„Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!» Dar ei răspund: «Nu vrem să umblăm pe ele!»
Am pus nişte străjeri peste voi: «Fiţi cu luare-aminte la sunetul trâmbiţei!» Dar ei răspund: «Nu vrem să fim cu luare-amin­te!» (Ier. 6, 16-17)

În Ziua Crucii, 14 septembrie, 1986, mă găseam la fratele Moise din Arad, în drumul de la unii fraţi spre alţii… Mă simţeam mai rău încă de mai înainte cu câteva zile, în urma prea marilor eforturi şi oboseli pe drumuri, prin frig şi înghesuială, după multe nopţi nedormite şi lungi stări de vorbă pentru aplanarea frământărilor şi a neînţelegerilor care bântuiau încă în unele părţi. Şi pentru deplina armonie de care aveam nevoie cât mai urgent.
Dar în noaptea şi în dimineaţa acestei zile mi-a fost foarte rău. O criză îndelungată de inimă m-a ţinut tot timpul în sufocări, palpitaţii şi ameţeli. Când voiam să mă ridic din pat, mă clătinam gata să cad în toate părţile. Capul mă durea şi îmi vuia puternic. Un ţiuit metalic strident îmi asurzea urechile… Eram ca un om mort de beat care nu se mai poate ţine pe picioarele lui – aşa cum mă simţeam în ultimele zile în închisoarea de la Satu Mare. Nu ştiam cum să fac să nu-i alarmez pe cei din casă. Simţeam că trebuie să mor – şi grija că Lucrarea Domnului rămâne într-o stare de mare încurcătură atât înăuntru, cât şi în afară mă neliniştea mai mult ca orice altă grijă. Poate că frământarea mea era atunci o dovadă de necredinţă din partea mea, o îngrijorare firească, lumească, trupească. Şi un semn de prea puţină încredere din partea mea în purtarea de grijă a Domnului faţa de Lucrarea care Îi poartă numele.

Această grijă a mea mă făcea să-mi depăşesc măsura şi importanţa. N-am avut atunci înţelepciunea să-mi aduc aminte de acea clipă din viaţa Părintelui Iosif când, în faţa morţii iminente care şi-o vedea, a luat cele cinci coli de hârtie pe care să-şi scrie şi el cuvântul testamentar… Dar, frământându-se cu formularea condiţiilor care să le lase în testament, a simţit dintr-o dată mustrarea Domnului, Care i-a zis: Ce te frămânţi tu, ce „laşi“ tu prin testament, ce avere ai tu a ta, ca să o poţi lăsa cuiva? Nu-i oare Oastea aceasta Lucrarea Mea? Nu poartă ea Numele Meu? Nu am condus-o Eu până acum şi nu am Eu putere s-o conduc şi mai departe?…

Şi frumos încheie părintele acolo când zice: Şi, din cele cinci foi pregătite, n-am scris decât pe una singură un singur rând, cuprinzând tot ce era dreptul şi datora mea: Fie voia Ta.

Eu nu mi-am adus atunci aminte de acest moment identic din viaţa părintelui. Şi nici n-am putut avea credinţa şi înţelepciunea sa… Ci m-am aşezat să scriu mai mult de zece foi albe cu acest „Cuvânt testamentar“ al meu. Simţeam puternic că nu-mi făcusem încă ultima datorie faţă de fraţi şi că nu le spusesem încă ultimul cuvânt. Că trebuia să fac asta cât mai urgent. Şi neapărat acum, până încă mai pot.

Am rugat pe Domnul cu multe lacrimi să mă mai lase numai trei zile, spre a-mi face şi această ultimă datorie fără de care simţeam că n-aş putea merge liniştit în faţa Lui. Am deschis mai cutremurat ca oricând Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi el mi s-a înfăţişat cu marile înştiinţări de la Romani 14, 10-12, cu II Cor. 5, 10, cu Gal. 6, 6-8, cu Apoc. 22, 12. În toate aceste locuri era cuprinsă cutremurătoarea înştiinţare că fiecare dintre noi avem să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos pentru ca să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup…

Am stat şi mai cutremurat în faţa acestor înştiinţări şi în lumina lor îmi vedeam şi mai mult nevrednicia mea şi întârzierea de care mă învinuiam pentru delăsarea mea în privinţa sesizării fraţilor din toată ţara despre toate relele care le aveam între noi. Şi la luarea de măsuri cât mai grabnice şi eficiente de îndepărtare a lor. Ştiam că Domnul Îşi face totdeauna partea Lui, dar ştiam şi că partea noastră noi trebuie să ne-o facem. Iar eu simţeam că partea mea nu mi-o făcusem nici aşa cum ar fi trebuit, nici atunci când trebuia, nici atâta cât ar fi trebuit.

Ce greu mă învinuiam pentru toate aceste greşeli din trecut şi din prezent, care pot avea atât de nefericite urmări în viitor! Dar ce pot face acum în acest moment? Căci iată, umbra mea se apropie de treapta ultimă!…

Deschid Biblia, cerând în inima mea, care tremura, o lumină, o îndrumare, o deschidere. Şi Vântul Ceresc îmi întoarse foile, oprindu-le la cartea profetului Ieremia 6, 16… Ce moment, ce confruntare directă între Dumnezeu şi popor! Ce bunătate din partea lui Dumnezeu faţă de toţi – şi ce obraznică înfruntare directă din partea unora dintre ei faţă de bunătatea şi maiestatea lui Dumnezeu!

Oare noi nu ne găsim acum tocmai la un astfel de moment dramatic? Câte deficienţe în mijlocul nostru – şi câte îndemnuri directe din partea lui Dumnezeu, pentru a ni le îndrepta! Ce ameninţătoare apropiere a unei severe confruntări cu o cercetare necruţătoare ne aşteaptă! Iar unii dintre noi cu ce sfidătoare şi obraznică aroganţă se împotrivesc oricărui cuvânt bun şi oricărei îndreptări sănătoase!…

Voi mai trage încă o dată cu mâinile mele şi ultimul semnal de alarmă pe care îl mai pot, înainte de a-mi împreuna aceste mâini pe piept. Dacă cineva va mai avea urechi de auzit – să audă.

Cu mână tremurândă şi cu ochii abia văzând de lacrimi, am scris prima variantă a acestui cuvânt testamentar, după cum mi-a dictat Duhul Sfânt în clipele acelei tensiuni, când fiecare cuvânt era ca o izbitură de ciocan greu în uriaşul clopot al conştiinţei mele care suna ca pentru ultima oară în lumea asta:

ÎN ZIUA CRUCII 1986 – MĂRTURIA MEA

către toţi fraţii mei şi surorile mele din Oastea Domnului,

la una dinte cele mai hotărâtoare răscruci din istoria

şi viaţa noastră duhovnicească

Pe drumul nostru, pe drumul Oastei Domnului, de-a lungul anilor ei, au fost presărate răscruci uneori foarte grele peste care s-a trecut cu mari frământări şi din care am ieşit cu mari pierderi, dar şi cu mari învăţăminte.

Situaţia Oastei Domnului este una dintre cele mai grele în lumea asta, ea fiind trimisă de Dumnezeu în cel mai dificil loc şi cu cea mai grea misiune: într-o confesiune care nu o recunoaşte, dar care este totuşi casa ei şi matca ei. Trebuie să lucreze pentru Dumnezeu cu un cler în majoritatea sa ostil şi bănuitor. Trebuie să-şi croiască drumul spre împlinirea datoriei sale prin cele mai grele eforturi şi în cele mai vitrege condiţii, plătind totdeauna preţul cel mai scump şi mai dureros atât înăuntru, cât şi în afară. Înăuntru faţă de fraţii neînţelegători, iar în afară faţă de străinii potrivnici.

