Traian Dorz

O, suflete al meu, iată, priveşte la Crucea Mântuitoare a Domnului tău Iisus Hristos, de pe Golgota pătimirii Lui, priveşte la Sângele Lui Scump, priveşte la lacrimile Lui pentru tine şi mântuirea ta! Apoi priveşte la tot ce ţi a făcut dragostea Lui, neîncetat, până astăzi…
…şi apoi vezi şi spune, şi simte, dacă vei putea bănui măcar vreodată cât de mult te a putut şi te poate El iubi pe tine?
Apoi adu ţi aminte de toată răbdarea care a avut o Domnul faţă de tine, de toată mila şi bunătatea, şi grija Lui pe care ţi le a arătat… …şi, după toate acestea, ruşinează te cât de puţin L ai iubit tu pe El şi cât de netrebnic te ai arătat tu faţă de El prin multe din purtările tale de până astăzi. O, suflete al meu, fii cel puţin de acum înainte mai vrednic de marea Lui iubire.
Încrederea noastră în Puterea lui Dumnezeu şi în minunile acestei puteri trebuie să fie fără de margini. Fiindcă El poate totul! Lui Dumnezeu toate lucrurile fiindu I cu putinţă, trebuie să fim deplin încredinţaţi că tot ce I cerem noi El poate să facă şi că nimic nu este pentru El cu neputinţă.
Desigur că Dumnezeu este totul… Dar El fără credinţa noastră nu poate să facă nimic. De aceea, unde nu se găseşte nici credinţă, nu se întâmplă nici minuni (Mt 13, 58; Mc 6, 5-6). Dar credinţa noastră trebuie să fie, în fiecare caz, neapărat tot atât de mare cât de mare este minunea pe care I o cerem Domnului să o facă. Dacă e mai mică, ce să mai aşteptăm să primim?
Desigur că Domnul are puterea să împiedice, ca să nu se întâmple atâtea nenorociri, de care ochii noştri se îngrozesc şi inima noastră se cutremură! Dar toate acestea se întâmplă pentru că acolo unde ele au loc Dumnezeu nu este chemat deloc. Sau nu este chemat la timp. Căci numai Dumnezeu poate lucra acolo unde este nevoie să fie împiedicat un rău. Sau să fie alungat după ce s a aşezat acolo.
Dacă Hristos ar fi chemat undeva la timp, nici un rău nu s ar întâmpla niciunde şi nimănui. Sau dacă – şi fără să fie chemat – Dumnezeu S a dus acolo prin vreun cuvânt sau prin vreun trimis al Lui şi a fost ascultat, – orice rău a fost înlăturat la timp. Sau va putea fi!
Acolo unde un gând rău îndeamnă sufletele la rupere sau o boală rea duce la dezbinări şi tulburare, dacă Hristos este chemat şi primit, şi ascultat cu credinţă puternică şi cu rugăciune stăruitoare, – nenorocirea nu se produce. Sau nu s ar fi produs!
Dar dacă n ar fi fost chemat şi întrebat Domnul… Sau dacă n a fost ascultat, cu toate că trimişii Domnului stăruiau cu lacrimi pentru împiedicarea răului, – atunci cine va mai putea să i oprească pe cei care merg orbeşte la pieire? Şi pe cei ce nu vor să primească nici o ascultare de Dumnezeu.
Păcatul este cauza oricărei morţi, de orice fel. Păcatele ascunse sunt cauza oricărei dezbinări frăţeşti şi a oricărei rătăciri de la credinţă (II Tes 2, 10). Dezbinarea se datorează în primul rând păcatului, prin care inima s a stricat de la curăţia dragostei lui Hristos (II Cor 11, 3); apoi se strică şi de la dragostea fraţilor.
