Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie
Imaginea de mai sus arată o întâmplare din viaţa lui David, împăratul şi proorocul. Auzind că s-a răsculat împotriva sa Absalom, fiul său, David şi oamenii lui au plecat să fugă din Ierusalim. „Şi suia David dealul măslinilor plângând, cu capul acoperit şi cu picioarele goale şi toţi cei ce erau cu el suiau plângând.” Atunci a ieşit în calea lor un om cu numele Şimei, din neamul lui Saul, şi a început a blestema şi a arunca cu pietre după David şi „după toţi slujitorii lui David, în vreme ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului”. Şi striga Şimei: „Du-te, du-te, om al sângelui, că, iată, Domnul face să cadă pedeapsa asupra ta”… Atunci un slujitor al împăratului, punând mâna pe sabie, a zis: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe împăratul meu? Lasă-mă, te rog, să merg să-i tai capul”. Însă David l-a oprit, zicând: „Lăsaţi-l să blesteme, poate că Domnul vrea aşa. Copilul meu Absalom umblă să-mi ia viaţa. Lăsaţi-l şi pe acesta să blesteme… poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de azi”… (Citiţi pe larg la II Sam. 16, 5-14.)
O, ce minune mare se vede în chipul şi întâmplarea de mai sus! Un om blestemă, batjocoreşte şi aruncă cu pietre după un împărat înconjurat de ostaşii lui şi împăratul sufere batjocura şi pietrele lui. Un singur semn, o singură vorbă ar fi trebuit şi gura hulitorului ar fi amuţit pentru totdeauna. Însă David n-a voit acest lucru. Nu l-a voit pentru că David avea Duhul Domnului. David avea duhul iubirii şi al iertării din Evanghelia Noului Testament. David avea duhul Evangheliei Mântuitorului – iubirea şi iertarea, răbdarea – şi a trăit acest duh. Întâmplarea de mai sus este o grăitoare dovadă despre acest lucru.
David putea să facă repede judecată hulitorului, însă David nu l-a tras pe batjocoritor în judecata lui, ci l-a lăsat şi l-a trimis în judecătoria Domnului. David niciodată nu lăsa să grăiască şi să judece judecătoria lui, ci judecata şi judecătoria Domnului. În faţa acestei judecătorii îşi ducea David toate plângerile lui şi pe toţi asupritorii lui, precum aşa de frumos a spus acest lucru în psalmi, unde zice: „Vezi smerenia mea şi mă scoate… judecă judecata mea şi mă izbăveşte” (Ps. 118, 153-154). „Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate” (Ps. 34, 1). „Judecă-mă, Doamne, după dreptatea Ta” (Ps. 34, 23). „…Adusu-mi-am aminte de judecăţile Lui şi m-am mângâiat” (Ps. 118, 52).
Acesta e şi azi semnul cel dintâi al celor care trăiesc în duhul Evangheliei: ei nu judecă, ei nu judecă pe nimeni, nici pe cel ce le face rău, ci Îl lasă pe Domnul să judece. O, ce bine ar fi când oamenii şi-ar încredinţa toate afacerile şi toate plângerile lor la judecătoria Domnului! Atunci n-ar mai fi atâtea pâri şi răzbunări între oameni.
David l-a lăsat pe batjocoritor în judecata Domnului şi Domnul a judecat în această afacere; căci, ne spune Biblia mai departe că, peste un an, Şimei batjocoritorul a căzut la picioarele lui David şi s-a rugat de iertare (II Sam. 19, 18). Vedeţi ce judecător bun a avut David, că i-a făcut dreptate şi l-a adus la picioarele lui pe batjocoritor. Astfel ne judecă Domnul şi afacerile noastre când I le încredem Lui.
Dar Evanghelia Mântuitorului cere ceva mai mult şi decât atât: cere să ne rugăm pentru cei ce ne fac nouă răul. Mulţi nu se pot împăca deloc cu această învăţătură. Sunt destui creştini care iau azi în batjocură cuvintele Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor ce vă urăsc… Dacă dă cu pietre, tu dă cu pâine…” (Matei 5, 38-47; Luca 6, 27-36). Şi tocmai în această învăţătură stă puterea Evangheliei şi a creştinismului. „Că de veţi iubi pe cei ce vă iubesc şi veţi face bine celor ce vă fac bine, ce răsplată aveţi, căci şi păgânii fac aşa” (Luca 6, 33-34).
Creştinii cei dintâi au biruit păgânătatea tocmai cu această învăţătură a iubirii, a iertării, a răbdării şi a jertfirii de sine. Creştinii cei dintâi primeau loviturile şi batjocurile cu rugăciune, cu iertare şi linişte sufletească. Cu acestea au câştigat suflete pentru Evanghelie. Evanghelia mântuirii sufletelor şi împărăţia lui Dumnezeu se răspândeşte şi azi tot aşa. Cu nimic nu poţi câştiga un suflet pentru Evanghelie aşa de uşor şi sigur precum cu duhul iubirii, al iertării şi al răbdării. Îţi dă cineva o palmă? Te batjocoreşte? De i le dai înapoi, ai pus ulei pe foc; dar de vei răspunde cu cuvinte de dragoste şi de iertare, atunci oricât de rău ar fi cel ce te-a lovit, palma şi batjocura va rămâne cu greutate pe sufletul lui.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început, când s-a hotărât să nu mai meargă pe la crâşme şi să nu mai înjure, a fost amarnic batjocorit. Îl arătau toţi cu degetul, de parcă cine ştie ce rău ar fi făcut.
„Îndeosebi un fost prieten de crâşmă – îmi scrie ostaşul – pe toate drumurile striga după mine. Eu însă am stat liniştit în faţa batjocurilor lui, i-am răspuns blând, cu vorbe din Sfânta Scriptură şi m-am rugat lui Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el că de la o vreme cel batjocoritor a tăcut, iar azi e tovarăşul meu în lucrul Domnului…”
Da, da, pentru că dragostea, liniştea şi iertarea celui batjocorit a lucrat (mai cu putere decât orice predică) în sufletul batjocoritorului şi l-a adus şi pe el la Mântuitorul.
Noi n-avem duhul Evangheliei Mântuitorului, de aceea sunt pline satele şi oraşele noastre de pizme, frecări, clicării şi răzbunări. O, ce lucru grozav se vede între creştinii de azi! Sunt oameni care anul întreg nu fac altceva decât sapă unii după alţii şi coc răzbunări; sunt unii care o viaţă întreagă o petrec săpând unii după alţii şi punând la cale planuri de răzbunare. O astfel de viaţă ajută împărăţia urii, împărăţia întunericului, împărăţia diavolului.
Să biruim această împărăţie cu Evanghelia iubirii şi iertării de oameni.