Acum am ajuns iarăşi la o răscruce, poate la una dintre cele mai grele, şi anume la criza confruntării cu cele două autorităţi care ne-au fost – nu ştim pentru ce – totdeauna ostile, dar cu care trebuie totuşi să coexistăm paşnic şi să colaborăm armonios în lumea asta, căci faţă de ele avem – prin însăşi exigenţa noastră evanghelică şi prin chemarea noastră creştină – datoria de a ne supune şi de a le respecta. Anume autoritatea de stat şi cea religioasă.

În urma memoriului nostru pentru normalizarea situaţiei Oastei Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe, înaintat Sf. Sinod din Bucureşti în primăvara acestui an, cât şi a audienţelor noastre la forurile superioare, atitudinea acestora, mai înainte total ostilă faţă de noi, a început să se amelioreze în sensul că s-au ivit unele tendinţe şi unele opinii favorabile încercării unei concilieri şi iniţierii unui dialog cu noi… Dar rezervele faţă de noi sunt încă mari.

Prea multe zeci de ani au trecut de la conflictul care n-a mai putut fi uitat de către ei şi căruia i-a fost dată o interpretare prea eronată. Şi care a fost transmisă în timp şi în spaţiu uneori cu ştiinţă, alteori fără ştiinţă, dar prea tendenţios.

Din cauza aceasta, neîncrederea într-o colaborare sinceră şi durabilă cu noi, spre binele întregului nostru popor şi a întregii noastre Biserici – oricâte eforturi sincere facem noi pentru asta – pare încă foarte puternică. Procesul apropierii noastre de ei şi al lor de noi mai cere încă argumente solide şi poate încă timp mult, pentru a câştiga teren hotărât din partea lor pentru noi. Iar până acum, în afară de acele argumente pe care m-am străduit să le dau eu fie prin albumul închinat Maicii Domnului, fie prin cele aduse verbal prin discuţiile personale cu marii ierarhi ai Bisericii ori cu reprezentanţi şi autorităţi de stat, n-au mai fost altele. Aceste argumente, deşi au fost apreciate binevoitor, cred că au fost totuşi nu numai puţine pentru a cântări hotărâtor în balanţa situaţiei noastre, dar au fost şi prea contracarate negativ de o mulţime de aspecte dureroase din mijlocul nostru şi de o seamă de elemente dezbinătoare şi turbulente dintre noi.

Desigur, la originea oricăror deficienţe şi nereguli de orice fel cred că stă în primul rând păcatul. Păcatul de care unii nici nu s-au căit cu adevărat şi nici nu s-au lepădat total. La unii nici nu s-a produs naşterea din nou, ci ei au pătruns în Lucrarea lui Dumnezeu pe căi dosnice şi nu prea curate. De aceea creează numai probleme atât de un fel, cât şi de altul.

Alţii, căzând în ispita satanei, s-au lăsat ademeniţi de mândrie, de orgoliu, de aroganţă – şi importanţa pe care şi-au dat-o singuri ori le-au mai dat-o şi alţii i-a depăşit şi au ajuns obraznici capi de răzvrătiri şi provocatori numai de dezbinări. Din cauza lor, Oastea Domnului suferă atât de multe neajunsuri înăuntru şi atâtea piedici în afară.

Acei care sunt cu adevărat credincioşi nu creează probleme de nici un fel. Cei care creează probleme, e limpede că nu sunt credincioşi. Şi nenorocirea cea mai mare este că aceştia nu vor nici să se îndrepte – şi nici să plece. Nefiind nimeni care să-i dea afară fie dintr-un motiv, fie dintr-altul, ei profită cu neruşinare de îngăduinţa şi bunătatea Frăţietăţii şi rămân mai departe în adunări, numai spre a face răul. Spre nefericirea veşnică a lor, dar şi a altora.

Mai sunt apoi alţii destui care, slăbind înfrânarea şi pierzându-şi dragostea dintâi, au dat drumul în viaţa şi în inima lor la ispite şi păcate mai văzute şi mai ascunse şi din cauza asta nu mai văd limpede şi nu mai pot urma curaţi calea Domnului. Au primit în inima lor, o dată cu păcatul, duhuri străine şi în mintea lor învăţături dubioase şi dezbinătoare. Şi nemaiputând scăpa de ele, fac numai rău atât în familia lor, cât şi în familia Domnului. Aceştia, ca şi cei­lalţi învrăjbiţi, sunt gata totdeauna de lupte, de certuri, de discuţii contradictorii, dar de pace şi înţelegere armonioasă nu sunt gata niciodată.

Tot dintre aceştia sunt mulţi care în toate privinţele nu se deosebesc deloc de oamenii lumeşti. Trăiesc ca ei, vorbesc ca ei, umblă ca ei, dar numindu-se cu lăudăroasă amăgire că ei sunt credincioşi. Produc băuturi îmbătătoare şi le consumă pe acestea fără nici o frică de păcat, aducând şi prin asta alte ocări asupra Numelui lui Dumnezeu şi asupra Lucrării şi credincioşilor Lui adevăraţi. Voi încerca să arăt unele locuri unde se petrec şi chiar nume care produc astfel de deficienţe, pentru ca fraţii noştri de răspundere de acolo – şi chiar de oriunde din Oastea Domnului – să le constate, să le judece şi împreună să găsească, prin lumina Duhului Sfânt, căile şi mijloacele îndreptării ori ale eliminării lor. Pentru ca nu cumva să se ajungă cu ele nerezolvate în faţa confruntării cu autoritatea omenească şi cu cea dumnezeiască, pomenindu-ne cu un faliment ruşinos, parţial sau total.

1. O primă deficienţă: lipsa îndrumătorilor

În majoritatea adunărilor Oastei Domnului nu sunt fraţi numiţi sau recunoscuţi ca îndrumători ascultaţi, după cum ar fi normal şi după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu că erau chiar de la începutul Evangheliei în fiecare adunare creştină. Chiar şi în unele dintre cele mai mari adunări, deşi sunt unii fraţi buni care lucrează acolo, totuşi ei nu întrunesc adeziunea şi ascultarea deplină a totalităţii fraţilor şi surorilor din acea adunare.

Starea aceasta s-a menţinut din două cauze obiective. Întâi pentru că cei ce meritau, fiind foarte smeriţi, n-au cerut ori n-au primit întâietatea. Iar în al doilea rând fiindcă Lucrarea a fost mereu prigonită cu răutate şi, fiind căutaţi în primul rând conducătorii adunărilor, unii s-au ferit pentru un motiv, iar alţii pentru altul, lăsând totul cam în voia întâmplării… Astfel că – nefiind acolo un frate sau doi, sau trei cu autoritate recunoscută şi cu un cuvânt ascultat de către toţi – domneşte adeseori neorânduiala şi haosul. Nefiind nimeni care să-i supravegheze, atunci cei neascultători devin obraznici, cei dezbinători se fac şefi, cei buni se descurajează şi cei hrăpăreţi profită.

De aceea este o mare şi urgentă nevoie ca fiecare adunare de acest fel să procedeze neîntârziat şi cât mai cu grijă la remedierea acestei deficienţe, pentru ca să se pună buna rânduială în familia Domnului. Dar şi pentru ca, în eventualitatea unei legalizări, acum ori mai târziu, când autoritatea locală ar vrea să vorbească cu noi, să nu constate trei-patru capete divergente în loc de unul singur conştient, responsabil, vrednic, care să răspundă pentru toţi. Astfel nimeni nu ar acorda nici un credit întregii lor lucrări de acolo şi va proceda cum este şi firesc: ori dispreţuitor, ori represiv.

