât de multă agitaţie şi alarmă pentru nişte nevinovate broşuri de învăţătură şi îndrumare curată şi frumoasă pe calea credinţei şi a binelui! Pentru care tocmai ei, care au nevoie de supuşi cinstiţi şi ascultători, ar trebui să le mulţumească celor care aduc poporului nostru aceste mijloace de educaţie morală, nu să-i chinuie.
Îndată după aceste întâmplări, am fost căutat la telefonul staţiunii de Miliţia din Covasna, care m-a înştiinţat să mă prezint pentru cercetări la Alba Iulia. Am stat la Covasna două săptămâni pentru terminarea tratamentului şi numai după aceea m-am dus. În timpul acesta am terminat lucrul la volumul zece din „Cântări Nemuritoare“. Presimţeam puternic că trebuie să mă grăbesc, pentru a nu-mi rămâne lucrul neterminat. Anul trecut tot aici, profitând de alte câteva zile liniştite, am terminat al treilea caiet de o mie de proverbe, „Cărările Înţelepciunii“. Ce mult regret că prea multe din lucrările mele a trebuit să le fac în grabă prea mare, sub presiunea ameninţărilor şi a ceasului, adesea fără a mai putea nici să le revăd! Ce uşor se observă această grabă păgubitoare asupra calităţii lor! Cer din toată inima iertare Domnului meu şi semenilor mei pentru asta. Şi mai ales lucrului meu însuşi, care nu poate mărturisi despre mine aşa frumos cum aş vrea.

Pe ziua de 30 martie, seara, eram deci la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora opt să fiu la Miliţia oraşului, pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte în casa fratelui Lucian Rus şi a sorei Victoria, unde am aflat tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lor. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor noastre povesteau cum, în faţa lor, atât cei care luaseră cărţile, cât şi alţii care intrau şi ieşeau din camera unde acestea fuseseră aruncate grămadă, luau fiecare câte două, trei cărţi, dosindu-le prin buzunare şi genţi, pentru a le duce acasă. Am mulţumit sincer Domnului că-n felul acesta El le dă acestor oameni prilejul să afle Cuvântul Său cel mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase la ultima despărţire, vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi! Slăvit să fie Domnul!
Dacă acest necaz al nostru nu va fi spre osânda veşnică a celor care ne au pedepsit nevinovaţi, Domnul să le dea mântuirea veşnică celor care, folosindu-se de necazul nostru, au ales prin pocăinţă iertarea lui Hristos pentru Care eram daţi noi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada nu se întorc înapoi până ce fac pământul să rodească, să fie aşa şi cu sfintele cuvinte ale cărţilor noastre ajunse la ei.

Astfel, în dimineaţa zilei de 31 martie, la ora opt, eram cu Domnul meu Iisus Hristos prezent la Miliţia oraşului Alba Iulia, spunându-i ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit. Îndată am fost chemat de un civil mai în vârstă, cu o înfăţişare inteligentă şi cu o atitudine părând binevoitoare. De altfel, feţele inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum ni se pregătea nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră.
Au urmat trei zile lungi de anchete şi cercetări. Faţa, la început părând binevoitoare, se transforma uneori în toate nuanţele de asprime şi ameninţare, mai ales în prima zi. Mai târziu am aflat că faţă de ceilalţi fraţi s-a purtat cu mult mai dur.
După ce a obţinut ceea ce voia, a doua zi m-a dat pentru câteva ceasuri în primire unui ofiţer tânăr care trebuia să-mi transcrie declaraţia mea la maşina de scris. Acesta, probabil instruit mai dinainte, ori din caracterul pe care i l-a deformat funcţia sa, m-a luat în primire de la început cu nişte cuvinte şi expresii care nici nu ar trebui să le poată rosti un om nicăieri, faţă de nimeni. Dar-mite faţă de un om bătrân, care îi declaram cu respect şi cu sinceritate tot adevărul, lăsându-l să mă lege fără nici o împotrivire cu câte lanţuri voia!