Cine trăieşte în păcate ascunse ani de zile, deşi îşi zice frate şi se laudă cu cunoştinţa lui, acela nici nu poate ajunge altfel decât rău. Şi cum să nu fie lăsat de Dumnezeu un astfel de om pradă blestematelor duhuri care îi nimicesc sufletul prin lucrările rătăcirii de la credinţa cea dreaptă, – când păcatul contra curăţiei iubirii este cel mai mare păcat? O, cât ar trebui să ne doară şi să ne îngrozească chiar şi numai gândul că am putea cădea în el!
Dacă nici Cuvântul Sfânt, cunoscut de ani de zile de către cei căzuţi, şi dacă nici lacrimile fraţilor cunoscuţi, şi dacă nici dragostea, nici aducerile-aminte, nici nimic nu i mai mişcă, – oare mai pot aceştia sfârşi bine?
Când temerea de Dumnezeu nu l poate pe om împiedica de la păcat, atunci nici Puterea lui Dumnezeu nu vrea să l mai împiedice de la pierzare. O, ce cutremurătoare sinucidere este aceasta!
O, acesta este locul grozav unde ajung toţi cei bolnavi de vreun păcat: la moarte. Şi iată starea pe care o dobândesc acei pe care nici porunca Domnului, nici mijloacele frăţeşti nu i au putut opri de la ruptură, pentru că de nici unele ei n au voit să ţină seamă!
O peşteră de moarte duhovnicească este locul unde ajung cei care şi au părăsit adunarea frăţească, cei care şi au lepădat învăţătura şi credinţa, cei care şi au călcat legământul unic şi veşnic, cei care n au rămas până la sfârşit în ceea ce au primit şi auzit de la început (Col 2, 6 7; I In 2, 24).
O piatră devine inima celor dezbinaţi de familia frăţească şi nimic nu mai poate pătrunde până la starea în care putrezesc ei încet încet, până ce ajung la totala descompunere sufletească; în aceştia nimeni, niciodată, nu va mai putea recunoaşte nici un semn de viaţă, nici ceva măcar din tot ce fusese cândva aşa de curat şi viu, şi frumos în fiinţa şi în umblarea lor.
Nicăieri nu poate fi mai bine ascuns păcatul decât sub o formă de evlavie sau sub o răstălmăcire biblică. Nicăieri nu se simte satana mai sigur decât la adăpostul unei „credinţe” călduţe. Sau false.
În balta stării căldicele, în care mişună tot felul de scârnăvii sufleteşti, bine ascunse sub răstălmăcirea interesului, acolo duhul mincinos se simte mai bine, fiindcă sufletul are o falsă mulţumire de sine, fiindcă sub nepăsarea neascultării şi sub îngâmfarea îndărătniciei păcatul este mereu sigur şi spornic.
Sub lespedea unei neascultări, în care inima omului rămâne nesimţitoare la orice îndemn, acolo viaţa acelui om este pedepsită cu împietrirea. Acolo putrezirea poate lucra neîmpiedicată, spre nimicirea definitivă. Cel căzut în starea aceasta va ajunge din rău în şi mai rău. Din mort în şi mai mort.
Câtă vreme omul neascultător era în mijlocul fraţilor, care foloseau faţă de el când vinul mustrării, când untdelemnul îndemnurilor bune, spre vindecarea rănilor lui (Lc 10, 34), – atâta vreme, microbul păcatului nu putea lucra deplin în fiinţa lui duhovnicească. Nu putea bietul om să aibă „tihna” păcatului slobod, ca după ce s a despărţit de fraţi. Însă vai de „tihna” aceasta!
Îndată ce omul neascultător o rupe cu fraţii şi se duce între cei care aveau şi mai înainte „slobozenia” stricăciunii în ei, el se „linişteşte”… Sub numele şi sub plapuma acelei stări, el poate de acum să facă ce i place. Însă vai pe vecii vecilor de oricine se bucură de starea asta. Bunule Doamne, ai încă o rază de milă faţă de aceştia, fiindcă nu este o nenorocire mai mare decât a acelora care au ajuns în starea aceasta. Amin.