Dar trebuie ca alegerea şi primirea acestei sarcini să fie făcută cu tot simţul răspunderii în faţa lui Dumnezeu şi a Cuvântului Sfânt. Nu un prilej de slavă deşartă ori de certuri pentru întâietate firească, nici de dictatură personală ca a lui Diotref ori de lăcomie de câştiguri murdare, ci o slujbă sfântă şi plină de evlavie, spre slava lui Dumnezeu şi binele întregii adunări frăţeşti. În slujba aceasta trebuie să fie puşi şi trebuie să rămână numai cei mai smeriţi, mai blânzi, mai răbdători, mai gata de muncă şi de jertfă dintre toţi fraţii. Şi trebuie să stea în fruntea adunării Domnului numai atâta vreme cât vor fi aşa. Îndată ce se va dovedi la cineva un păcat şi o umblare rea, o abatere gravă de la învăţătura şi purtarea frăţească pe care trebuie să o urmăm cu toţii, omul acela să‑şi dea seama şi să ceară singur înlocuirea sa. Ori dacă nu va vrea, atunci toată adunarea să-l roage şi să-l oblige să plece, lăsând locul său altuia. Pentru ca nu cumva Domnul să-i pedepsească pe toţi împreună cu cel nevrednic. Gândiţi-vă la acest lucru cu toţii şi veţi vedea cu toţii câtă nevoie este ca această bună şi înţeleaptă rânduială să fie pusă în toate adunările Domnului. Fiecare adunare, ea însăşi, trebuie să pună bună rânduială în privinţa asta, căci unde nimeni nu ascultă de nimeni, acolo este dezordine şi haos şi în curând va veni peste toţi prăpădul şi pustiirea.

2. O altă deficienţă: supravegherea tineretului

După cum s-a mai spus, printre tinerii noştri mai sunt şi unele cazuri de abateri de la viaţa evanghelică pe care Duhul Sfânt a imprimat-o prin naşterea din nou în viaţa Oastei Domnului. Şi anume acele abateri ce vin mai ales din partea unor tineri care, deşi s-au născut din frate ostaş şi din soră ostaşă a Domnului, totuşi aceştia – la vârsta când trebuia să aleagă ei înşişi calea Domnului prin legământ personal şi individual, prin hotărârea şi legământul cerut – n-au făcut pasul acestei alegeri. Nici părinţii lor credincioşi şi nici fraţii bătrâni din adunarea Domnului nu s-au ocupat îndeaproape să-i sfătuiască să devină cu adevărat fraţi şi surori. Ei au rămas, cum s-ar spune, numai membri de drept ai adunării, fiindcă s-au născut şi au crescut între fraţi, dar n-au devenit membri şi de fapt, prin legământul personal depus în mijlocul şi în faţa adunării frăţeşti. Astfel de suflete tinere, fără naşterea din nou, rămaşi în cea mai mare parte nişte oameni fireşti, creează tot felul de probleme şi nemulţumiri. În timpul rugăciunii ori al vorbirilor, ei se mişcă sau discută neatenţi. În biserică râd, în îmbrăcăminte sunt lumeşti; în gesturi, în cuvinte, în comportare sunt uşuratici şi de multe ori chiar obraznici. În general, fiind mereu o sursă de nemulţumiri şi de ispite. Acest fel de cazuri devin cu atât mai îngrijorătoare, cu cât numărul tinerilor noştri creşte mereu, iar duhul veacului acestuia devine tot mai ispititor şi mai murdar… Mulţi au scăpat ori tind să scape de sub controlul familiei – şi chiar de sub al adunării – ameninţând să ajungă pierduţi de tot, mai atrăgând cu ei în pierzare şi pe alţii.

Nu-i oare semnificativ faptul că cei mai mulţi din aceşti tineri-probleme provin din acele zone contaminate de duhuri străine şi din acele familii şi adunări unde părinţii lor trupeşti şi cei sufleteşti nu-şi fac ei înşişi datoria lor mare nici faţă de Dumnezeu şi nici faţă de copiii lor?… Cum ar fi unii din nordul Ardealului sau din adunarea din Cluj, unde un tânăr pretins credincios s-a dovedit a fi în stare de fapte urâte şi lumeşti, cum ar fi aceea de a „fura“ papucii unor surori mirese la nunţi frăţeşti. E ceva nemaipomenit ca, într-o atmosferă înalt duhovnicească şi sfântă cum este cea obişnuită la nunţile noastre, cineva să se dedea la astfel de fapte nevrednice care nu se petrec decât între cei mai decăzuţi oameni… Şi acel tânăr, cam lăudat de cei din Cluj, şi-a mai făcut şi un grup ca el, îndemnându‑se unii pe alţii la astfel de fapte şi chiar ameninţând pe cei care i-au mustrat. Te întrebi, în chip normal, ce nivel duhovnicesc mai poate să aibă chiar adunarea lor însăşi şi chiar lucrătorii lăudaţi din acea adunare!

Tot din anturajul tânărului cu „papucii mireselor“ mai sunt şi alţi doi care, nu mult după aceea, ieşind de la o nuntă frăţească de lângă Chendrea, şi‑au zis unul altuia râzând: Acum să mergem şi pe la un restaurant. Şi s-au şi dus…

Unii dintre astfel de tineri – fiind copii ai fraţilor, dar ei înşişi neavând legământ – când ajung la vremea căsătoriei, pretind să li se facă nunţi frăţeşti, deşi ei, mirii, ori unul, ori amândoi, sunt oameni cu totul fireşti. De aci ies apoi tot felul de nemulţumiri atât în timpul nunţii – de amestecătură cu rudenii şi prieteni lumeşti, care pretind să li se dea băuturi sau tulbură cu râsete şi glume petrecerea duhovnicească – cât şi apoi, după nuntă, cu diferite neînţelegeri materiale, mai ales cu problema banilor care niciodată nu li se ajung. Toate acestea, din lipsa de viaţă duhovnicească şi din umblarea lor de prefăcătorie religioasă: şi cu lumea, şi cu Dumnezeu.

Este vremea să se pună cât mai curând capăt tuturor acestor amestecături rele. Părinţii credincioşi şi fraţii de răspundere din adunări, care au cea mai mare datorie în privinţa asta, trebuie să înceapă să îndrume foarte îndeaproape şi în mod stăruitor şi personal pe fiecare tânăr sau tânără din familia şi din adunarea lor, ca, cel mai târziu până la vârsta de 14 ani, să depună fiecare legământul său personal cu Domnul. În ziua hotărâtă legământului, duşi la biserică, să se mărturisească şi să se cuminece, apoi după-masă, în mod solemn, să-şi depună legământul sfânt cu Domnul Iisus în adunarea Lui. Dacă sunt mai mulţi în această situaţie, ar putea fi pregătiţi toţi în aceeaşi zi şi în acelaşi loc pentru acest act sfânt şi sfinţitor. Ce sărbătoare neuitată ar rămâne asta pentru ei şi pentru toţi ai lor pe totdeauna!

Puterea Duhului Sfânt care se revarsă peste ei prin acest act sfânt i-ar ajuta să devină şi ei apoi nişte oameni buni, nişte adevăraţi ostaşi şi slujitori ai lui Hristos.