Faţă de fratele Alexandru am aflat că folosise nu numai cuvinte, ci şi scaune şi pumni. Faţă de mine însă nu ar fi fost nevoie de nimic din acestea, fiindcă eu nu numai că nu mă feream deloc, ca să nu fiu apăsat cât mai adânc, aşa cum voiau ei, dar chiar doream aceasta. Simţeam că este nevoie de o suferinţă pentru Cuvântul şi Lucrarea Domnului şi căutam să-mi dau cinstit partea mea la aceasta, fără să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie mai dată mie şi ceva din partea altora… De aceea declaram cu seninătate şi cu toată sinceritatea adevărul, aşa cum se petrecuseră toate. Dar aceşti bieţi oameni, îmbătaţi de trufia de o clipă a slujbei la care au ajuns, s-au obişnuit să-i trateze pe semenii lor care le cad în mână, pe toţi la fel. Ca şi cum ar fi cu toţii mai dinainte condamnaţi pentru cele mai nelegiuite fapte.
Dar eu sunt obişnuit de mult cu toate acestea şi nu mă mai mir de nimic. Mă aştept la orice, nu numai de la aceşti oameni, ci şi de la calea pentru care am fost rânduit.
O dată cu terminarea declaraţiei, ar fi trebuit să se fi încheiat totul. Dar după aceea, venind superiorul, m-a luat din nou la întrebări şi mai pe larg despre toată istoria Oastei Domnului, despre cauzele care au determinat apariţia ei, despre începutul şi desfăşurarea activităţii ei, despre toate evenimentele mai importante până azi. Toate acestea, cât mai amănunţit, fiindcă – zicea el – este nevoie să le ştie pentru a-şi fixa problema noastră în contextul general al evoluţiei faptelor din istoria Oastei.

Eu m-am bucurat sincer de acest lucru, indiferent cu ce gând ar face el ceea ce vrea să facă. Voiam ca orice om care se ocupă de noi să cunoască bine adevărul nostru. Pentru ca atitudinea şi hotărârea pe care le va lua faţă de acest adevăr să fie în deplină cunoştinţă despre el. Căci numai astfel şi responsabilitatea sa veşnică va fi întreagă.
De fiecare dată când eram în faţa cuiva care se ocupă de cauza Domnului, simţeam că trăiam un moment de o însemnătate eternă, atât eu, cât şi cel din faţa mea. Cum era cu Pilat la judecata Mântuitorului. Că omul acesta poate că niciodată nu va mai fi în faţa mea decât la Judecata cea din Urmă. Şi pentru ca atunci să nu fiu vinovat nici faţă de Hristos, nici faţă de el, caut să mă port acum în aşa fel, încât atunci să pot privi liniştit şi la Cel Dintâi şi la cel din urmă. Ce bine ar face toţi cei care trebuie să judece un adevăr dacă s-ar interesa mai întâi cu toată grija de el, pentru a-l cunoaşte limpede – şi apoi a-l judeca!
– Domnule Dorz, îmi zise el, eu v-am cunoscut pe dumneavoastră mai de mult. V-am citit poeziile şi unele lucrări. Şi doream să stau odată de vorbă cu dumneavoastră. Dar în alte condiţii, nu în astea de acum…
– Nu-i nimic, i-am răspuns eu. Eu mă bucur că, dacă a trebuit să se întâmple aşa, măcar să avem de a face cu cineva care ne cunoaşte şi nu cu un necunoscător al nostru, cum am avut de atâtea ori altădată. Cei care nu ne cunoşteau, desigur, ne-au judecat pe nedrept sau ne-au osândit chiar nejudecaţi. Acum cineva care ne cunoaşte, credem că ne va judeca cel puţin după dreptate.
– Pe mine mă preocupă de mai multă vreme problema Oastei Domnului şi adevărul ei istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă, dar până acum n-am avut o astfel de ocazie. Acum mă bucur că o am – şi vă rog să-mi descrieţi cât mai detaliat totul, după cum v-am mai cerut. Cine a înfiinţat-o şi când? Ce rol au avut în ea preotul Trifa, mitropolitul Bălan, dumneata şi alţii? Ştiu de învăţătorul Marini, care prin moartea lui grabnică n-a avut prea mare importanţă. Când a murit preotul Trifa şi cum s-au desfăşurat apoi evenimentele mai importante? Ce cărţi a scris el, câte reviste a scos, ce denumiri au avut? Cum a făcut cu tipografia? Dar după aia, dumneata ce cărţi şi ce reviste ai tipărit înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut Viorel Trifa în Oaste? Dar Wurmbrandt, dar Moldoveanu? Când aţi cerut legalizarea Oastei şi cu cine aţi stat de vorbă în problema asta? Câtă închisoare aţi făcut şi unde?

A trebuit să-i fac, întâi verbal, acest istoric foarte amănunţit, răspunzând pe parcurs la o mulţime de alte întrebări privitoare la nelămuririle pe care le avea. I-am vorbit foarte cinstit şi sincer, cald şi deschis la toate. N-aveam de ce să-mi fie nici ruşine şi nici frică de nimeni şi de nimic, ci dimpotrivă, îmi făcea o mare bucurie să-i spun cât mai pe larg toate aceste adevăruri. Am avut astfel un bun prilej spre a-i vorbi despre mesajul ceresc trimis de Dumnezeu, prin Lucrarea Oastei Domnului, special poporului nostru. În cel mai crucial moment al istoriei sale, şi anume, imediat după independenţa noastră naţională şi întregirea ţării. Pentru ca, deodată cu dezrobirea trupească de sub duşmanii din afară, să-şi capete şi eliberarea sufletească de sub robia duşmanilor dinăuntru, care erau păcatele noastre naţionale şi personale, duşmanii cei mai tirani şi mai neîndurători. Marile noastre păcate naţionale şi personale: alcoolismul, sudalma, furtul, minciuna, analfabetismul. Împotriva acestora a pornit Oastea Domnului de la început un necruţător război de dezrobire naţională şi personală. Şi în nebănuit de mare măsură a reuşit.
Mesajul divin al Oastei Domnului a fost trimis la Biserica şi credinţa noastră strămoşească, la fel, într-un moment crucial, când marea ei datorie pentru sufletul poporului nostru creştea şi mai mare în faţa neamului întregit şi a viitorului frământat. Ce mare şi binecuvântat folos ar fi avut atât neamul, cât şi Biserica prin puterea cerească şi înnoitoare a acestui mesaj! Ce salt uriaş ne ar fi ridicat, prin el, la nivelul superior al celor mai vrednice popoare, mult mai repede decât pe acestea! Dar ce trist că acel mesaj divin a fost zădărnicit! Atât elitele conducătoare ale poporului, cât şi cele ale Bisericii, în loc să-l primească cu bucurie, l-au respins, prigonind Lucrarea Oastei în modul cel mai necruţător. Dar această Lucrare sfântă, născută din dragostea de Dumnezeu şi de oameni, a rămas credincioasă mesajului ei, muncind şi luptând pentru a-şi împlini scopul pentru care a fost trimisă. Dar cu mijloace mult inferioare şi în condiţii mult mai grele de cum ar fi avut dacă era altfel. Am avut însă permanent în inimile noastre încredinţarea puternică şi sfântă că va veni o vreme, că se va ridica odată cineva cinstit şi drept, înţelept şi competent care va vedea, care va aprecia, care va recunoaşte şi va mărturisi cât bine a făcut Dumnezeu ţării şi naţiunii noastre prin această Lucrare. Această încredinţare, tot aşa de puternică o avem şi azi. Cu ea trăim şi cu ea vom muri, convinşi fiind că vremea ei odată şi odată tot va veni. Noi ştim că avem dreptate şi că ea va străluci odată în faţa tuturor. O aşteptăm aceasta liniştiţi, ori pe pământ, ori sub pământ, nu are importanţă cât.
– Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al dumneavoastră?
– Cartea, cuvântul scris în cărţile şi în gazetele răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în mâna unui om îi aprinde aceluia o lumină în întuneric. Şi oricine îi ia cuiva o carte bună, îi stinge aceluia o lumină. De aceea, Oastea Domnului, în decursul celor şaizeci de ani de existenţă a ei, a depus nişte jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti. S-au tipărit şi împrăştiat milioane de cărţi şi reviste, de calendare şi foi religioase, la preţul cel mai ieftin posibil, spre a fi la îndemâna tuturor. Aportul acestora la moralizarea şi culturalizarea poporului nostru, în unele dintre cele mai grele vremuri ale istoriei noastre, a fost nebănuit de mare. Cărţile Oastei au dat o nouă dimensiune credinţei şi o nouă morală unor mari mulţimi. Au tămăduit multe răni sociale şi au culturalizat largi mase de cititori. Mai ales dintre muncitori şi ţărani. Va veni odată şi vremea să se arate asta.