Dar lăsaţi aşa, fără supraveghere şi îndrumare, dezordonaţi şi lumeşti, nu numai că îşi pierd ei înşişi sufletele lor, dar vor mai atrage cu ei în aceeaşi pierzare şi pe alţii, făcând ruşine şi ocară Numelui lui Dumnezeu în a Cărui Lucrare au crescut. Mai târziu este cu neputinţă să mai fie salvaţi. Şi apoi veşnic va fi vai şi de ei, şi de aceia care i-au făcut şi i-au lăsat să crească în felul acesta. Treziţi-vă voi, cei care îi aveţi, şi faceţi ceva neapărat şi urgent pentru ei! Măcar pentru cei care se mai poate.

3. O altă nenorocire: adunările dezbinate

Sunt câteva adunări din ţară – şi unele chiar din centre mari, cum sunt cele din Cluj, Bosanci şi Galaţi sau mai mici, cum ar fi cele din Nămoloasa, Lieşti, Rediu – care fie în întregime, fie în parte sunt dezbinate ori din motive fireşti, ori de învăţături şi practici străine de învăţătura Bisericii noastre şi de felul de a fi al Oastei Domnului. Dezbinătorii din aceste adunări răstălmăcesc cuvintele şi rânduielile lăsate de părintele nostru sufletesc Iosif Trifa ca norme de credinţă şi umblare frăţească pentru cei ce se leagă să ţină calea şi învăţătura Oastei Domnului. Unii merg la biserică, dar nu-şi fac semnul Crucii, ori fac numai în silă şi vădit fără convingere… Nu se supun rânduielilor normale din Biserică, nu se împărtăşesc şi nu respectă cu evlavie ceea ce este unanim de respectat. Şi, dintr-o influenţă străină, se poartă într-un fel prefăcut sau chiar ostil faţă de duhul şi de credinţa Frăţietăţii noastre, creând mereu tulburări între fraţi şi poticnire între ceilalţi.

Unele dintre aceste adunări au şi fost numite de către ierarhii respectivi ca exemple rele şi ca probleme negative care stau în calea unei bune reglementări a colaborării noastre. Şi deşi s-au făcut destule încercări de readucere a lor pe calea iubirii şi unirii cu toţi fraţii din ţară, nu s-a reuşit totul din cauza câtorva elemente ambiţioase şi neascultătoare.

O mare nenorocire care izvorăşte din această stare rea este că aproape toţi fiii şi familiile acestor dezbinaţi continuă şi ei, la rândul lor, să creeze aceleaşi rele. Spre osânda lor veşnică şi a celor care i-au făcut şi i-au crescut în acest fel. Unii dintre aceşti nefericiţi copii sunt trecuţi pe la alte crezuri, care pe unde, într-o totală dezordine – cum sunt cei ai lui Iordache sau Gh. Spulber, ai lui Tudose, ai lui Viorel Diac şi alţii.

În multe cazuri, tineri şi tinere dintr-o parte şi alta se căsătoresc împreună fără învoirea unora dintre părinţii lor ori a fraţilor răspunzători din adunare. Nunţile lor apoi, de amestecătură şi neascultare, sunt alte prilejuri de necontenite necazuri printre fraţii şi între familiile care îi au. Acestea toate sunt urmarea normală a neascultării, a neorânduielii. Când aceste nunţi se fac în partea unei partide, sunt nemulţumiţi unii; când se fac în partea cealaltă, sunt nemulţumiţi alţii. De aici apoi vorbe rele, învinuiri, judecăţi, ură, bârfire şi numai rău… Iar după nuntă, cele mai multe dintre însoţirile acestea, de la început nepotrivite, otrăvite de familiile lor dezbinate, ajung o permanentă sursă de luptă şi de răzbunări. Şi de multe ori sfârşesc în despărţiri nefericite şi ruşinoase.

Iată ce mare rău fac dezbinătorii adunărilor Domnului, nefericindu-şi în primul rând sufletele lor, apoi viaţa urmaşilor lor şi a familiilor lor, apoi şi a altora. Ce mult ar trebui să se îngrozească oricare dintre aceştia întâi de urmarea nefericită a dezbinării asupra familiilor şi sufletelor lor, apoi de judecata şi de osânda cea aspră a lui Dumnezeu pentru oricine strică în vreun fel lucrarea cea sfântă a Jertfei Crucii lui Hristos! Uitaţi-vă cu groază ce s-a ales chiar şi de copiii dezbinătorilor cunoscuţi. Noi nu le mai spunem numele. I‑am spus destul Domnului despre ei, dar toţi îi puteţi cunoaşte şi vedea.

Trebuie neapărat să se facă ceva mai hotărât şi de către toţi fraţii şi surorile în privinţa asta. Să se pornească mai hotărât cu rugăciune şi lămuriri frăţeşti pentru îndreptarea celor care mai pot să se îndrepte. Iar cei care tot nu vor şi nu vor să se îndrepte şi să revină la unitatea şi armonia frăţească, să fie înlăturaţi din adunare ori adunarea să se despartă de ei – după Cuvântul sfânt care spune: După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel care face dezbinări (Tit 3, 10); să fie izolaţi de adunare, spre a nu-i mai lăsa să facă tot prăpăd şi dezbinări. Să se rupă orice legătură cu ei. Rămânerea lor răufăcătoare între fraţi va îngreuia foarte mult şi o reglementare paşnică, şi o conciliere cu Biserica şi chiar cu autoritatea lumească, pentru că aceştia, de obicei, sunt împotriva acestora… Chiar şi după o reglementare, balastul acestora va atârna greu asupra adunărilor şi vor putea crea multe dificultăţi, în primul rând chiar lor înşişi, dar şi celorlalţi fraţi.

4. O întreagă zonă bolnavă: Nordul Ardealului

În zona Cluj-Sălaj-Maramureş şi chiar în unele părţi din nordul judeţului Bihor, în Satu Mare şi Bistriţa sunt unele adunări bântuite de duhuri străine. Nişte oameni şi femei cu credinţe dubioase, dându-se drept „prooroci“, duc printre unii fraţi mai blânzi şi mai primitori duhuri şi învăţături străine şi potrivnice Duhului şi învăţăturii Oastei Domnului. Centrul acestora este prin satele Chendrea, Racăş-Bălan din judeţul Sălaj şi „proorocii“ acestora sunt îndeosebi: Ciupei, Isidor, Iulian şi o bătrână anume Veronica. Toţi aceştia n-au fost niciodată ostaşi adevăraţi, dar s-au infiltrat prin adunările Oastei cu şiretenie, profitând de încrederea fraţilor şi, cum sunt foarte guralivi, se dau drept plini de Duhul Sfânt, „proorocesc“, „vorbesc în limbi“ şi, cu un duh de ghicire, pun în uimire şi amăgesc pe mulţi dintre cei ce îi ascultă. Se dau drept „fraţi ostaşi“ pentru ca să-i poată înşela pe cei lesne-crezători, folosesc cântările Oastei şi se numesc cu numele ei, spre a nu-şi spune numele lor adevărat şi scopurile lor ascunse. În felul acesta se impun pe oriunde pot, fie că sunt doriţi, fie că nu şi reuşesc să facă mulţi prozeliţi chiar dintre fraţii şi surorile noastre, răspândind în cercuri tot mai largi învăţături dubioase şi practici pline de prefăcătorie religioasă, denaturând învăţătura sănătoasă şi alungând duhul curat şi deschis al Oastei oriunde pătrund.