– Care a fost activitatea dumneavoastră publicistă înainte de 1948 şi după?
– Înainte de 1948, încă din 1932, deci la vârsta de optsprezece ani, am început să scriu şi să public lucrări religioase prin gazetele şi cărţile Oastei, care îşi avea centrul la Sibiu. Din 1934, am făcut parte din redacţia preotului Iosif Trifa, cel care înfiinţase Oastea Domnului la începutul anului 1923.
Până în 1948, am scris şi am tipărit legal aproape douăzeci de titluri de cărţi, în zeci de mii de exemplare. Apoi reviste şi calendare cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea şi cu răspândire nu numai în ţară, ci şi peste hotare, în alte ţări şi continente.
După 1948, când fără voia noastră am fost aruncaţi în ilegalitate, noi totuşi am continuat pe cât am putut să lucrăm tot aşa ca şi înainte, convinşi fiind nu numai că munca noastră este tot aşa de necesară ca şi înainte, dar şi pentru că eram mereu solicitaţi de mulţimea de cereri din partea foştilor noştri cititori. Am scris şi am răspândit tot timpul lucrări cu acelaşi conţinut şi de aceeaşi natură cum fuseseră şi cele apărute legal.
– Dar acest lucru nu-ţi era autorizat să-l faci.
– Suntem un popor de douăzeci de milioane de ortodocşi – şi totuşi aceste milioane de suflete nu avem acum în ţară nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în tiraje de masă, nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar cărticica de rugăciuni tipărită de Biserică, aşa cum e, veche de sute de ani, nu se poate procura decât de doi-trei la sută dintre credincioşi. Şi nevoile sunt atât de mari! Cum atunci să nu faci tot ce poţi pentru acoperirea acestor nevoi? Mai ales că noi avem o tradiţie de zeci de ani în privinţa asta! Şi o mare masă de cititori formaţi.
– Cum, dar Biserica nu tipăreşte cărţi şi gazete religioase? «Telegraful Român» de la Sibiu ce-i?
– Biserica tipăreşte lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice, scrise de erudiţi pentru erudiţi, în tiraje minime şi cu conţinut istoric, dogmatic, social-politic etc., de interes strict clerical-informativ, dar fără nici o legătură cu arzătoarele probleme şi trebuinţe sufleteşti ale oamenilor. Aceste reviste ajung numai în biblioteci şi pe cele mai multe nu le mai răsfoieşte nimeni, niciodată. Tot aşa se întâmplă şi cu puţinele cărţi de cult tipărite în tiraje mici şi, pe lângă că sunt foarte scumpe, nu ajung niciodată la marea mulţime de cititori.
Ceea ce vă spun acum e foarte trist, dar e adevărat: ştiu un mare număr de credincioşi care, pentru a citi o pagină de tâlcuiri biblice, se abonează la revista «Cultul Mozaic» şi cumpără cărţile rabinului Moses Rosen. Aceste reviste şi cărţi se găsesc în număr oricât de mare, şi oamenii, în lipsă totală de altceva, le cumpără, deşi în ele apar adeseori jigniri la adresa credinţei noastre. Evreii sunt numai vreo treizeci de mii de suflete în ţara noastră şi ei au şi reviste, şi cărţi. Noi suntem douăzeci de milioane şi nu avem aproape nimic… Pentru asta am lucrat!
– Ne cam iei în vârful peniţei, domnule Dorz!
– Aceasta nu-i o glumă, domnule colonel, e o tragedie şi vorbesc despre ea cu toată durerea mea. Eu sunt un om simplu, ca Badea Cârţan, ciobanul de la Făgăraş de acum o sută de ani. Dar dacă nu-i altcineva care să se ocupe de acest lucru, fac şi eu ca el, care, cu preţul vieţii lui şi prin greutăţi nebănuit de mari, a adus cu desaga pe spate, peste munţi, cartea sufletească pentru luminarea poporului său.
(Într-adevăr, acest cioban, Badea Gheorghe Cârţan, născut în satul Cârţişoara din judeţul Făgăraş, în anul 1849, a fost un om dăruit de Dumnezeu în chip cu totul ales şi minunat cu o pătimaşă iubire pentru cărţi. Şi cu o chinuitoare grijă pentru luminarea semenilor săi. Cartea românească nu se găsea atunci în Transilvania, din cauză că stăpânirea ungurească sub care eram robiţi nu numai că nu dădea voie să se tipărească astfel de cărţi, dar urmărea cu asprime pe oricine le-ar fi adus de peste graniţă din Ţara Românească şi le-ar fi răspândit în popor. Acest om simplu şi curajos însă, trecând munţii Carpaţi prin Braşov, noaptea şi în ascuns, ca să nu fie prins de grănicerii unguri, a făcut de nenumărate ori aceste drumuri, pe jos, până la Bucureşti. Şi, întorcându-se tot pe jos, aducea desagii plini de cărţi, pentru el şi pentru ai lui, în Ardealul subjugat. El a făcut acestea ilegal, ani de zile, cu preţul vieţii şi al libertăţii sale. Astfel a umplut el cu cărţi şi cu lumină satele Făgăraşului, ale Braşovului, până la Sibiu, trecând munţii cu nespuse greutăţi, printre grăniceri şi primejdii de fiare, de zăpezi, de prăpăstii, de tâlhari. De multe ori a fost prins de grăniceri, bătut, judecat şi închis. De multe ori i s-au confiscat cărţile. Odată, după opt zile de percheziţii în locuinţa lui şi în tot satul pe la rudeniile sale, au fost confiscate peste şaptezeci şi cinci de mii de cărţi. Patru căruţe pline de cărţi au fost ridicate atunci de către jandarmii unguri şi arse. Toate acestea le cărase el cu desagii şi cu sacii pe spate de la Bucureşti, peste munţi, peste graniţă, pentru şcolile româneşti şi pentru sătenii lui lipsiţi de hrană sufletească. În multe şcoli din Ardeal au învăţat atunci copiii şi ţăranii limba şi istoria ţării noastre din cărţile aduse de el. În multe biserici se citea în altare şi se cânta la strane din cărţile pentru care el îşi punea în primejdie sănătatea şi viaţa lui în orice clipă. O dată a alunecat într-o prăpastie – şi trei zile şi trei nopţi a zăcut acolo în zăpadă şi gheaţă. Din cauza asta s-a îmbolnăvit grav. Din boala aceasta i s-a tras şi moartea. A murit în anul 1911, în vârstă de şaizeci şi doi de ani. Dar şi după moartea lui, ciobanii au găsit ascunse prin peşteri şi adăposturi din munţii Braşovului saci întregi cu cărţi aduse de el până acolo, ca să le poată duce mai târziu acasă, celor care le aşteptau ca pe o pâine a sufletului lor. În vremea vieţii sale a suferit atât de mult pentru misiunea lui profetică! Dar astăzi, ce nemărginită admiraţie şi recunoştinţă înconjoară numele şi chipul său simplu, dar eroic! Statuile lui din centrele oraşelor Braşov, Făgăraş şi Sibiu vor vorbi mereu despre biruinţa pe care o dă totdeauna Dumnezeu luminii şi dragostei jertfitoare pentru triumful Adevărului şi binelui oamenilor.)
Cele scrise între aceste paranteze nu i le-am spus atunci lui. El cred că le ştia. Ci vi le spun acum vouă, care poate nu le ştiţi.
– Cum ai trimis în străinătate lucrările dumitale care s-au tipărit acolo? Scrise de mână ori scrise de maşină?
– Mai mult scrise de mână.
– Păcat! Cândva lucrările dumitale vor constitui un patrimoniu naţional.