De numele şi cărţile Părintelui Iosif se folosesc numai în chip şiret, pentru a-i înşela pe fraţi, spre a fi primiţi, iar după aceea fac totul împotriva acestora.

Uneori şi de ochii lumii se prefac a respecta semnele din afară ale credinţei şi Bisericii, dar în realitate şi în ascuns tot ce fac este contrar acestora. Fac adunări mai mult clandestine, nici nu ştiu despre naşterea din nou, practică botezuri, vorbiri în limbi, profeţii, Cina Domnului prin case, ghicitorii, descoperiri etc. De exemplu, una dintre adeptele acestora, Amalia din Gherla, a spus ea însăşi, lăudându-se, că a fost „botezată“ de patru ori. Are un botez la biserică de când era copil, apoi al doilea făcut de un anume Pop Gheorghe, rudenie apropiată a cunoscutului nostru Pop Alexandru, trecut şi acesta pe la nu ştiu câte credinţe. Un al treilea i l-a făcut prezbiterul Isidor la Chendrea, iar cel de-al patrulea – şi „cel mai valabil“, zicea ea – i l-a făcut Viorel Diac din Bucureşti, cel botezat de Moldoveanu şi cel care şi-a nefericit şi părinţii şi familia sa, trecându-i pe la nu ştiu câte uşi, până la uşa disperării. Despre acest al patrulea botez, Amalia spunea că îl consideră cel mai valabil deoarece Diac, „botezătorul“ ei, i-a dat şi o adeverinţă la mână, scrisă de el personal pentru „valabilitatea asta“. Diac acesta este şi cel care a înmormântat ca pe un hoit oarecare, cu ajutorul naşului său Moldoveanu din Sibiu, pe soţia lui David Bocăneală din Cluj – un alt nefericit ca şi el. Şi când te gândeşti că acest om neserios şi nestatornic este fiul fratelui Diac din Sibiu, cel care îl cunoscuse personal şi îl iubise atât de mult pe Părintele Iosif, lucrând mult şi frumos printre fraţi până la bătrâneţea lui… Pentru ca, ajuns la bătrâneţe, aproape de moartea sa, să fie influenţat şi silit de fiul său neserios să-şi calce legământul, nefericindu-şi conştiinţa zbuciumată apoi până la moarte.

Dar Diac-fiul nu s-a oprit nici după acestea, ci continuă să cutreiere, oricând îşi face timp, acele zone bolnave, colaborând cu Ciupei, Isidor, Iulian, Veronica, Amalia – şi chiar cu unii fraţi ai noştri din Cluj, în care ne încrezusem atât de mult. Diac a mai botezat în ascuns în felul acesta şi alte câteva suflete naive şi neştiutoare în zona aceea. Ce apucături de om, pe care nu ştii cum să-l mai numeşti! Multe alte astfel de suflete înşelate nu ştiu apoi cum să‑şi mai repare păcatul şi să-şi recapete liniştea sufletească, cum este cazul cu Maria şi soţul ei Gheorghe Mălai din Ocna-Dej, ademeniţi de el şi botezaţi în grabă şi în ascuns nu se ştie pe unde… Când cineva are naşterea din nou şi un legământ cu Hristos, cum mai poate îndrăzni oare un alt om să-l facă să calce acest sfânt şi unic legământ numai ca el să se laude cu trupul său?

O altă zonă tot aşa de infectată, dar cu altfel de duhuri potrivnice, este cea cuprinsă între localităţile Rediu, Lieşti, Nămoloasa, Galaţi. Este adevărat însă că aici, dintre cei ce fuseseră infectaţi de acest microb, în număr masiv cu ani în urmă, acum mulţi şi-au revenit frumos. Bucuriile mari de acum din Oastea Domnului, unitatea frăţească şi frumoasa atmosferă care s-a aşezat peste tot în ţară i-a trezit şi i-a luminat pe cei ce erau sinceri şi curaţi. Şi i-a adus iarăşi la vatra caldă a dragostei dintâi. Totuşi mai sunt încă unii care, fie din cauză că mai trăiesc şi în alte păcate ascunse, fie dintr-o prea oarbă supunere sau obligaţie faţă de cei ce menţin dezbinarea, încă mai stau în neascultare şi mai pot face mult rău. De exemplu, nu de mult, la o regrupare a acestora în Lieşti, cu Tudose Constantin, Serea Ion, Spulber Iordache, s-a stăruit pentru continuarea dezbinării faţă de fraţi şi li s-a pretins la toţi necesitatea unui alt botez – primul, fiind socotit de ei nevalabil.

Un lucru frumos a fost făcut atunci de către acei fraţi de la Griviţa care, văzându-le dată pe faţă făţărnicia dinainte şi planurile pe care şi le ascunseseră până acum, s-au ridicat pe faţă împotriva lor, desolidarizându‑se de ei.

Am întrebuinţat şi faţă de aceştia, mai ales faţă de cei de la Galaţi şi de la Rediu, toată dragostea, răbdarea şi priceperea pe care am avut-o, spre a-i trezi şi ajuta să-şi revină. Dea Domnul să fie urmate de o adevărată îndreptare – dar nu ştiu de ce sunt atât de puţine semne de speranţă. După ce un suflet ori un grup de suflete persistă ani îndelungaţi în dezbinare şi ură, ce greu îşi mai poate reveni, dacă îşi mai revine vreodată. Trebuie să fi fost omul sincer şi în îndreptarea acestei greşeli… Dar mă tem că oamenii aceştia n-au fost sinceri niciodată nici cu Dumnezeu, nici cu fraţii, ci numai cu păcatul şi interesul lor.

Noi ne rugăm pentru îndreptarea şi pocăinţa sinceră a tuturora. Aceasta am făcut-o de ani şi ani… Dar iată că nu-i de ajuns. Chiar dacă rămân singuri fiecare, cum a rămas Moldoveanu, totuşi nu se recunosc, nu se smeresc şi nu se întorc de la rătăcirea lor, dovadă că, de cei cu neputinţă de îndreptat, trebuie neapărat făcută despărţirea totală, cum au făcut fraţii din Sibiu faţă de el. Dar trebuie cu toţii, fiecare de unde suntem, să luăm faţă de cei pe care îi cunoaştem aşa atitudinea pe care ne-o porunceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi pe care o ştim bine fiecare, adică izolarea totală… Cine nu ascultă nici de Biserică – zice Hristos Însuşi – să-ţi fie ţie ca un păgân (Matei 18, 17).

5. Problema specifică a Clujului

Faţă de problema clujenilor am avut, cum am mai spus din prima clipă a acestui cuvânt testamentar, îndemnul de la Domnul să nu-i mai cruţăm ascunzându-le unele fapte destul de grave cu care au produs destule necazuri Frăţietăţii mulţi ani la rând. Dar, gândindu-ne iarăşi că totuşi s-ar mai putea salva măcar cei mai tineri şi mai cu carte dintre ei, ne-am călcat pe inimă şi ne-am strâns mai tare rana care ustura şi am acoperit totul. Am spus totuşi adevărul dureros că în Cluj sunt deocamdată două adunări. Zic „acum“ şi „deocamdată“ pentru că, după cum se vede că merg lucrurile, s-ar putea să se mai facă cel puţin încă una. Unde toţi se lasă cu plăcere împinşi la bârfirea şi ura de fraţi, duhul cel rău nu-i lasă până ce îi face să nu mai fie nici doi la un loc. Dar deocamdată sunt două adunări în Cluj. Cea din cortul lui Frăţilă, care funcţionează de aproximativ trei ani, condusă de Suciu Vasile şi Aurel Bocăneală. Şi cea din cartierul Iris, condusă de Pop Ion, Pop Gusti şi Chita Leontin, care s-au despărţit de cei din cort la puţin timp după ce aceştia începuseră să se adune acolo unde ăştialalţi nu vroiau nicidecum.