– O, domnule colonel, cine se mai gândeşte astăzi la asta? De aţi şti dumneavoastră câte din aceste lucrări mi-au fost arse de Securitate! Câte mi-au putrezit, ascunse pe unde am putut! Câte au fost roase de şoareci!… Dar acum nu se întâmplă oare tot aşa?…

În cele trei zile de anchete, mergeam să dorm peste noapte la familia fratelui Rus Lucian. Am petrecut astfel ceasuri neuitate cu ei şi cu cei patru copilaşi cuminţi şi buni ai lor. Nu mă puteam nici gândi atunci că din faptele noastre, „binevoitorul“ meu anchetator ne va pregăti un proces penal în care va fi judecat şi fratele Lucian împreună cu noi, deşi nu avusese absolut nici un amestec în tot ce făcusem noi. Ce merite îşi va fi câştigat bravul colonel prin vitejia asta contra noastră!…
Atât la plecarea dimineaţa spre Miliţie, cât şi la întoarcerea seara de la anchetă, treceam totdeauna, pe jos, pe sub marea poartă a vechii cetăţi din Alba Iulia, deasupra căreia se găseşte celula în care fuseseră închişi, înainte de moartea lor tragică, cei trei neuitaţi martiri ai neamului nostru: Horea, Cloşca şi Crişan. Şi aceşti martiri luptaseră la vremea lor, acum două sute de ani, cum luptase şi Badea Cârţan acum o sută de ani, tot pentru lumina şi mântuirea acestui neam românesc.
Mă duceam, de câte ori treceam în sus ori în jos pe sub această poartă, şi urcam treptele înguste şi reci până la acea cumplită celulă unde zăcuseră ei. Urcam singur şi îndurerat aceleaşi scări grele pe care înainte cu două sute de ani trebuie să le fi urcat şi ei, abia târându-şi grozavele lanţuri grele de la mâini şi de la picioare. Împinşi şi împunşi de la spate ori traşi şi smuciţi din faţă de către chinuitorii lor. Şi mi se părea că retrăiesc şi eu acest cumplit calvar pe care îl tot suie toţi aceşti martiri ai neamului nostru – mereu alţii şi alţii – de sute de ani, fără ca aceste trepte reci şi aceste celule amare spre care îi duc ele să se fi sfârşit nici azi.
Acolo sus, coborând cele două praguri până la uşa grea cu ferestruica zăbrelită a celulei dureroase, îmi propteam fruntea arzând de gratiile înguste şi reci, privind înăuntru la locul unde zăcuseră şi pătimiseră ei şi mă rugam cu lacrimi fierbinţi pentru odihna sufletului lor şi pentru zbuciumul sufletului nostru. Şi nu încetam să mă întreb amar: De ce oare lumina acestui neam trebuie să treacă spre el prin atâtea întunecimi îngrozitoare? Şi purtătorii acestei lumini să ispăşească prin atâtea celule, pe atâtea cruci şi sub atâtea roţi?
Nu pe mine mă comparam cu ei, ci, în cazul de acum, însăşi Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, acest martir al lui Hristos, care prin fiii ei cei mai buni şi mai curaţi s-a jertfit şi se jertfeşte, în iubire şi lacrimi, pentru acelaşi ideal nobil şi sfânt al luminării şi mântuirii neamului acestuia. Toţi aceşti modeşti şi tăcuţi mucenici n-au dat laolaltă o jertfă nici mai mică, nici mai uşoară decât a acestor nemuritori eroi şi martiri ai istoriei şi ai gliei noastre strămoşeşti. Va veni odată ziua când şi acest adevăr al nostru va străluci tot atât de minunat în faţa întregii lumi, cum străluceşte astăzi al lor.

În tot timpul anchetei, l-am rugat mereu pe anchetatorul nostru să ţină seama de faptul că nici unul dintre ceilalţi fraţi implicaţi cu mine nu sunt vinovaţi absolut cu nimic faţă de Lege. Legea aceasta a presei o încălcasem numai eu singur care scrisesem şi difuzasem materialele acestea „neautorizate“. Ei nu scriseseră şi nici nu difuzaseră nimic. Prin urmare, să fiu pedepsit numai eu, iar ei să fie scoşi de sub orice acuzare.
– Dumneata, îmi zise el odată, eşti ca părintele care caută cu orice preţ să şi scape copiii. Dar şi ei au partea lor de vină. Nu se poate! Fiecare cu partea lui. Legea nu iartă pe nimeni!
Nu ierta el, nu ierta legea lui, căci adevărata lege n-avea pentru ce să-i condamne.
A treia zi, la despărţire, anchetatorul îmi spuse:
– Va fi totuşi un proces penal. Însă poate că nu vor fi decât ceva amenzi, ori ceva cu suspendare. Nu ştiu… Nu depinde numai de mine. Mai sunt şi alţii care hotărăsc. Judecata va decide.
Ce nesincer era!… Doar el pregătise totul. Dar, treaba lui!…
– Nu va fi ultima judecată, domnule colonel. Va mai fi una: a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
– Mda!