Am insistat de nenumărate ori şi timp îndelungat să-i apropiem, dar, din pricina unor lucruri mai mult fireşti de care se învinuiau reciproc, n-au vrut cu nici un chip să se împace, fiecare judecându-l fără nici o milă pe celălalt. Ajunseseră chiar să se urască unii pe alţii şi să se vorbească de rău nu numai acolo la ei, ci până departe, între ceilalţi fraţi din ţară sau printre străini, făcând să vină multă ocară asupra întregii Frăţietăţi din cauza asta – şi multă poticnire.

Noi i-am încurajat de la început pe cei care se adunau în cort pentru că erau mai mulţi, pentru că începuseră mai întâi, pentru că erau între ei mulţi tineri şi pentru că, mai ales, erau unii dintre ei intelectuali şi studenţi. Şi am făcut aceasta gândindu-ne că într-un oraş universitar cum este Clujul şi în­tr‑o lucrare duhovnicească cum este Oastea Domnului, care îşi propune să aducă la Dumnezeu pe toţi oamenii, este şi firesc şi absolut necesar să-i încurajăm mai ales pe tineri şi îndeosebi pe intelectuali să se angajeze mai puternic şi mai mulţi în această splendidă luptă şi misiune care trebuie să aducă în final în Împărăţia lui Dumnezeu pe tot poporul nostru – şi prin el poate pe mulţi alţii.

Am crezut puternic în acest tineret de elită şi am luptat mai ales pentru unii dintre ei şi îndeosebi pentru Suciu Vasile şi Aurel Bocăneală, care erau cam acoperiţi acolo şi necunoscuţi în ţară. Şi i-am impus nu numai între cei din Cluj, ci i-am introdus în circuitul celor mai frumoase nume şi valori din ţară şi chiar de peste hotare. Personal i-am iubit cu toată inima mea şi m-am încrezut cu toată fiinţa mea în capacitatea lor de a înţelege dragostea deosebită şi încrederea, poate exagerată, pe care o aveam faţă de ei. Şi am fost convins sincer că, datorită culturii şi inteligenţei pe care o aveau, vor înţelege atitudinea noastră faţă de ei şi se vor strădui să-şi corecteze greşelile din trecut, când avuseseră şi ei nişte înclinaţii dubioase datorită anturajului din Cluj sau a relaţiilor personale de familie ori de zonă. Şi că îşi vor da toate silinţele acum, când intervenise un salt atât de frumos în importanţa lor, să-şi formeze atât convingerile, cât şi caracterul pe specificul familiei noastre duhovniceşti, a tuturor. Şi pe dimensiunea nouă pe care au ajuns-o, de a fi una şi pe totdeauna cu fraţii din toată ţara.

Am vorbit în multe rânduri şi în mod foarte apropiat nu numai cu aceştia doi, dar mai ales cu ei, despre rolul nefericit, despre influenţele nefaste şi păgubitoare pentru Lucrarea lui Dumnezeu ale celor care primesc în mintea lor învăţături străine şi în inimă duhuri şi sentimente dezbinătoare, spre a le atrage şi mai puternic atenţia asupra acestor mari păcate contra Duhului Sfânt, care au făcut în trecut şi fac în prezent cel mai mare rău în lucrarea Evangheliei şi cea mai mare durere lui Hristos. Au avut ei înşişi nu numai în adunarea din Cluj, ci chiar şi în propriile lor familii exemplele cele mai apropiate şi concludente despre aceste mari şi grave nenorociri cu urmări amare şi directe nu numai asupra stării sufleteşti a celor vinovaţi de ele, ci chiar şi asupra stării trupeşti a familiilor şi copiilor lor.

De la un moment dat, am avut chiar convingerea că într-adevăr m-au înţeles. De atunci n-am mai avut nici o rezervă faţă de ei. I-am recomandat tuturor ca pe o mare cucerire a lui Hristos şi ca pe o mare speranţă pentru Lucrarea Lui.

În acest timp se înteţiseră toate atacurile partidei celeilalte nu numai asupra celor doi, ci acum şi asupra noastră, care îi sprijineam, învinuindu‑ne de toate păcatele lor şi ale strămoşilor şi ale familiilor lor din trecut şi averti­zându-ne foarte insistent cu privire la duplicitatea lor şi la posibilitatea unui şi mai mare rău care îl vor face în viitor datorită legăturilor dubioase pe care nu şi le-au rupt nici cu Ciupei şi cu Veronica, nici cu ceilalţi dezbinători ai credinţei noastre care, prin ei, făcuseră şi până acum destul rău.

Am primit în faţă de multe ori, atât verbal, cât şi în scris multe şi dure mustrări şi chiar insulte, mai ales din partea celor trei fraţi bătrâni care iniţiaseră ruptura de la Iris ca să nu meargă cu cei de la cort. Stătusem mult de vorbă cu ei înainte de ruptura lor, zile şi nopţi, luni de zile, rugându-i stăruitor să nu facă ruptura, orice necazuri şi neînţelegeri ar avea între ei. Şi să rămână uniţi şi să discute între ei fiecare cu fiecare, până ce îşi vor lichida neajunsurile care îi despart. Doar iertarea, iubirea, răbdarea şi supunerea frăţească sunt cele dintâi condiţii şi semne ale unui credincios chiar începător pe calea lui Dumnezeu… Iar ei, de zeci de ani pretinşi chiar îndrumători ai altora şi cu toţii acum oameni bătrâni şi, mai mult, şi rudenii trupeşti cu familiile celorlalţi, e şi ruşine în lume, nu numai în Evanghelie, că nu se pot iubi şi înţelege unii cu alţii…

Dacă ar fi rămas cu tinerii şi nu s-ar fi despărţit de ei, n-ar fi ajuns cu toţii atât de rău cum au ajuns, unii într-un fel, alţii în altul. Dar din neascultarea bătrânilor s-a născut şi neascultarea tinerilor. Răul rău rodeşte.

– În Numele Domnului vă rog, nu vă rupeţi de cei din cort, i-am rugat adeseori cu lacrimi, până când nu se rupseseră, dar erau în febra aceasta. Vă rog, ascultaţi-mă, vă rog ţineţi seama că vă roagă un frate bătrân, care am lucrat chiar şi aici în Cluj atât de mult pentru Oastea Domnului din Cluj, când dumneavoastră nu eraţi nici unul nicăieri. Unde eraţi dumneavoastră când, înainte de război, prin 1939-1940, era aici o lucrare nespus mai mare ca asta de acum… Ştiţi că în 3 septembrie 1939 am avut o adunare festivă aici în Cluj, la care au participat mii de oameni… Dumneavoastră aţi venit mult mai târziu aici, la o lucrare formată, muncită şi crescută de alţii – iar acum vă faceţi stăpâni ca şi cum ar fi o avere personală a dumneavoastră, rupând-o după bunul plac al firii pământeşti şi al ambiţiei pe care vi-o stârnesc duhurile vrăjmaşe. De ce nu vă smeriţi? De ce nu vă puteţi iubi şi înţelege, fraţii, rudeniile, copiii? Nu vedeţi în ce cursă şi ispită vrăjmaşe aţi căzut? În Numele Domnului, vă rog cu lacrimi şi cu mâinile împreunate ca înspre cer, vă rog să mă ascultaţi şi să mergeţi împreună…

În Numele Domnului, nu ascultăm asta, mi-au răspuns doi. Şi nu ne ducem cu ei. Am pus legământ că nu vom merge acolo.

– Legământul acesta este rău. Nu trebuia să-l puneţi niciodată. Trebuie să mergeţi cu fraţii, altfel veţi ajunge rău şi unii, şi ceilalţi. Călcaţi acest legământ, căci este inspirat de vrăjmaşul lui Dumnezeu.

– Nu-l vom călca şi nu vom merge niciodată cu ei…

Era ora zece seara când aveam o astfel de discuţie cu cei doi dintre ei, cei mai duri. Îi chemasem stăruitor pentru a nu ştiu câta oară pe toţi trei acolo unde zăceam bolnav atunci. Dar până acum nici unul n-a venit, dispreţuind total insistenţele mele.

– Atunci vă rog în Numele Domnului, veniţi să ne aplecăm pe genunchi şi să ne rugăm împreună, ca Domnul Dumnezeu să intervină cu putere şi milă pentru liniştea şi împăcarea lucrurilor de aici. Este Lucrarea lui Dumnezeu şi trebuie să ne cutremurăm cu toţii pentru marea răspundere pe care o avem fiecare în faţa Lui de tot ce facem în ea.

– Nu ne rugăm! răspunseră mânioşi, pe un ton plin de vrăjmăşie şi respingere. Şi plecară, lăsându-mă singur, în cârjă, în mijlocul camerei, cu sufletul consternat şi cu ochii plini de groază şi de lacrimi. Îngrozitor, ce duh străin îi însufleţea!

În afară de stările pe care mi le provoca aproape totdeauna Pop Şandor (Alexandru) în anii vitejiilor lui nelegiuite – vă aduceţi aminte de prin volumul III – nimeni încă nu mai făcuse aşa. Ce duhuri puternic-vrăjmaşe lucrează de zeci de ani în Clujul acesta! Se duc unii dintre cei prin care au lucrat ieri şi speram că s-au dus şi duhurile rele din ei. Vin alţii, pe care îi ştiam înainte buni şi liniştiţi, oameni de la ţară, smeriţi şi modeşti, fără fumuri la cap din pricina şcolilor, oameni simpli cu trei-patru clase primare, dar îndată ce ajung aici se transformă din miei în lupi. Din fraţi în vrăjmaşi, din nişte neştiutori cuviincioşi în nişte inculţi obraznici…

Au continuat la început şi în aparenţă câtva timp oarecum binişor lucrurile la cort. Seria de tineri încurajaţi de noi a început să activeze frumos. Îndemnam pe toţi fraţii din ţară, chiar şi pe cei din Ungaria ori Iugoslavia, ca, atunci când vin în vizită prin ţară la rudenii, să treacă prin Cluj, spre a se cunoaşte şi a se bucura atât unii, cât şi alţii. Ba, cei doi, Vasile şi Aurel, au putut să-i viziteze şi ei pe cei din Ungaria o dată sau de două ori, acolo la ei, producându-le, după spusele lor, la început, mari bucurii. Atunci, la început, fraţii din Ungaria ori Iugoslavia mai veneau în ţară şi pe la alţi fraţi, la câte o nuntă, la câte o adunare mai mare…

Noi însă aveam cele mai frumoase speranţe şi, pe parcurs, mai adăugân­du-se şi alte forţe intelectuale noi, s-au început la cort nişte cursuri de şcoală biblică pe care ei le numeau mai pretenţios „studiu biblic“. Fiindcă lucrul acesta nu era nou în Oastea Domnului, dar era un început bun la Cluj, am încurajat continuarea şi adâncirea lucrului, insistând să se ia ca ghid deocamdată „Dreptarul Învăţăturii Sănătoase“ – pe care îl alcătuisem cam în grabă în anii marilor frământări, în 1960-1980, ca un ajutor provizoriu până la întocmirea unuia mai competent – precum şi cărţile Părintelui Iosif, care trebuia să fie permanentele noastre îndrumătoare, mai ales ale celor care îi îndrumă pe alţii. Le-am accentuat stăruitor mereu aceste lucruri tuturor celor din ţară care duceau munca mai ales cu tineretul, dar acum şi mai insistent celor din Cluj, pentru că ei deveniseră o privelişte pentru mulţi. Ba, plin de încredere în ei, în capacitatea, în talentul şi elanul lor, i-am rugat să-şi unească toate forţele şi – cei mai aleşi trei-patru dintre ei împreună cu alţi trei-patru din afara Clujului să strângă, să selecteze şi să alcătuiască un „Manual de studiu biblic“ cât mai complet, mai frumos şi mai bun, potrivit cu specificul credinţei şi învăţăturii Bisericii şi familiei noastre.

Din anul 1984 începusem să gândim şi să vorbim foarte insistent despre trebuinţa asta. Ei, cei vizaţi, au promis la început foarte puternic şi se părea că s-au şi pornit pe treabă.

Un început se făcuse. Dar nu de-ajuns de bun. După alte stări de vorbă şi constatări care nu ne bucurau deloc, le-am scris următoarea scrisoare:

Celor întâi chemaţi şi întâi datori din Cluj

Preaiubiţii noştri fraţi! Domnul Dumnezeul nostru să ne ajute prin Duhul Său Sfânt să ne ţinem strâns şi statornic de cuvântul adevărat care este potrivit cu învăţătura noastră, spre a fi în stare să sfătuim şi pe alţii în această învăţătură (Tit 1, 9).

Regret mult că din alte cauze, privitoare tot la binele Lucrării în care ne-a chemat şi în care ne-a trasat sarcini precise Duhul Sfânt, nu pot avea acum în clipa asta atât de deosebită (când voi vă adunaţi acolo pentru alcătuirea stu­diului biblic) bucuria şi harul de a fi împreună pentru a ne ruga (şi lucra) în acelaşi loc şi în acelaşi foc pentru lumina şi ajutorul divin de care avem atâta cutremurătoare nevoie în acest moment mare şi plin de răspundere. Dar chiar dacă trupeşte nu voi putea fi acolo, cu duhul şi cu lacrimile voi striga la Tatăl Înţelepciunii să vă coboare Prezenţa fericită a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru a înţelege cerescul imperativ al specificului imprimat de El sfintei Lucrări din care v-a rânduit Harul Ceresc să faceţi parte şi în care v-a dat o chemare vrednică, cu datoria unei atât de mari răspunderi ca aceasta pentru care ne-am tot pregătit de atâta vreme până aici şi până acum. Mă simt cutremurător de îndatorat să vă rog să aveţi trează toată conştiinţa răspunderii care vă apasă într-un moment când se ia un drum, când se deschide o perspectivă de o atât de mare însemnătate pentru viitorul nostru şi al multora, căci credinţa vine din învăţătură: dacă învăţătura este bună, bună va fi şi credinţa; dacă învăţătura e rea, rea va fi şi credinţa şi vai de cel de la care porneşte o credinţă rea. Şi eu ţin să vă rog cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu inima plină de îngrijorare să fiţi foarte conştienţi de drumul pe care îl luaţi, de direcţia pe care o imprimaţi, de duhul în care trebuie neapărat să fiţi şi să vă păstraţi.