– Cam peste cât timp să ne aşteptăm să fim chemaţi?
– Pregătirea procesului durează totuşi, obişnuit, aproximativ o lună. Dar mai întâi veţi fi chemaţi la Procuratură pentru încadrare. Apoi va avea loc procesul. Veţi fi înştiinţaţi din timp atunci. Dar veţi fi judecaţi din starea de libertate.
– Vă mulţumim! Să trăiţi!

Nu-mi păsa absolut deloc de toate ameninţările acestea. Parcă nici nu mi se pregăteau aici nişte necazuri, ci nişte bucurii. Dumnezeu îmi dăduse aşa putere, încât simţeam o mare binecuvântare în orice suferinţă pentru Domnul şi pentru fraţi. Îndată am făcut un drum până la Sibiu, pentru a-l vedea pe fratele Roşianu şi pentru a-l îmbărbăta, fiindcă îl ştiam fără nici o experienţă în privinţa asta, cam frământat şi îngrijorat.
– Nimeni nu va fi în stare, i-am zis eu, să ne facă nimic din ce nu ar fi îngăduit de Dumnezeul nostru. Iar ceea ce va îngădui El va fi numai spre binele nostru şi spre slava Lui.
În ce mă priveşte pe mine, am o puternică încredinţare că n-ar fi ei în stare să-mi poată face nimic din ceea ce eu n-aş fi în stare să pot răbda. Aşa putere primisem de la Domnul Iisus pentru dragostea şi Numele Lui. Slăvit să fie Domnul nostru, Care lucrează totdeauna minunat! El nu îngăduie să ni se facă crucea mai grea până când ne dă putere mai întâi ca noi să o putem purta. Am mai simţit această putere şi acest adevăr şi altă dată, când mi se pregăteau mai mari necazuri ca acum şi trebuia să trec prin şi mai mari primejdii. O pace plină de linişte nepăsătoare şi o încredere puternică îmi umplea inima şi mă făcea să socotesc ca o nimica orice rău ce mi s-ar putea face. Eram pregătit ca şi puternicul ucenic Petru, să sar afară din corăbioară, fără să-mi pese de noaptea furtunoasă şi de marea agitată, în întâmpinarea lui Iisus, peste valuri. Totul îmi părea atât de uşor de biruit, încât parcă doream să vină cât mai repede. Aflam din nou dulcele adevăr că o putere totdeauna mai mare decât jertfa ce ni se cere ne susţine în lupta spre care mergem şi că, de fapt, această putere biruitoare este a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea ne asigură şi ne dă biruinţa.
Ce dovadă strălucită despre acest adevăr ne sunt toţi martirii şi sfinţii care înaintea noastră au trecut cu miile prin experienţe mult mai grele şi prin suferinţe mult mai mari ca noi, cu o linişte şi cu o putere ca a lui Hristos! Şi ei erau oameni ca şi noi, dar ce strălucită biruinţă au avut ei prin puterea lui Hristos Iisus, Care era în ei, Care suferea şi biruia cu ei în cuptoarele de foc, în arenele cu fiare, în răstignirile arzând!
Să fie siguri şi în viitor toţi fraţii şi surorile noastre pe care Domnul nostru Iisus Hristos îi va mai alege pentru harul de a suferi cu El, că la vremea potrivită El îi va întări şi că ei vor trece cu o biruinţă strălucită prin orice suferinţă şi moarte până la slava Lui. Cred puternic şi eu aceasta. Şi nu mă mai tem de absolut nimic.

Totuşi mulţumesc şi acum lui Dumnezeu că ne-au găsit atunci – şi nu de alte dăţi, când aveam la noi lucruri mult mai multe şi de mai mare preţ. Atunci paguba ar fi fost mult mai mare şi urmările mult mai grele. Iată că, dacă trebuie să trecem vreodată prin necazuri, Domnul Iisus, în mâinile Căruia sunt toate, întocmeşte toate condiţiile în aşa fel încât noi să putem trece cât mai uşor şi cât mai repede prin ele. Acum, dacă a fost nevoie de o jertfă, iată că Domnul a făcut ca pierderile să fie din cele mai mici, iar primejdia să nu mă ameninţe, de fapt, decât pe mine. La drept vorbind, după toate faptele petrecute, ceilalţi fraţi n-ar trebui să fie acuzaţi absolut deloc. Orice lege dreaptă din lume nu ar avea cu ce să-i învinuiască. Iar eu, chiar dacă am călcat această lege nedreaptă care nu face nici o deosebire între cartea bună şi cea rea – ci le osândeşte la fel – eu, un om atât de bătrân şi de bolnav, desigur, nu voi fi băgat într-o închisoare de drept comun, la un loc cu toţi criminalii şi borfaşii, fiindcă trebuie să existe un discernământ.
Vina mea – dacă am o vină – nu este de drept comun, ca să fiu închis acolo. De asemenea, se ştia bine câţi ani mai suferisem pe nedrept, judecat abuziv şi chiar necondamnat prin justiţie. Acum, luându-se toate acestea în considerare, desigur că nici o instanţă dreaptă nu va putea rosti împotriva noastră o sentinţă de condamnare obişnuită…
Aşa gândeam…
Dar multe iluzii ne facem noi, cei care nu cunoaştem oamenii şi legile lor. Nici răutatea şi viclenia inimii lor călăuzită numai de ură împotriva lui Dumnezeu. Trecuseră douăzeci şi trei de ani de la ultima noastră judecată din 1959. Şi credeam că trebuie să se fi schimbat mult în bine de atunci şi până acum felul cum se judecă astfel de pricini.
Credeam… Dar, încă o dată, cu ce surprindere amară vom vedea în curând ce mult s-a schimbat spre rău!…

Mulţi fraţi credincioşi din diferite adunări şi confesiuni care mă cunoşteau – unii numai din auzite – când au aflat despre necazul în care ajunsesem din cauza Domnului, îngrijoraţi fiind de bătrâneţea şi boala mea că nu voi putea suporta închisoarea ori că nu voi avea cu ce plăti amenda, s-au oferit cu o generozitate sfântă să-mi plătească ei amenda şi chiar să facă ei închisoarea în locul meu. M-a mişcat nespus de mult această dragoste frăţească. Am mulţumit cu multe lacrimi Domnului meu Iisus Hristos că încă mai arde atât de frumos credinţa şi dragostea Lui în mijlocul Lucrării şi al Bisericii Sale vii.
Acestea s-au dovedit că nu fuseseră numai vorbe, ci chiar cele mai frumoase fapte. După ce am fost arestaţi şi închişi, câţiva fraţi fuseseră în audienţe până sus de tot la conducerea instanţelor superioare şi făcuseră cereri scrise ca să li se admită să mă înlocuiască ei în închisoare, pentru că eu, bătrân şi bolnav, n-am să rezist la regimul de acolo. Dar li s-a răspuns atât verbal, cât şi în scris că legea nu admite aşa ceva şi fiecare trebuie să-şi poarte vina lui însuşi. Hotărârea ascunsă era ca să mor acolo, în temniţă…
Dumnezeul dragostei jertfitoare să le răsplătească – şi El le va şi răsplăti – acestor scumpe fiinţe şi suflete de fraţi care au fost gata să sufere ei în locul altuia. Gestul lor, chiar dacă nu a fost împlinit, rămâne totuşi plin de o frumuseţe veşnică înaintea lui Dumnezeu şi chiar înaintea vrăjmaşilor Lui care ne-au condamnat. Au putut astfel vedea limpede şi ei ce poate face dragostea lui Hristos pe Care ei Îl tăgăduiesc. Oare pentru care dintre dânşii sau dintre mai-marii lumii de acum ar mai fi în stare cineva dintre supuşii lor, care îi tot laudă şi-i linguşesc, să ceară ca să fie ei închişi în locul lor sau să moară de bunăvoie, numai din dragostea sinceră şi dezinteresată pentru ei? Dar iată cât de frumos o face aceasta dragostea lui Hristos şi azi, ca acum mii de ani! Slavă veşnică pentru aceasta Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos!
Doamne Iisuse, răsplăteşte fratelui Petriţă de la Hălmagiu, fratelui Sandu de la Jucu şi celorlalţi care au cerut stăruitor, în scris şi în audienţe, să fie ei duşi în locul meu… Jertfa lor este atât de frumoasă, – fie binecuvântat Numele Tău pentru ei!
Slăvit să fie Domnul!