Noi n-avem nici un alt statut care să dirijeze, să jaloneze, să limiteze misiunea noastră evanghelică în Biserica noastră şi în neamul nostru decât voluntariatul nostru devotat şi fierbinte în Hristos, întipărit puternic şi clar în specificul Oastei Domnului. După cum l-a voit şi l-a imprimat de la început Duhul lui Dumnezeu acestei Lucrări prin alesul şi profetul Său, Părintele Iosif, prin care a iniţiat-o. Şi nici unul din noi n-avem voie şi nici nevoie să ne abatem nici o iotă de la acest specific. Dacă încă nu-l cunoaştem şi nu ne-am pătruns total de el, atunci mai bine să nu întreprindem absolut nimic pe linie de învăţătură până când vom fi citit şi vom fi subliniat toate cărţile Părintelui Iosif Trifa. Şi mai ales cartea „Ce este Oastea Domnului“.

Când Dumnezeu ne-a îndemnat să vă rugăm a vă ocupa de acel studiu biblic care urma să fie o jalonare clară şi cuprinzătoare în învăţătura Bibliei şi a Bisericii noastre pentru prezentul şi viitorul sfintei Lucrări în care ne-a chemat Duhul Sfânt, AŞA am presupus că vă veţi ocupa, îndeaproape şi profund conştienţi de acest lucru. Că vă veţi pătrunde mai întâi până în profunzimea întregii voastre fiinţe de acest specific al Oastei din cărţile şi duhul ei şi numai după aceea veţi porni la elaborarea lui atât de necesară şi de mult aşteptată.

Nu ştim încă dacă, şi cât de mult, aceste speranţe şi trebuinţe v-au însufleţit într-adevăr. Şi cât de mult s-a realizat efectiv şi practic în privinţa asta. Fiindcă sunt ferm convins că de măsura acestei realizări interioare depinde colaborarea reală şi fericită în afară şi înăuntru a Duhului Sfânt cu noi şi cu eforturile noastre. Or, fără colaborarea şi puterea luminii cereşti a Sfântului Duh, toate opintelile noastre vor fi în zadar. Ca opintelile piticului de la roata morii fără revărsarea apelor vii şi cereşti.

Ştiţi de câte ori v-am spus aceasta… Dacă n-aţi realizat până acum acest lucru – orientarea aceasta pe deplin şi în întregime – nu mai încercaţi în zadar. Cu motivări ca: „aşa este evanghelic, credincios, biblic“ – în înţeles larg şi nedefinit, pretabil la orice interpretare – nu se merge prea departe. Nu se merge de fapt decât la neant. Misiunea noastră este specifică şi categorică. Cu „Romani şi Galateni“ (cum aţi început voi) pot începe oricare alţii şi se potriveşte oricăror altora care n-au o chemare precisă şi un loc precis, ca al nostru. Dar nouă nu ni se potriveşte decât o cămaşă anume croită pentru noi. Voi singuri trebuia să vă fi convins şi până acum de acest adevăr. De aceea aţi fost chemaţi să croiţi această cămaşă biblică potrivită nouă şi pe măsura noastră, ca să ne fie drag s-o îmbrăcăm şi să ne putem îmbrăca fericiţi cu ea ca şi cu cămăşuţa de Paşti pe care ne-o făcea măicuţa noastră. Fără să ne fie nici prea strâmtă şi nici prea largă. Nici să seamene a croială străină, cum ai îmbrăca pe un român de la Sălişte în­tr‑un costum de ţăran olandez…

Aceasta înseamnă „a propovădui Cuvântul potrivit cu învăţătura“ noastră – şi nu cu a altora. A găti mâncarea după felul curat şi gustos al mamei noastre bune care ne-a născut şi ne-a hrănit la sânul ei dulce – şi nu după reţete ale unor bucătari străini, cu care n-am avut nici până acum nimic şi cu care nu trebuie să avem nici de acum. Altfel ne-am pierde identitatea şi am putea deveni apoi orice.

Vă rog din inimă să mă înţelegeţi bine, şi nu rău. E o problemă de cea mai mare şi mai sfântă importanţă şi nu trebuie să ne permitem nici unii şi niciodată nici un fel de rabat de calitate şi de precizie de la ea. Nici măcar de unu la sută, de unu la mie.

Cu aceasta n-aş vrea să vă descurajez – ci, dimpotrivă, să vă îndemn din tot sufletul meu să vă pătrundeţi total de această mare şi sfântă obligaţie. Noi trebuie să fim noi înşine, cu o identitate precisă şi fără echivoc. Dacă cineva ne poate uşor confunda cu altcineva, atunci nu suntem nimeni şi n-am realizat nimic. Decât aşa, atunci mai bine fără. Căci, câtă vreme nu avem încă nimic definitivat, suntem cu toţii într-o febrilă căutare şi ce nu am realizat noi, ce nu am fost în stare să realizăm noi, vor realiza alţii. Încă mai are Dumnezeu şi mai poate avea destui care să corespundă acestui scop dacă noi nu corespundem.

Dar dacă am realizat ceva neconcludent, ceva nedefinit, ceva comun, ceva general şi fad, atunci – ce să spun? – va fi aruncat de la început afară, ca orice sare care şi-a pierdut sau n-a avut niciodată nici un gust de sare…

Totuşi noi ne rugăm fierbinte Dumnezeului nostru să nu ne lase să compromitem un plan atât de frumos al Său prin neputinţele noastre şi nici să renunţăm la un gând atât de bun. Mii de ochi şi mii de inimi scumpe, din cer şi de pe pământ, mai ales ale adunărilor noastre şi ale tineretului nostru, se îndreaptă spre noi şi aşteaptă să ieşim în sfârşit afară din apele acestea – şi la malul lor – cu peştele acesta mare cu care ne-am prea lăudat înainte de a-l prinde…

Nu vi se pare că ajunge cât am tot ridicat mrejele noastre fără să putem ridica mâinile noastre spre cei de pe mal şi, arătându-l tuturor, să spunem fericiţi şi bucuroşi: „iată peştele gata! Veniţi şi prânziţi!“?

Dacă nu-l veţi putea arăta nici de data aceasta, atunci priviţi spre înaltul mal şi ascultaţi porunca lui Iisus.

Apoi aruncaţi mreaja exact cum şi exact unde vă invită El prin duhul şi specificul vrut de El la început familiei Lui pentru care vreţi să pescuiţi. Când veţi fi pătrunşi deplin de acest îndemn şi veţi fi găsit exact locul şi felul cel binecuvântat, atunci aruncaţi cu toată convingerea mreaja voastră înţeleaptă şi Dumnezeu ne va binecuvânta atunci cu peştele cel mare şi bun care ne va umple masa familiei noastre şi la care vom ospăta apoi pe săturate noi şi toţi ai noştri în tot viitorul. Fără a mai fi nevoiţi nimeni dintre ai noştri să se uite la mesele altora şi să împrumute din roşcovele lor.

O, Marele şi Înţeleptul nostru Luminător Ceresc, Duhule Sfinte, condu-ne mai curând şi arată-ne mai precis locul unde pescari aleşi ai Tăi din luntrea noastră vor şti a căuta hrana cea mai bună şi gustoasă pentru noi şi urmaşii noştri. Ajută-ne a afla şi a ţine pe totdeauna drumul cel sfânt pe care Tu vrei să-l urmăm spre Tine noi şi copiii noştri, ca să putem ajunge sigur şi fericit în Ierusalimul Ceresc împreună cu toţi cei pe care ni i-ai rânduit Tu să-i aducem cu noi şi după noi Acolo fără să pierdem nimic nici din Adevăr, nici din suflete. Amin.

Slăvit să fie Domnul!
15 februarie 1986 – fr. Traian Dorz

din ISTORIA UNEI  JERTFE